ICCJ. Decizia nr. 6189/2011. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6189/2011
Dosar nr. 3365/3/2008
Şedinţa publică de la 20 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti sub nr. 8426/2002, reclamanta G.H.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii T.T., B.G., B.A., S.F., M.M., L.G., L.M., S.C., S.D.Ş., V.N., F.G.M., F.N.E., C.A.L., P.R., J.M., B.N., P.H., D.C., D.E., V.I., V.E., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC A.B. SA, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţii-persoane fizice şi stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. P.B., să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, să fie obligat Municipiul Bucureşti la restituirea în natură a imobilului către reclamantă prin dispoziţie motivată şi să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâţilor-chiriaşi cumpărători.
Prin cererile înregistrate pe rolul judecătoriei sectorului 4, reclamanţii O.I.D.M., O.M.M. şi O.A. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, SC A.B. SA şi T.T., B.G., B.A., S.F., M.M., L.G., L.M., S.C., S.D.Ş., V.N., F.G.M., F.N.E., C.A.L., P.R., J.M., B.N., P.H., D.C., D.E., V.I., V.E., pentru a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect apartamentele situate în Bucureşti, str. P.B., formând câte un dosar pentru fiecare contract în parte.
Instanţa a dispus conexarea la Dosarul nr. 8426/2002 a 11 din cele 15 acţiuni formulate de reclamanţii O., mai puţin în ceea ce îi priveşte pe pârâţii T.T., D.C., D.E., C.A.L. şi L.G. şi L.M.
Având în vedere că judecata cauzei era îngreunată în urma conexării, prin încheierea de şedinţa din data de 23 mai 2003 s-a dispus disjungerea în cauză, dar nu cu separarea pe dosarele iniţiale, ci cu formarea de dosare pentru fiecare contract de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită, pentru pârâta P.R., formându-se Dosarul cu nr. 5600/2003.
Prin precizarea făcută prin înscrisul din Dosarul nr. 8426/2002, reclamanta G.H.M. a renunţat la judecată în ceea ce priveşte cel de-al treilea capăt de cerere referitor la obligarea Primăriei municipiului Bucureşti să îi restituie apartamentele în natură, renunţare care fiind făcută în Dosarul nr. 8426/2002 ce a cuprins toate contractele, şi-a produs efectele şi în cele 11 dosare disjunse şi soluţionate la 02 aprilie 2004.
Pârâta P.R. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile necompetentei materiale, cererea fiind întemeiată pe Legea nr. 10/2001, lipsei calităţii procesuale active a reclamantei G.H.M., căreia nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, ulterior şi a reclamanţilor O., lipsa interesului în promovarea acţiunii, interes care nu este nici legitim, nici personal şi nici actual, inadmisibilitatea acţiunii întrucât reclamanta a ales anterior calea procesului civil şi nu-şi mai poate valorifica pretenţiile cu privire la imobilul respectiv, iar pe fond a arătat că acţiunea este neîntemeiată întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea normelor legale în vigoare la data respectivă.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că sumele obţinute din vânzarea imobilelor în litigiu au fost virate în conturile acestuia, deci chematul în garanţie trebuie să restituie contravaloarea preţului în cazul constatării nulităţii contractului.
Prin încheierea din data de 14 noiembrie 2003 pârâta a renunţat să susţină excepţia necompetentei materiale a judecătoriei, instanţa respingând ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Primăria municipiului Bucureşti pentru cererea de chemare în garanţie,
având în vedere că vânzătorul răspunde pentru evicţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes.
La data de 27 iunie 2004, pârâta a invocat excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a reclamantei G.H.M., susţinând că aceasta este posibil să fie lipsită de discernământ. Instanţa a respins această excepţie ca neîntemeiată.
La acelaşi termen, s-a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice faţă de cererea de chemare în garanţie, iar instanţa a respins această excepţie ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1948 din 02 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamantei G.H.M., cererea conexă a reclamanţilor O. în contradictoriu cu pârâta P.R., Municipiul Bucureşti şi SC A.B. SA, au fost admise cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta P.R. împotriva Primăriei municipiului Bucureşti, SC A.B. SA, Ministerul Finanţelor Publice şi a pârâtei Primăria municipiului Bucureşti împotriva Ministerului Finanţelor Publice, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 07 ianuarie 1997 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti prin SC A.B. SA şi pârâta P.R., s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, în sensul că a fost obligată pârâta vânzătoare să restituie pârâtei persoană fizică preţul de 27.546.374 RON, actualizat, şi obligată pârâta cumpărătoare P.R. să restituie imobilul situat în Bucureşti, str. P.B., în proprietatea pârâtei-vânzătoare. A fost obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice să plătească pârâtei Primăria municipiului Bucureşti preţul de 27.546.374 RON, actualizat. S-a dispus radierea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P.B. înscris pe numele pârâtei P.R., a fost respinsă ca neîntemeiata cererea pârâtei P.R. de obligare a Primăriei municipiului Bucureşti, SC A.B. SA şi a Ministerului Finanţelor Publice să îi acorde o locuinţă corespunzătoare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta P.R., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Finanţelor Publice.
Ca urmarea decesului reclamantei G.H.M., în cauză a fost introdus moştenitorul acesteia, G.B. De asemenea, ca urmare a decesului reclamantului O.A.G. au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, O.L.M., O.M.A., O.S.A.
Prin decizia civilă nr. 499A din 28 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, au fost respinse apelurile ca nefondate.
Recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti şi P.R. împotriva acestei hotărâri au fost admise prin decizia civilă nr. 2350 din 07 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a fost casată decizia recurată, precum şi sentinţa apelată şi trimisă cauza la Tribunalul Bucureşti pentru soluţionarea în fond.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că Tribunalul este competent material să soluţioneze acest litigiu.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 26 ianuarie 2008, sub nr. 3365/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 748 din 26 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti pe cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta P.R.; a admis acţiunea principală formulată de reclamantul G.B. şi cererea conexă formulată de reclamanţii O.S.A.M.A., O.I.D.M., O.L.M.A., O.M.M., în contradictoriu cu pârâta P.R., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC A.B. SA; a admis, în parte, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor, formulată de pârâta P.R.; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare din 07 ianuarie 1997; a repus părţile în situaţia anterioară încheierii contractului; a dispus radierea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P.B. de pe numele pârâtei P.R.; a obligat Ministerul Finanţelor Publice să restituie pârâtei P.R. preţul de 27.546.374 RON vechi actualizat; a respins cererea de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti formulată de P.R. pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins cererea de chemare în garanţie a SC A.B. SA, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice pentru diferenţa dintre preţul actualizat şi valoarea de piaţă a imobilului, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiului Bucureşti în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, ca rămasă fără obiect.
În considerentele sentinţei s-a reţinut, în esenţă, că din probele administrate în cauză rezultă că, a încheierea contractului de vânzare-cumpărare, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul, au fost de rea-credinţă, astfel încât contractul este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită, conform art. 966 şi 968 C. civ.
Împotriva sentinţei civile menţionate au declarat apel pârâţii P.R. şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, precum şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 399/A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile, desfiinţată sentinţa apelată şi, pe fond, respinsă acţiunea reclamanţilor ca nefondată.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
În privinţa apelului formulat de pârâţii P.R. şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, s-a reţinut că:
Instanţa de apel a apreciat că niciuna din părţile contractante nu a urmărit fraudarea drepturilor sau intereselor vreunei persoane, deoarece la momentul încheierii contractului, în 1997, dreptul reclamanţilor nu fusese recunoscut în justiţie, iar statul era proprietarul imobilului, acesta aflându-se în patrimoniul său.
Aprecierea instanţei de fond, potrivit căreia pârâta P.R. a dat dovadă de rea-credinţă, în condiţiile în care, cunoscând că imobilul este naţionalizat şi având în vedere disputa publică născută în jurul legalităţii naţionalizării şi a legitimităţii deţinerii imobilului de către stat, a fost, în opinia instanţei de apel, o afirmaţie cu caracter general, din care nu se poate trage concluzia că vreo parte a contractului de vânzare-cumpărare ar fi fost de rea-credinţă la încheierea lui.
Instanţa a mai reţinut că, odată cu admiterea apelului, celelalte cereri nu mai prezintă interes, motiv pentru care nu au mai fost analizate.
În privinţa apelului formulat de Ministerul Finanţelor Publice, s-a apreciat că:
Dispoziţiile legale invocate de apelant nu împiedică formularea cererii de chemare în garanţie în cadrul litigiului ce are ca obiect constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, ci fac referire strict la momentul în care pot fi valorificate pretenţiile rezultate din desfiinţarea contractului şi obligarea la restituirea prestaţiilor, şi anume, după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
Faţă de admiterea apelului formulat de pârâta P.R. şi drept consecinţă, menţinerea ca valabil a actului de vânzare-cumpărare, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice s-a apreciat ca fiind rămasă fără obiect.
Împotriva acestei decizi au declarat recurs O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.L.M., O.M.A., O.M.M. şi G.B.
În recursul declarat de O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.U.M., O.M.A., O.M.M. şi întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează următoarele critici:
Recurenţii susţin că instanţa a fost alcătuită cu încălcarea dispoziţiilor legale, în sensul că în completul de judecată care a pronunţat hotărârea în apel a participat un judecător incompatibil, acesta făcând parte şi din completul care a pronunţat decizia nr. 2350 din 07 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi prin care a fost trimisă cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, text de lege care este unul din temeiurile juridice ale cererii de chemare în judecată.
Astfel, instanţa de apel a înlăturat o serie de înscrisuri şi acte normative, fără a se pronunţa asupra lor, care fac dovada că, la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare, imobilul nu făcea parte din categoria celor ce puteau fi înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Recurenţii arată că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, fapt recunoscut prin hotărârea nr. 10264 din 02 noiembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, precum şi prin adresa din 11 octombrie 2002 a comisiei Primăriei sectorului 4 Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995, care atestă că imobilul a fost preluat fără titlu valabil şi că Dosarul nr. 348/1996, format în urma cererii recurenţilor, a fost trimis la data de 07 noiembrie 1996 comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Instanţa de apel a ignorat toate aceste înscrisuri, fără a argumenta de ce sunt înlăturate.
În concluzie, recurenţii susţin că, pe de o parte, a fost fraudată Legea nr. 112/1995, respectiv dispoziţiile art. 1 şi art. 9 din actul normativ menţionat, iar pe de altă parte, situaţia că statul a vândut bunul altuia, cum este cazul în speţă, a constituit motiv pentru numeroase condamnări la C.E.D.O.
În recursul declarat de reclamantul G.B. şi întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt formulate următoarele critici:
Instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorii au obligaţia să stabilească adevărata situaţie de fapt şi de drept şi să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Recurentul arată că, din ansamblul probelor administrate în cauză, rezultă a altă situaţie de fapt şi de drept, faţă de cea reţinută de instanţa de apel, motiv pentru care a pronunţat o soluţie nelegală.
În esenţă, pe fondul cauzei, recurentul G.B. formulează aceleaşi critici ca şi ceilalţi recurenţi, susţinând că, potrivit probelor administrate în cauză, rezultă cu certitudine că se impunea constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind încheiat în frauda legii, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, părţile contractante fiind de rea-credinţă.
Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate şi raportat la motivele de nelegalitate invocate, se constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed: Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., invocat de recurenţii O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.L.M., O.M.A., O.M.M., constând în faptul că instanţa de apel a fost alcătuită cu încălcarea dispoziţiilor legale, în sensul că în completul de judecată care a pronunţat hotărârea în apel a participat un judecător incompatibil, este nefondat.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.
Potrivit textului citat, nu este incompatibil să soluţioneze apelul judecătorul care, printr-o hotărâre pronunţată anterior, a trimis cauza spre competentă soluţionare instanţei prevăzute de lege, cum este situaţia în speţa de faţă.
În cauză, judecătorul mentionat de recurenţi, aflat în completul de judecată ce a soluţionat apelul finalizat prin decizia supusă recursului, a făcut parte şi din completul care a pronunţat decizia nr. 2350 din 07 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi prin care a fost trimisă cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia menţionată, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unor aspecte care să vizeze fondul cauzei, ci numai asupra competenţei materiale de soluţionare a cauzei, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 24 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul G.B., în sensul că instanţa de apel a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea reală, aceasta constituie o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de a fi supusă controlului judiciar pe calea de atac dedusă judecăţii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii";.
Situaţiile ce pot atrage incidenţa motivului de nelegalitate încadrat în prevederile textului de lege mentionat nu sunt limitative, însă este vorba despre acele împrejurări ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătoreşti pe temeiul de drept invocat şi în care nu poate fi încadrată critica recurentului constând în pretinsa reţinere greşită a situaţiei de fapt.
În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate atât de recurenţii O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.L.M., O.M.A., O.M.M., cât şi de recurentul G.B., se retine că acestea sunt fondate pentru următoarele argumente:
Potrivit înscrisurilor aflate la dosar, imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, str. P.B. a fost naţionalizat pe numele lui T.O. — autorul reclamanţilor -, prin Decretul nr. 92/1950, deşi acesta era decedat încă din anul 1948, în anul 1950 proprietari ai imobilului fiind A.V.V. şi I.O., moştenitorii lui T.O.
Atât reclamanţii O., cât şi reclamanta G.H.M., în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari, au făcut cereri de restituire în natură a imobilului în litigiu, după apariţia Legii nr. 112/1995, atât anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1226 din 07 ianuarie 1997 între Primăria municipiului Bucureşti, prin SC A.B. SA şi pârâta P.R., cât şi ulterior acestuia. Cu toate acestea, primăria a încheiat contractul de vânzare-cumpărare amintit, înainte de clarificarea situaţiei juridice a imobilului.
Se reţine faptul că, deşi reclamanţii au comunicat cererile lor în vederea restituirii imobilului, cu notificări la Legea nr. 112/1995 şi, de asemenea, deşi hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi dispoziţia din 08 octombrie 1996 a Primăriei municipiului Bucureşti, interziceau vânzarea unor astfel de imobile, s-a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menţionat anterior.
Totodată, după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanta G.H.M. a formulat o nouă cerere de restituire în natură a imobilului, cerere la care primăria nu a dat nici un răspuns.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi ale H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, procedura de vânzare către chiriaşi a apartamentelor pentru care existau cereri de restituire formulate de proprietari, trebuia suspendată.
Prin urmare, instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit atât dispoziţiile art. 948 C. civ., cât şi ale art. 9 şi art. 14 din Legea nr. 112/1995 şi, pe cale de consecinţă, în mod nelegal, a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.
Se constată că pârâtul Municipiul Bucureşti a dispus, prin act de vânzare, asupra unui imobil care nu se afla în patrimoniul său, cauza fiind ilicită, neputându-se reţine ipoteza prin care actul juridic ar fi fost salvat de efectele acestei sancţiuni, şi anume aceea a bunei credinţe.
Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, interpretat per a contrario, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut dacă a fost încheiat cu încălcarea prevederilor legale, în vigoare la acel moment.
Art. 45 alin. (2) consacră nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la locuinţe preluate fără titlu, cauza de nulitate constituind-o încălcarea prevederilor art. 1 din aceeaşi lege potrivit cărora, atât formele de restituire, cât şi dreptul chiriaşilor de a cumpăra priveau exclusiv imobilele cu destinaţia de locuinţă preluate cu titlu de către stat.
În situaţia în care locuinţa vândută chiriaşilor, în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, a fost preluată fără titlu, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut.
Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a consacrat, cu titlu de excepţie de la efectele nulităţii absolute pentru fraudă la lege, principiul de drept comun al eficacităţii aparenţei în drept, pentru ipoteza vânzării bunului altuia. În această ipoteză, vânzarea este valabilă dacă, la momentul încheierii contractului, cumpărătorul a fost de bună-credinţă.
În speţă, cumpărătoarea P.R. a fost de rea-credinţă întrucât, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, puteau cunoaşte, cu minime diligente, pentru a exclude simpla ignoranţă şi orice dubiu, faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamanţii au formulat cereri prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Pârâta-cumpărătoare s-a mulţumit cu menţiunile efectuate pe contractul de închiriere de către angajaţii SC A.B. SA, prin care se arăta că nu există notificare sau cerere de revendicare a imobilului.
Fiind de rea-credinţă, dobânditorii nu pot invoca, în favoarea lor, excepţia validităţii aparenţei în drept, pentru a păstra locuinţele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, nule absolut pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, peste care se suprapune cauza ilicită a obligaţiei acestora.
Vânzarea bunului altuia de către stat, care nu era verus dominus, către terţii de rea-credinţă reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor şi o nerespectare a obligaţiilor pozitive ale statului, care trebuia să se abţină să vândă până ce situaţia juridică a imobilului era stabilită irevocabil, fie în procedură administrativă, fie în cea judiciară.
C.E.D.O. a afirmat, în mod constant, că este obligaţia statului să se deţină un arsenal juridic adecvat şi suficient, pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin în virtutea Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Prin urmare, soluţia care se impune în cauză este cea adoptată de instanţa de fond, respectiv de admitere a acţiunii formulate de reclamanţi şi constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 07 ianuarie 1997 între Primăria municipiului Bucureşti, prin SC A.B. SA şi pârâta P.R., cu toate celelalte consecinţe ce decurg din admiterea capătului principal de cerere.
Având în vedere considerentele expuse, raportat la dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., se va dispune admiterea recursurilor declarate de reclamanţii O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.L.M., O.M.A., O.M.M. şi G.B. şi modificarea deciziei nr. 399/A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor declarate de pârâţii P.R., Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 748 din 26 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-III-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii O.I.D.M., O.S.A.M.A., O.L.M., O.M.A., O.M.M. şi G.B. împotriva deciziei nr. 399/A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondate apelurile declarate de pârâţii P.R., Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei nr. 748 din 26 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a-III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6187/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6191/2011. Civil → |
|---|
