ICCJ. Decizia nr. 6121/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6121/2011
Dosar nr. 2634/36/2006
Şedinţa publică din 19 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 8 martie 2005 reclamantele B.K.D. şi V.V.P. au chemat în judecată pe pârâtele Primăria comunei C. şi Consiliul Local C., solicitând instanţei ca pe baza probelor administrate să fie obligate să le restituie reclamantelor, în natură, imobilul situat în comuna C., compus din: teren în suprafaţă de 4.000 m.p. şi o casă de locuit cu 3 camere, sală, bucătărie şi dependinţe.
În motivare, reclamantele au arătat că la data de 13 august 2001 au notificat autorităţile pârâte în temeiul Legii nr. 10/2001 prin B.E.J. S.C.A., solicitând restituirea în natură a imobilului menţionat, ce a aparţinut tatălui lor, V.I.
Reclamantele au susţinut că autorul lor a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil prin actul de vânzare-cumpărare autentificat şi transcris la Grefa Tribunalului Constanţa.
Au arătat că deşi notificarea a fost formulată în cursul anului 2001, până la data sesizării instanţei nu a fost emisă nicio dispoziţie, în condiţiile legii.
Din interpretarea textului art. 23 alin. (1) din lege rezultă neechivoc, în opinia reclamantelor, că lipsa răspunsului de la deţinătorul imobilului echivalează cu refuzul de a restitui bunul, iar consecinţa juridică pentru persoana îndreptăţită este de a ataca în justiţie acest refuz.
Prin precizările depuse la termenul din 10 mai 2005 reclamantele au susţinut că înţeleg să cheme în judecată comuna C., prin Primar, urmând ca pârâta să fie obligată la restituirea în natură prin lăsarea în deplină proprietate şi netulburată posesie a imobilului proprietatea autorului lor, V.I., decedat la 15 aprilie 1957, iar în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, pârâta să fie obligată la stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensare cu un alt imobil valoric egal cu cel descris sau despăgubiri băneşti în cuantum de cca. 2 mld. ROL.
În drept au fost invocate prevederile art. 21 din Constituţie, art. 1, 2, 3, 4, 7, 9, 10, 20-26 şi art. 51 din Legea nr. 10/2001, art. 19 şi 67 din Legea nr. 215/2001.
Prin întâmpinarea depusă la 25 octombrie 2005 Consiliul Local C. şi Primăria C. au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportată la petitul acţiunii, la împrejurarea că o asemenea cerere nu poate fi întemeiată pe disp. Legii nr. 10/2001, iar în măsura în care demersul procesual va fi calificat ca fiind o acţiune în realizare (revendicare) excepţia are în vedere existenţa unei reglementări speciale, care exclude incidenţa în speţă a art. 480 C. civ.
Totodată, au fost invocate excepţia lipsei capacităţii procesuale a Primăriei C. şi excepţia lipsei calităţii procesuale a Primăriei C. şi a Consiliului Local C., prin raportare la dispoziţiile care reglementează capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a acestor autorităţi.
Prin încheierea din 1 noiembrie 2005 a fost respinsă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar sub aspectul excepţiilor legate de capacitatea/calitatea procesuală, instanţa a constatat că analiza lor nu se mai impune faţă de precizările aduse cadrului procesual de către reclamante, care au arătat că înţeleg să se judece cu comuna C., prin Primar.
Prin sentinţa civilă nr. 822 din 11 aprilie 2006, Tribunalul Constanţa, a respins cererea reclamantelor privind aplicarea disp.art. 1081 C. proc. civ.
Au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantelor şi lipsa calităţii procesuale pasive a comunei C. prin Primar.
A fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantelor B.K.D. şi V.V.P. formulată în contradictoriu cu pârâta comuna C. prin Primar sub aspectul tuturor capetelor de cerere.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că pârâta comuna C. are calitate procesuală pasivă de a sta în proces, având calitate de unitate deţinătoare – potrivit disp. art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 – şi în al cărei patrimoniu se află imobilul în litigiu.
De asemenea şi reclamantele au făcut dovada că au calitatea de a sta în proces, fiind moştenitoarele defunctului V.I., care a dobândit în proprietate imobilul în litigiu.
Întrucât nu au făcut dovada preluării abuzive a imobilului, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantelor în contradictoriu cu pârâta comuna C. prin Primar ca nefondată.
Prin decizia nr. 229 C din 11 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, a admis apelul reclamantelor şi schimbând în tot sentinţa apelată, a dispus obligarea pârâţilor să emită decizie sau dispoziţie motivată cu privire la notificarea reclamantelor în vederea acordării de măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Curtea a reţinut următoarele:
În baza art. 22 din Legea nr. 10/2001 reclamantele au declanşat procedura necontencioasă - notificând prin B.E.J. S.C.A. în baza notificării din 13 august 2001, Primarul comunei C. - solicitând restituirea în natură conform Legii nr. 10/2001 a imobilului compus din teren în suprafaţă de 4.000 m.p. şi casă de locuit, situat în comuna C., judeţul Constanţa, ce a aparţinut defunctului V.I., tatăl reclamantelor.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a Tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării în termen de 30 de zile de la comunicare.
În speţă s-a reţinut că unitatea deţinătoare nu a emis decizie sau dispoziţie motivată cu privire la notificarea formulată, încălcând disp. art. 25 din Legea nr. 10/2001.
Întrucât reclamantele şi-au îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, au depus odată cu notificarea actele doveditoare, unitatea deţinătoare avea obligaţia să emită decizie, în caz contrar ele se pot adresa direct justiţiei. A considera că o astfel de cerere este inadmisibilă şi a o respinge ca atare, ar însemna nesocotirea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001.
Astfel, persoanele îndreptăţite să îşi redobândească imobilele preluate abuziv ar fi împiedicate să îşi exercite accesul liber la justiţie şi partea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile în termenul stabilit de lege ar fi încurajată să persiste în această atitudine.
Lipsa răspunsului persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, ce trebuie cenzurat de către instanţele de judecată, acestea având plenitudine de jurisdicţie în această materie.
Refuzul dă dreptul notificatorului să apeleze la justiţie pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci dimpotrivă, Constituţia prevede la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor legitime. Or, în speţă, reclamantele din prezenta cauză, s-au adresat instanţei ca urmare a refuzului unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea formulată, în baza căreia au solicitat măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în comuna C., judeţul Constanţa.
Potrivit art. 1 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile acestei legi.
În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, în acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominale folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti. Conform art. 2 alin. (1) lit. a) şi i) din Legea nr. 10/2001, în înţelesul acestei, prin imobile preluate abuziv se înţeleg imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi cele naţionalizate fără titlu valabil şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii persoanelor îndreptăţite.
Rezultă că, pentru a se solicita acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: preluarea imobilului în mod abuziv şi calitatea de proprietar la data preluării a persoanei care a formulat notificarea, respectiv de moştenitor al proprietarului.
În speţă, reclamantele sunt moştenitoarele defunctului V.I. – dovada calităţii de moştenitoare fiind făcută cu actele de stare civilă şi certificat de moştenitor.
Cu actul de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Constanţa reclamantele au făcut dovada că autorul lor a dobândit în proprietate imobilul compus din teren de 4.000 m.p. şi construcţie, situat în comuna C., judeţul Constanţa.
Acest imobil a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, autorul nefigurând în evidenţele primăriei, deşi s-a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului în litigiu, fapt ce a susţinut convingerea instanţei că a fost preluat fără titlu.
Susţinerile intimatei din adresa din 11 iunie 2010 că acest imobil a trecut de drept în proprietatea statului întrucât autorul reclamantelor nu şi-a respectat obligaţiile asumate în contractul de vânzare-cumpărare au fost înlăturate de către instanţă, întrucât potrivit art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare nerespectarea obligaţiilor asumate din contract de către cumpărător, precum şi neplata ratelor din preţul de vânzare „atrage rezilierea contractului adresată judecătorului de pace din oraşul de reşedinţă al judeţului respectiv”.
Deci, în cauză nu a operat rezilierea de drept, astfel cum a susţinut pârâta.
De altfel, acest titlu nu a fost anulat, dimpotrivă, în baza acestuia s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 reclamantelor şi celorlalţi moştenitori asupra suprafeţei de 10 ha. teren rămasă de pe urma defunctului V.I.
Concluzionând, s-a reţinut a se fi făcut dovada proprietăţii pentru imobilul în litigiu şi a preluării abuzive.
Chiar dacă reclamantele în speţă nu au putut face dovada scrisă privind modalitatea de preluare de către stat a imobilului în litigiu, în condiţiile în care au probat dreptul de proprietate al autorului lor asupra imobilului litigios iar pârâţii aflaţi în posesia bunului nu au exhibat un titlu asupra acestuia, instanţa a constatat că preluarea de către stat s-a făcut fără titlu, de facto, ceea ce reprezintă o preluare abuzivă în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
În concluzie, considerând imobilele preluate în baza unor acte normative sau administrative individuale drept măsuri abuzive de deposedare, cu atât mai mult trebuie astfel considerate preluările care s-au făcut în fapt, ca în speţă, imobilul în litigiu fiind preluat abuziv de către stat fără titlu.
Fiind îndeplinite în speţă cele două condiţii - preluarea abuzivă a imobilului şi calitatea de proprietar a persoanei care a formulat notificarea, respectiv moştenitorii (reclamantele) – Curtea a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Întrucât imobilul în litigiu nu este liber (o parte din el fiind înstrăinat numitului T.G. – contract de vânzare-cumpărare, iar diferenţa de 2.039,7 m.p. face parte din domeniul privat al comunei C., conform H.C.L. nr. 9 din 26 ianuarie 2001) Curtea a obligat pârâţii să emită decizie sau dispoziţie motivată cu privire la notificarea emisă de B.E.J. S.A. în vederea acordării de despăgubiri în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocand dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 şi 10 din Legea nr. 10/2001, care instituie regula restituirii bunului pretins în procedura reglementată de această lege, în natură.
Au susţinut că în cauză a fost dovedită împrejurarea că poate fi restituită în natură suprafaţa de 3.474 m.p. teren, situată în două locaţii.
Astfel, din raportul de expertiză tehnică imobiliară administrat în cauză rezultă că suprafaţa de 2.239 m.p., aflată iniţial în folosinţa F., actualmente în proprietatea privată a comunei C., este liberă, fiind astfel susceptibilă restituirii în natură. Pe această suprafaţă a fost construită o brutărie, care, la data efectuării expertizei era în stare de autodemolare, iar la data judecării apelului era demolată.
Cât priveşte diferenţa de teren pretinsă în cauză, respectiv suprafaţa de 1.564,93 m.p., ocupată de fam. T., au arătat că aceasta deţine acte doar pentru suprafaţa de 100 m.p., teren dat în folosinţă prin decizia din 6 ianuarie 1982, suprafaţă care nu poate fi restituită în natură, concluzie valabilă şi pentru suprafaţa de 237,93 m.p., ocupată de construcţiile edificate de aceeaşi familie. (adică un total de 329,93m.p.).
Pentru diferenţa de 1.235 m.p., ocupată fără acte de aceste persoane, instanţa de apel trebuia să constate că poate fi restituită în natură pe vechiul amplasament.
Pentru diferenţa de teren ce nu poate fi restituită în natură, instanţa de apel trebuia să dispună restituirea sub forma măsurii reparatorii a compensării cu alte bunuri de aceeaşi valoare economică, (fiind dovedit că pârâta are la dispoziţie terenuri libere ce pot fi atribuite în această modalitate).
În acest context, au arătat că în mod greşit instanţa de apel a respins cererea lor de suplimentare a raportului de expertiză pentru lămurirea aspectelor enunţate, inclusiv a bunurilor – terenuri – aflate la dispoziţia autorităţii locale ce ar putea face obiectul compensării către persoanele îndreptăţite.
Recursul este fondat.
Într-adevar legea specială – Legea nr. 10/2001 – instituie prin numeroase dispoziţii – art. 1, 7, 9, 10 – regula restituirii bunurilor pretinse pe această cale, în natură, ca expresie a principiului restitution in integrum ce guvernează întreaga procedură reglementată de această lege şi în acord cu spiritul său, de reparare a nedreptăţilor săvârşite de regimul anterior.
În aceste scop, legea specială pretinde participanţilor la procedură, inclusiv entităţilor/autorităţilor implicate în realizarea acesteia, identificare bunurilor, a situaţiei lor juridice, în scopul prioritar al stabilirii aptitudinii bunului pretins pe această cale a fi restituit în natură.
Potrivit probaţiunii administrate până în prezenta etapă procesuală, imobilul pretins în cauză se compune din 2.239 m.p., teren aflat în folosinţa F. Constanţa şi trecut de consiliul local C. prin hotărârea din 3 august 2006 în proprietatea privată a localităţii, pe care se află un activ-brutărie în stare de autodemolare, aflat în proprietatea aceleaşi autorităţi şi din suprafaţa de 1.564,93 m.p., folosită de familia T. fără nici un titlu.
În acest context şi în raport de adresa din 12 aprilie 2010 emisă de Primăria com.C., care confirmă împrejurările reliefate, menţionând că din suprafaţa totală de 4.000 m.p., 2.039,7 m.p., se află la dispoziţia Comisiei constituită în baza Legii nr. 10/2001, comisie ce nu îşi mai menţine oferta referitoare la acordarea de teren în compensarea celui preluat de stat, se verifică ca fiind întemeiate susţinerile recurentelor, atât în ceea ce priveşte aptitudinea bunului pretins în a fi restituit în natură (cel puţin parţial), cât a şi posibilităţii de acordare în compensare a unor bunuri echivalente celui preluat abuziv.
În acest scop şi constatând că probatiunea administrată până în acest moent nu permite evocarea fondului litigiului, în considerarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ., se va dispune casarea deciziei curţii de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă în scopul suplimentării probaţiunii pentru justa soluţionare a cauzei.
Se va verifica aptitudinea terenului deţinut, necontestat, de unitatea administrativ-teritorială a fi restituit în natură, ca şi identificarea şi stabilirea situaţiei juridice a terenului deţinut de familia T. (partea deţinută cu acte de proprietate iar dacă există teren ocupat suplimentar, stabilirea regimului său juridic), precum şi verificarea îndeplinirii cerinţelor legii privind acordarea măsurii reparatorii compensatorii cu alte bunuri, astfel cum au pretins reclamantele şi cum iniţial şi-a manifestat acordul autoritatea locală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.K.D. şi V.V.P. împotriva deciziei nr. 229/C din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6120/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6122/2011. Civil → |
|---|
