ICCJ. Decizia nr. 6123/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6123/2011
Dosar nr. 15569/3/2008
Şedinţa publică din 19 septembrie 2011
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a-V-a civilă la data de 23 aprilie 2008, reclamanţii D.V. şi P.R. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea în natură a părţii din imobilul situat în Bucureşti, str. N.C., respectiv teren în suprafaţă de 1.000 m.p. şi construcţie compusă din 4 camere, plus corp construcţie, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, cer a li se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin cererea precizătoare formulată la 23 ianuarie 2009, reclamantele au arătat că, în cazul respingerii cererii de restituire în natură, solicită instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care să ţină loc de decizie de acordare de despăgubiri pentru imobilele (teren şi construcţii) preluate abuziv, despăgubiri ce urmează a fi evaluate şi acordate, în conformitate cu dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că imobilul mai sus individualizat a aparţinut lui I.D.H., fiind moştenit de la defunctul său tată.
În baza moştenirii legale, în anul 1940, prin procesul-verbal s-a deschis pentru imobilul din str. Ş. (fosta denumire a str. N.C.), carte funciară pe numele proprietarului I.D.
În C.F. se prevedea că imobilul este compus din teren în suprafaţă de 2.150 m.p.; o casă cu pivniţă, parter cu 4 camere şi 2 camere ; etaj I cu 4 camere şi etaj II cu 4 camere, grajd etc.
În anul 1948, I.D. a lăsat prin testament, autoarei reclamantelor (P.G.V.), o suprafaţă de teren de 1.000 m.p. din imobilul situat în Bucureşti, str. Ş., precum şi întregul parter al casei situate la aceeaşi adresă, restul imobilului (terenul şi etajele I şi II ale construcţiei) fiind lăsat de I.D., lui M.N. şi I.N.
Ulterior, prin decizia nr. 694/1953 emisă în baza Decretului nr. 224/1951, o suprafaţă de 1.000 m.p. din terenul mai sus individualizat a trecut în proprietatea statului, fiind dat în folosinţa fostului Sfatului Popular al Raionului Stalin, împreună cu corpurile A şi B construcţie, iar în temeiul deciziei din 19 martie 1973 emisă în baza Decretului nr. 29/1973, s-a expropriat imobilul situat la aceeaşi adresă, compus din teren în suprafaţă de 542 m.p. şi construcţie, în suprafaţă utilă de 89 m.p.
În acelaşi an, ca efect al deciziei din aceeaşi dată, pentru a se amplasa construcţia în zonă, a Ambasadei Chineze la Bucureşti, s-au demolat imobilele construcţie, pe terenul situat în str. Ş.H. (redenumirea str. Ş.), a primit o nouă numerotare, suprafaţa de teren arondată acestui nr. poştal fiind redusă considerabil, astfel că, lotul s-a împărţit în două, fiind formate două nr. poştale.
Mai arată reclamantele că, la 3 aprilie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 s-au adresat cu notificare Primăriei municipiului Bucureşti şi Primarului General, solicitând restituirea în natură a imobilului situat actualmente în Bucureşti, str. N.C., în calitate de moştenitoare ale fostei proprietare P.G.V., cererea fiind înregistrată din 03 aprilie 2001.
Primăria a solicitat reclamantelor suplimentarea actelor depuse în dovedirea dreptului de proprietate, acestea conformându-se cererii, însă notificarea nu a fost soluţionată.
Prin sentinţa nr. 203 din 13 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a-V-a civilă a admis în parte acţiunea, a dispus obligarea pârâtului să emită în favoarea reclamantelor, propunere de acordare a despăgubirilor pentru construcţia situată în Bucureşti, str. Ş., formată din antreu, 4 camere şi pivniţă aferentă, 2 camere mici.
A fost respinsă cererea în ceea ce priveşte terenul aferent.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă, că reclamantele şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 lit. a) şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul construcţie, compus din pivniţă, parter cu 4 camere şi încă 2 camere din corpul principal de clădire al imobilului, potrivit testamentului defunctului I.D.H.
În ceea ce priveşte camera mică- afumătoarea din curtea imobilului-potrivit susţinerilor reclamantelor, autoarea acestora a fost despăgubită.
Referitor la modalitatea de despăgubire a acestor construcţii, care au fost demolate, Tribunalul a apreciat că sunt incidente prevederile art. ll alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantele urmând să beneficieze de despăgubiri în condiţiile legii speciale, respectiv ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar pârâtul să emită în favoarea acestora propunere de acordare de despăgubiri.
Cu privire la terenul ce a format obiectul notificării reclamantelor, întrucât dreptul de proprietate a fost reconstituit în favoarea celorlalţi moştenitori ai defunctului I.D., în baza Legii nr. 18/1991-100 m.p. şi, în baza sentinţei civile nr. 3995 din 24 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti- 1.390 m.p., astfel că nu se mai află la dispoziţia unităţii notificate, cererea privind acordarea de măsuri reparatorii pentru teren a fost respinsă, ca neîntemeiată, reclamantele având la îndemână calea dreptului comun pentru a rezolva litigiile cu ceilalţi moştenitori.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele D.E.V., P.R. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În motivarea apelului, reclamantele au arătat că înţeleg să critice sentinţa Tribunalului, doar în ceea ce priveşte soluţionarea notificării şi pentru restul de teren, în suprafaţă de 1.000 m.p., dobândit de acestea prin testamentul întocmit de defunctul I.D.
Apelantele-reclamante au solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită o propunere de acordare de despăgubiri şi pentru suprafaţa menţionată, având în vedere că prima instanţă a respins cererea, faţă de împrejurarea că terenul a fost restituit altor moştenitori.
Potrivit testamentului menţionat, autoarei reclamantelor, P.G.V., îi reveneau: parterul corpului de clădire principal, corp de clădire compus din antreu, 4 camere, pivniţă mare, sală mare, 2 camere mici la parter, afumătoare, construcţii în prezent demolate, precum şi o porţiune de teren în suprafaţă de 1.000 m.p. din suprafaţa totală de 2.100 m.p., imobil preluat abuziv de către stat în anii 1953 şi 1973.
În conţinutul motivelor de apel, reclamantele au susţinut că, prin adresa nr. 43173/ind DU/27.11.2001 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, a rezultat că terenul ce a format obiectul notificării este afectat de utilităţi, neputând fi restituit în natură, conform art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, s-a arătat că autoarea reclamantelor avea drepturi proprii la suprafaţa de 1.000 m.p., fiind o legatară cu titlu particular asupra bunului în cauză, că nu erau coproprietare asupra imobilului alături de ceilalţi moştenitori, şi nici comoştenitoare, nefiind vorba de un bun comun, moştenit prin testament, şi, în realitate reclamantele din prezenta cauză şi ceilalţi moştenitori, dobândind bunuri diferite, nu acelaşi bun, cum, în mod eronat a reţinut Tribunalul.
Apelul declarat de pârât a vizat aplicarea greşită a legii, în speţă a art. 22 (devenit 23) din Legea nr. 10/2001, în sensul că unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor a emite o decizie sau dispoziţie privind acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură, cu referire la art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 privind noţiunea de „acte doveditoare"; ale dreptului de proprietate.
Apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea sentinţei nr. 203 din 13 februarie 2009 a Tribunalul Bucureşti, secţia a-V-a civilă şi, pe fond, respingerea acţiunii.
Prin decizia nr. 500 A din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei Tribunalului.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâtul să emită dispoziţie care să cuprindă propunerea de acordare de despăgubiri şi pentru terenul în suprafaţă de 1.000 m.p., situat în Bucureşti, str. N.C., în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva aceRONaşi sentinţe.
A dispus obligarea pârâtului la 1.190 euro, echivalentul în RON la data plăţii efective şi 1.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată către apelantele-reclamante.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar ordinar, a reţinut că, în virtutea rolului devolutiv al acestei căi de atac, s-a administrat proba cu expertiză topo, din care a rezultat că terenul solicitat de reclamante este ocupat de un imobil proprietate privată, partea carosabilă a str. P., precum şi o parte din Ambasada Chinei.
Prin notificarea formulată la 3 aprilie 2001, înregistrată sub nr. 2234 la B.E.J. din cadrul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. N.C., fostă Ş.H., fostă Ş., compus din suprafaţa de teren de 1.000 m.p., din totalul de 2.110 m.p. şi întregul parter al corpului de clădire principal aflat pe latura dinspre sud-antreu, 4 camere, pivniţă, sală, 2 camere mici, precum şi afumătoare, arătând că, prin testamentul lăsat de defunctul I.D., înregistrat la Judecătoria Ocol II Urbană Bucureşti, Dosar nr. 523/1948, acest imobil a revenit autoarei P.G.V.
Ulterior întocmirii testamentului, întregul imobil a intrat în posesia statului, fiind preluat fără titlu, iar, prin decizia nr. 342/1973, C.P.M.B. construcţiile au fost demolate.
Prin notificarea nr. 2472 din 3 august 2001, reclamanţii din dosarul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, N.M., N.I.N., T.J.N., au solicitat restituirea prin echivalent sub formă de bunuri imobile sau despăgubiri băneşti pentru imobilul din str. Ş.H., compus din corpul principal de clădire, etajele 1, 2 (8 camere) precum şi pivniţa mică de sub acest corp, corp mic parter şi teren aferent (mai mult de jumătate din totalul suprafeţei de teren). Aceştia au precizat că au calitatea de moştenitori ai defunctului I.D.H. şi că, întregul imobil a trecut în patrimoniul statului, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 39/1973, fără titlu valabil.
Conform testamentului înregistrat, I.D.H. a lăsat în deplină proprietate şi posesie, numitei G.V.P. întregul parter al corpului de clădire principal, aflat pe latura dinspre sud din imobilul situat în Bucureşti, str. Ş., compus din antreu, 4 camere, pivniţa mare de sub acest corp, sala mare, cele două camere mai mici ce se găsesc la parter şi camera mică, denumită afumătoare, situată în curtea aceluiaşi imobil, o porţiune de teren de 1.000 m.p. din suprafaţa de 2.110 m.p.
Acelaşi testator a lăsat în deplină proprietate şi posesie lui M., N. şi I.G.N., restul din terenul situat la aceeaşi adresă, etajele 1 şi 2 ale corpului principal de construcţie, pivniţa mică aflată sub acelaşi corp şi corpul mic de clădire, cu toate magaziile aflate pe porţiunea de teren testată.
În favoarea lui N.M., I.N. şi T.J.N. a fost emisă Dispoziţia Primarului General al municipiului Bucureşti din 11 mai 1998, în conformitate cu sentinţa civilă nr. 3995 din 24 aprilie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, precum şi dispoziţia din 27 mai 1992, prin care s-a aprobat propunerea formulată de Primăria sectorului 1 Bucureşti, privind aplicarea Legii nr. 18/1991.
În dosarul pendinte, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere, cererea precizatoare a reclamanţilor, cu privire la suprafaţa de teren, ce privea doar terenul de 1.390 m.p., sentinţa judecătoriei devenind definitivă, prin neapelare.
Revenind la litigiul de faţă, criticile din apel ale reclamantelor au în vedere faptul că, cererea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în situaţia în care restituirea în natură nu a fost posibilă, nu a fost soluţionată de Tribunal pentru terenul în suprafaţă de 1.000 m.p., ci doar pentru construcţie, în considerarea împrejurării că această suprafaţă nu se mai regăseşte în evidenţa unităţii deţinătoare.
Deşi reclamantele şi ceilalţi moştenitori ai lui I.D.H., anume N.M., N.I.N., T.J.N. sunt succesorii aceluiaşi autor comun, conform certificatului de moştenitor emis de notariatul de Stat al sectorului 1, primele în calitate de moştenitoare ale defunctei P.G.V., este de observat că aceştia nu au dobândit în calitate de coproprietari sau coindivizari imobilul, fiecare urmând a primi în proprietare o altă suprafaţă de teren, identificată diferit prin mărime, laturi şi vecinătăţi, aspecte de care instanţa de fond nu a ţinut seama, când a analizat raportul juridic în cauză.
Cum terenul de 1.000 m.p. nu se identifică cu cel asupra căruia a purtat primul litigiu, construcţiile pentru care pârâtul a fost obligat, în fond, să acorde despăgubiri se aflau edificate pe terenul ce aparţinea reclamantelor la momentul preluării imobilului de către stat, în prezent fiind demolate.
Pentru construcţii s-a apreciat incidenţa art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit dispoziţiilor cărora, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate, total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârât, instanţa de control judiciar şi-a motivat soluţia de respingere, în sensul că, în conformitate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 devenit art. 23 după republicare, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Din interpretarea acestor prevederi, instanţa de apel a reţinut că actele doveditoare puteau fi depuse chiar în faţa instanţei de judecată, legea de referinţă, reglementând atât o procedură administrativă, cât şi una judiciară, care nu se încheie decât odată cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Altfel, dacă s-ar accepta teza susţinută de pârât, în sensul imposibilităţi instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei de a mai administra probe în dovedirea dreptului de proprietate sau a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, câtă vreme dispoziţia contestată atestă împrejurarea că actele doveditoare nu au fost depuse în termenele prevăzute de lege, etapa jurisdicţională ar fi lipsită de conţinut.
Lipsa răspunsului pârâtului într-un termen rezonabil nu poate duce la întârzieri „sine die"; a soluţionării notificării.
Instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi, ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamante, l-a obligat pe apelantul-pârât la cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei nr. 500/A din 28 septembrie 2010 a declarat recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 22 din actul normativ de reparaţie, (devenit art. 23 după republicarea Legii nr. 10/2001) şi art. 25 din actul normativ menţionat.
S-a susţinut de recurentul-pârât, că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, şi că, în speţă, reclamantele nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului.
Totodată se aduc critici privind lipsa de incidenţă a Legii nr. 10/2001, referitor la terenul în suprafaţă de 1.000 m.p., acesta făcând domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991 şi se arată că, reclamantele trebuiau să se adreseze instanţei, pe calea dreptului comun.
Recursul, sub toate criticile invocate este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Termenul limită prevăzut de art. 23 pentru depunerea actelor doveditoare, şi anume„data soluţionării notificării"; este exclusiv aplicabil pentru faza administrativă de soluţionare a cererilor de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, etapă a cărei finalizare este marcată, conform art. 21 din actul normativ menţionat, de emiterea unei decizii/dispoziţii motivate de către organele de conducere ale unităţii deţinătoare a imobilului.
În absenţa unei reglementări distincte în legea specială, etapa jurisdicţională a contestaţiei, în cadrul căreia se realizează de către instanţă, controlul legalităţii şi temeiniciei deciziei/dispoziţiei, urmează, sub aspectul probaţiunii, regulile procesual civile de drept comun, iar titularii notificării pot complini lipsa actelor doveditoare din faza administrativă.
Prin „acte doveditoare ale dreptului de proprietate"; se înţeleg, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi Normele metodologice de aplicare a acesteia, între altele, actele juridice translative de proprietate.
Ca atare, sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate"; are, prin urmare, în accepţiunea legii reparatorii, asemeni celorlalte acte normative de reparaţie, un conţinut mai larg decât cel al noţiunii similare, corespunzătoare dreptului comun în materie.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitoare a persoanelor îndreptăţite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma de mai sus făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
În speţă, prin probele administrate, reclamantele au făcut dovada calităţii lor de moştenitoare, fiind persoane deţinătoare ale imobilului.
Astfel, cu testamentul atestat prin procesul-verbal din 16 martie 1948 de Judecătoria Ocol II Urbană Bucureşti, I.D.H. a testat în favoarea lui G.V.P., printre alte bunuri şi palierul corpului principal de clădire, camera mică afumătoare din curtea imobilului situat în Bucureşti, str. Ş., precum şi o porţiune de 1.000 m.p. din terenul imobilului.
Potrivit certificatului de moştenitor emis de Notariatul de Stat al sectorului 1 Bucureşti, de pe urma defunctului D.I. au rămas ca moştenitori P.G.V., N.I.N., N.M. şi T.J.N., legatari în indiviziune şi în părţi egale.
De pe urma defunctei P.G.V. au rămas ca moştenitoare, reclamantele, în calitate de fiice, fiecare cu o cotă de V2 din moştenire, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 18 octombrie 1995 emis de Notariatul de Stat al sectorului 2 Bucureşti.
De asemenea, din adresa din 12 aprilie 2002 emisă de D.I.T.L. sector 1, a rezultat că P.V. a fost înscrisă în evidenţele financiare cu o suprafaţă de 1.000 m.p. din totalul terenului situat în Bucureşti, str. Ş., care a fost preluată de stat prin decizia din 1 mai 1953 emisă în baza Decretului nr. 224/1951, împreună cu corpul A, compus din etajul 1 şi 2, precum şi corpul B de construcţie.
Aşa fiind, criticile referitoare la nedovedirea dreptului de proprietate sunt nefondate, interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 23 şi 25 din Legea nr. 10/2001, nefiind circumscrisă în speţă, motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cum a susţinut recurentul-pârât.
Potrivit acestui ultim text, respectiv art. 25, unitatea notificată este obligată să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestor acte, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de persoana îndreptăţită nu sunt suficiente, unitatea notificată să refuze „sine die"; soluţionarea notificării şi eventualul control al instanţei de judecată, cu privire la legalitatea deciziei/dispoziţiei emise.
Prin urmare, chiar în situaţia nedepunerii de către persoana îndreptăţită, a tuturor actelor considerate necesare de către unitatea notificată, soluţia instanţei de obligare a acesteia din urmă la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate este în concordanţă cu legea.
De neprimit este şi critica referitoare la împrejurarea că terenul în suprafaţă de 1.000 m.p., mai sus individualizat nu face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001.
Aşa cum a rezultat din cele reţinute de instanţa de apel, terenul pentru care reclamantele au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport de care „în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.";
Nefondate sunt şi criticile formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în sensul că, în mod greşit, reclamantele s-au adresat pe calea Legii nr. 10/2001.
Astfel, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, după intrarea în vigoare a legii speciale, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
De altfel, în procesul civil, reclamanţii sunt cei îndrituiţi a învesti instanţa de judecată şi, în respectarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, aceştia îşi formulează acţiunea, sub temeiul juridic pe care îl aleg, în conformitate cu pretenţia dedusă judecăţii.
Concluzionând, este de observat că niciuna dintre criticile formulate de pârât, nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind incident textul procedural evocat, şi, pe cale de consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ.
Văzând şi prevederile art. 274 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, în raport de chitanţa aflată la dosar recurs, instanţa îl va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.240 euro, echivalentul în RON la data plăţii, către intimaţii-reclamanţi D.E. şi P.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 500/A din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul general la plata sumei de 1.240 euro, echivalentul în RON la data plăţii, cu titlul de cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi D.E.V. şi P.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6122/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6124/2011. Civil → |
|---|
