ICCJ. Decizia nr. 6175/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6175/2011
Dosar nr. 2857/62/2009
Şedinţa publică din 20 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Braşov, secţia civilă, la 27 martie 2009, reclamanţii V.M., L.A.M. şi V.A. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia de a le restitui preţul de piaţă, stabilit conform standardelor internaţionale, pentru imobilul din Braşov, str. I.R., înscris în C.F. Braşov – apartamentul nr. X, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin sentinţa civilă nr. 8714/2005 pronunţată de Judecătoria Braşov, s-a constatat că preluarea imobilului de Statul Român fără titlu valabil, precum şi nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare încheiat de V.P. şi M. cu SC C. SA Braşov.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1718/2008 a Judecătoriei Braşov, devenită irevocabilă prin respingerea recursului, s-a admis acţiunea în rectificarea cărţii funciare şi s-a dispus radierea dreptului de administrare a SC R. SRL, fiind obligaţi la predarea integrală a imobilului.
Acţiunea a fost motivată în drept prin dispoziţiile art. 501 şi 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 89 din 11 martie 2010, Tribunalul Braşov, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, constatând că aceştia nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului, în condiţiile în care contractul de dobândire a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a statuat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii V.M., L.A.M. şi V.A., solicitând schimbarea în tot în sensul admiterii acţiunii introductive.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a învederat că prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, fiind necesară administrarea unui amplu probatoriu care să conducă la concluzia relei credinţe a dobânditorilor, manifestată la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare, din care să rezulte că statul a preluat sau nu imobilul cu titlu.
Apelanţii au arătat că, faţă de temeiul trecerii imobilului în proprietatea statului – Decizia nr. 223/1974, instanţa era îndreptăţită să aprecieze preluarea imobilului cu titlu, iar prezumţia bunei-credinţe a cumpărătorilor nu a fost răsturnată în condiţiile în care nu a fost făcută dovada primirii notificării anterior încheierii contractului de vânzare – cumpărare.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 112/A din 24 septembrie 2010, îndreptată din oficiu prin încheierea din camera de consiliu din 11 noiembrie 2010 în sensul corectei indicări a căii de atac ca fiind recursul, a respins apelul ca nefondat, reţinând că autoritatea de lucru judecat configurată de sentinţa civilă nr. 8714/2005 a Judecătoriei Braşov opreşte de la reluarea oricăror arătări asupra celor constatate prin hotărârea menţionată.
Ca atare, s-a apreciat că, din moment ce dispozitivul sentinţei menţionate constată că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, natura preluării nu mai poate constitui temei al unei alte judecăţi.
S-a considerat că sintagma cuprinsă în redactarea textului art. 501 „din Legea nr. 10/2001, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, face trimitere la dispoziţiile cadru ale acestei reglementări, cu deosebire de cele înscrise în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, text ce permitea cumpărarea apartamentelor de către chiriaşii titulari de contract pentru imobilele ce nu se restituie în natură foştilor proprietari. Or, intenţia foştilor proprietari deposedaţi de a le fi restituit imobilul rezultă din întregul probatoriu administrat, astfel cum rezultă şi cunoaşterea de către dobânditori a stăruinţelor depuse de proprietarii îndreptăţiţi.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii V.M., L.A.M. şi V.A., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au susţinut că pentru a se putea reţine că actul de vânzare – cumpărare anulat prin hotărâre judecătorească definitivă a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 ar trebui să se procedeze la instrumentarea unui probatoriu din care să rezulte, pe de o parte, dacă Statul a preluat sau nu cu titlu imobilul în discuţie şi, pe de altă parte, dacă cumpărătorii au fost sau nu de bună – credinţă.
În ceea ce priveşte titlul statului asupra imobilului în discuţie, recurenţii au susţinut că, în accepţiunea art. 1 alin. (2) din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, reprezintă imobile trecute în proprietatea statului cu titlu valabil, acele imobile preluate în baza unor acte normative în vigoare la momentul transferului şi cu respectarea întocmai a prevederilor acestora.
S-a învederat, în acest context, ca nimic nu împiedică instanţa de apel să constate că imobilul în litigiu, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, a fost preluat cu titlu valabil.
Ca un argument în sensul valabilităţii titlului Statului s-a invocat faptul că, prin încheierea din 9 martie 1990 a notariatului de Stat Judeţean Braşov, s-a încuviinţat cererea noului proprietar – Statul Român, de înscriere în cartea funciară a dreptului său real dobândit în temeiul legii.
Prin urmare s-a solicitat să se constate incidenţa art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 în ceea ce priveşte imobilul în discuţie, înstrăinat reclamanţilor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cel de-al doilea motiv de recurs a vizat nereţinerea de către instanţa de apel a bunei – credinţe a recurenţilor – reclamanţi şi implicit valabilitatea contractului de vânzare – cumpărare la momentul tranzacţionării.
Reclamanţii au susţinut că au dovedit îndeplinirea cerinţelor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ale art. 1899 alin. (2) C. civ. şi ale art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că s-a invocat reţinerea eronată a relei lor credinţe ce rezultă din faptul că la momentul cumpărării ar fi cunoscut că dreptul de proprietate al statului este contestat.
Recurenţii au arătat că nu s-a dovedit comunicarea notificării prin executorul judecătoresc, în condiţiile art. 1169 C. civ., contractul de vânzare – cumpărare fiind încheiat anterior.
S-a solicitat să se constate că textul art. 50 din Legea nr. 1/2009 nu distinge între foştii deţinători cărora le-au fost anulate contractele de vânzare – cumpărare, după cum au fost sau nu de rea – credinţă la momentul contractării, acesta referindu-se doar la „contractele încheiate cu respectarea prevederilor legii cadru”.
Intimata – pârâtă D.G.F.P. Braşov în calitate de reprezentantă a Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile invocate de recurenţii – reclamanţi, raportat la motivele de nelegalitate invocate, prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Prin sentinţa civilă nr. 8714/2005 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin decizia nr. 417/2007 a Tribunalului Braşov, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, astfel încât natura preluării nu mai poate constitui temei al unei alte judecăţi.
Prin urmare, reluarea oricăror cercetări asupra titlului statului ar încălca principiul autorităţii lucrului judecat.
Curtea va constata, astfel, ca neîntemeiate criticile ce constituie obiect al primului motiv de recurs.
În acelaşi sens, se va constata că, în mod corect, instanţa de apel a avut în vedere argumentarea soluţiei de constatare a nulităţii contractului de vânzare – cumpărare încheiat de V.P. şi V.M., considerentele sentinţei menţionate referindu-se la reaua – credinţă a dobânditorilor încă din anul 1990, când pe rolul Judecătoriei Braşov era înregistrat litigiul în care dobânditorul V.P. era chemat în judecată pentru anularea contractului de închiriere, la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare de către chiriaşi fiind cunoscută împrejurarea că dreptul de proprietate al Statului era contestat.
Prin urmare, se va constata că în prezentul litigiu nu pot fi readuse în discuţie aspectele vizând greşita reţinere a relei – credinţe a reclamanţilor, odată ce s-a statuat prin hotărâre judecătorească irevocabilă această atitudine subiectivă a dobânditorilor la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare.
Raportat la considerentele expuse, instanţa de apel a apreciat corect că dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (501) din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în ipoteza desfiinţării prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Numai această categorie de proprietari este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Ipoteza contractelor încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 rămâne reglementată de dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii cumpărători având dreptul doar la restituirea preţului actualizat.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 a determinat curgerea unui nou termen de prescripţie pentru a se solicita restituirea preţului de piaţă al imobilului, doar în cazul în care anterior, a avut loc, anularea unui contract de vânzare – cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, este nefondată critica formulată prin ultimul motiv de recurs, contractul de vânzare – cumpărare al recurenţilor fiind desfiinţat sub imperiul Legii nr. 10/2001.
Criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, motiv pentru care nu pot fi analizate.
Curtea va constata, în consecinţă, că instanţa a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, reţinând că acestea nu sunt aplicabile situaţiei reclamanţilor.
Ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii V.M., L.A.M. şi V.A. împotriva deciziei nr. 112/Ap din 24 septembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu din 11 noiembrie 2010.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6174/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6176/2011. Civil → |
|---|
