ICCJ. Decizia nr. 6184/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6184/2011
Dosar nr. 591/115/2010
Şedinţa publică din 20 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 18 februarie 2010, reclamantul C.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca în baza dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, să constate caracterul politic al măsurii administrative a strămutării prin care el şi familia sa au fost dislocaţi din propria locuinţă şi deportaţi în C.B., în intervalul 18 iunie 1951 – 1 decembrie 1955.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că urmare emiterii deciziei nr. 200/1951, el şi membrii familiei sale, au fost forţaţi de către autorităţile represive comuniste să-şi părăsească locuinţa şi au fost deportaţi în localitatea P.N. – F. din C.B., unde au fost lăsaţi sub cerul liber, fără hrană, fiind nevoiţi să înfrunte timp de 5 ani de zile foamea, frigul şi mizeria şi să facă faţă oprobiului public, întrucât erau socotiţi ca fiind „duşmani ai poporului”.
La „eliberare” întorcându-se în localitatea de baştină – S.G. – au găsit, vechea locuinţă vandalizată, toate bunurile fiindu-le furate.
Prin această măsură administrativă, conchide reclamantul, i-a fost cauzat – lui şi familiei – un prejudiciu rezultat din atingerile şi încălcările unor drepturi personale nepatrimoniale, cu multiple consecinţe în plan fizic, psihic, social şi profesional.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, prin sentinţa nr. 599 din 8 aprilie 2010, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă a obligat pârâtul la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale Române din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că prin documentele depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada încadrării sale în dispoziţiile art. 3, 5 din Legea nr. 221/2009, fiind îndreptăţit a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral, se arată în hotărârea primei instanţe, trebuie avute în vedere repercursiunile acestuia asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii persoanei de a evolua din punct de vedere social şi profesional.
În speţă, lipsirea de libertate de mişcare a avut repercursiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
În aprecierea asupra cuantumului daunelor morale, instanţa a avut în vedere că orice dislocare pe nedrept a fost de natură să producă celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, fiindu-le lezată onoarea şi demnitatea.
Tot astfel, se reţine că în comunitatea din care făcea parte reclamantul era cunoscut ca o persoană deosebită, prin strămutare – ca măsură administrativă abuzivă – fiind lipsit de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
În consecinţă, făcându-se trimitere la criteriul unei satisfacţii suficiente şi echitabile, s-a apreciat ca fiind îndestulătoare suma de 200.000 euro, pentru a compensa consecinţele negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestuia în planul vieţii sociale a reclamantului.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 268/A din 9 septembrie 2010, a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul să îi plătească reclamantului, suma de 3.000 euro, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că suma acordată reclamantului – 200.000 euro – cu titlu de daune morale, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit şi cu faptul că acesta a beneficiat şi de indemnizaţia lunară reglementată prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi toate celelalte facilităţi acordate de acest act normativ.
În aprecierea cuantumului daunelor morale ce se cuvin reclamantului, instanţa de apel a considerat că o despăgubire echitabilă pentru acesta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral suferit, o reprezentă suma de 3.000 euro.
Sub aspectul acestui cuantum s-a reţinut şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. II al O.U.G. nr. 62/2010 potrivit cărora procesele aflate în curs de judecată şi în care nu s-au pronunţat hotărâri definitive, trebuie să se conformeze limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a), pct. 1 şi 2 din Legea nr. 221/2009.
În cauză au declarat recurs în termen legal, atât reclamantul C.N., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul critică decizia dată în apel, pe considerentul greşitei reduceri a cuantumului daunelor acordate de prima instanţă, pentru prejudiciul moral suferit urmare aplicării măsurii administrative cu caracter politic, arătând că aceasta a avut consecinţe grave ce constau în încălcarea dreptului personal nepatrimonial la libertate şi afectarea tuturor acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale sau care se situează în domeniul afectiv al vieţii private.
Fundamentându-şi calea extraordinară de atac pe acelaşi temei juridic, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice critică hotărârea din apel, arătând că a fost greşit obligat la plata daunelor morale în condiţiile în care reclamantul şi familia acestuia nu a suferit o condamnare ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
Invocând dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, recurentul susţine că nimeni nu poate adăuga la lege iar instanţa nu poate face distincţia şi nici asocierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva familiei reclamantului, cum este măsura administrativă a strămutării.
Tot astfel, se arată, la repararea daunelor morale instanţa de judecată, trebuia să ţină cont de criteriul echităţii, cuantificarea prejudiciului moral trebuind să fie urmarea unei aprecieri rezonabile, echitabile şi corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse în considerarea argumentelor ce succed.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 rezultă că aceasta conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, critica formulată acest sens, nefiind întemeiată.
Astfel, faptul că la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 se prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu infirmă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsuri administrative cu caracter politic.
Aceasta deoarece, alin. (1) al art. 5 deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: ...”.
Aşa fiind, categoriile de despăgubiri – morale şi materiale –enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Interpretarea susţinută de recurent, potrivit căreia pot fi acordate despăgubiri numai pentru prejudiciul moral suferit printr-o condamnare cu caracter politic, nu şi pentru prejudiciul moral suferit printr-o măsură administrativă cu caracter politic, nu poate fi acceptată, deoarece ea ignoră sensul dispoziţiilor de la alin. (1) al art. 5 şi însăşi raţiunea pentru care a fost adoptată Legea nr. 221/2009, aceea de a asigura repararea prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic – condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării – moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar.
Ca atare, recunoscând reclamantului dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu pentru el şi familia sa, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanţele au pronunţat hotărâri cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.
Tot astfel, pe parcursul soluţionării cauzei, înainte de data pronunţării deciziei atacate, a fost adoptată O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, „pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente”.
Potrivit art. 1 al acestui act normativ, publicat în M. Of. nr. 446/1.07.2010, art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se modifică în sensul că pot fi acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, de până la 10.000 euro, pentru persoana care a suferit condamnarea sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, 5.000 euro, pentru soţul/soţia şi ascendenţii de gradul 1 şi respectiv 2.500 euro, pentru descendenţii de gradul al 2-lea.
Aşadar, actul normativ aflat în vigoare la data pronunţării deciziei atacate a limitat – din considerente ce vizau impactul asupra menţinerii echilibrului bugetar – cuantumul despăgubirilor ce puteau fi acordate atât persoanelor ce au suferit în urma condamnărilor cu caracter politic sau măsurilor administrative asimilate acestora cât şi soţului supravieţuitor ori descendenţilor de gradul 1 şi 2.
În acest context, instanţa de control judiciar, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi, nu putea adopta o soluţie, în afara cadrului legislativ existent la data soluţionării căii ordinare de atac.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor, se constată că suma stabilită de instanţa de control judiciar – în limitele actului normativ mai sus citat – pentru daunele morale suferite de reclamant urmare strămutării în Bărăgan şi a stabilirii domiciliului obligatoriu, este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit şi, alăturată celorlalte drepturi şi facilităţi obţinute prin aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, de natură să ofere victimei o satisfacţie pentru suferinţele omeneşti îndurate.
Astfel, pretium dolores nu se poate constitui într-un temei al îmbogăţirii, întrucât s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, în primul rând trebuie să ofere o satisfacţie în plan afectiv şi moral iar nu să se transforme într-o reparaţie materială.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C.N. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 268/A din 09 septembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6181/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6187/2011. Civil → |
|---|
