ICCJ. Decizia nr. 6179/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6179/2011
Dosar nr. 15035/3/2008
Şedinţa publică din 20 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la 23 aprilie 2007, reclamanţii N.S.P. şi N.S.K. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, O.E.G., O.R.A., O.E., L.S.M., B.M. şi O.E., solicitând să se constate că Statul Român nu are şi nu a avut vreun drept de proprietate asupra imobilului situat în str. J.M., preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 şi să fie obligaţi pârâţii persoane fizice să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat la parterul imobilului.
În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. şi pe art. 6 din C.E.D.O., reclamanţii au arătat că imobilul situat la adresa menţionată a fost dobândit de autorii lor, Dr. P.N. şi Dr. M.N. prin contractele de vânzare – cumpărare autentificate la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, fiind preluat abuziv, fără titlu valabil, prin decretul nr. 92/1950, cu încălcarea prevederilor acestui act normativ, proprietarii fiind exceptaţi de la naţionalizare.
Pârâţii au formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi cerere reconvenţională, solicitând ca, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligaţi reclamanţii la plata sumei de 330.000 RON, reprezentând cheltuielile efectuate cu reparaţiile şi îmbunătăţirile aduse apartamentului din Str. J.M.
Prin cererea de chemare în garanţie s-a solicitat obligarea chematei în garanţie la restituirea preţului cu care au dobândit apartamentul prin contract de vânzare – cumpărare din 6 decembrie 2006.
S-au invocat totodată excepţiile inadmisibilităţii capetelor de cerere vizând constatarea lipsei titlului statului asupra imobilului şi revendicarea pe calea dreptului comun, având în vedere că reclamanţii au formulat notificare în baza legii speciale, aflată în curs de soluţionare.
Prin sentinţa civilă nr. 3230 din 10 martie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti unde aceasta a fost înregistrată la secţia a IV – a sub nr. 15035/3/2008.
Prin sentinţa civilă nr. 1269 din 3 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi acţiunea principală ca neîntemeiată.
Prin aceeaşi hotărâre s-au respins cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulate de pârâţii – reclamanţi ca fiind rămase fără obiect.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au dovedit calitatea de proprietari a autorilor lor, N.P. şi N.M., asupra imobilului situat în Bucureşti, str. J.M., compus din teren în suprafaţă de 427 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, cu actele de vânzare – cumpărare autentificate din 6 iulie 1925 şi la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat.
S-a reţinut că reclamanţii au probat şi calitatea lor de moştenitori ai foştilor proprietari, astfel că s-a considerat ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că, în speţă, atât reclamanţii cât şi pârâţii au titluri de proprietate, în procesul comparării titlurilor considerându-se că este mai caracterizat titlul pârâţilor, constituit cu bună – credinţă în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi consolidat ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea.
Tribunalul a dat eficienţă în pronunţarea hotărârii deciziei secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 9 iunie 2008, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. şi a avut în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele Păduraru împotriva României şi Pincova şi Pinc împotriva Cehiei).
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii criticând-o ca nelegală pentru greşita respingere a acţiunii în revendicare prin aplicarea, în operaţiunea de compărare a titlurilor, a unui criteriu nou, reglementat de Legea nr. 10/2001, respectiv buna – credinţă a cumpărătorilor, deşi bunul a fost dobândit de la un neproprietar – Statul Român.
În acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele Păduraru contra României, Stoian, Porţeanu şi Penescu contra României), reclamanţii – apelanţi au susţinut prin criticile aduse sentinţei Tribunalului, că buna – credinţă a cumpărătorilor – chiriaşi nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., cu consecinţa că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă faţă de titlul dobânditorului de bună credinţă, în condiţiile în care o despăgubire efectivă a foştilor proprietari nu este posibilă în actuala reglementare internă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 557 A din 11 octombrie 2010, în majoritate, a respins apelul reclamanţilor ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel, a reţinut că titlul pârâţilor asupra apartamentului în litigiu, contractul de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 s-a consolidat în timp ca titlu valabil, având în vedere că nu a fost constatat nul în termenul legal de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, de 18 luni potrivit prorogărilor succesive dispuse prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001.
Pe cale de consecinţă, s-a constatat că pârâţii au un „bun” actual, efectiv, având şi posesia imobilului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., ei fiind cumpărători de bună – credinţă, aspect necontestat de reclamanţi.
S-a considerat că reclamanţii nu deţin la rândul lor un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului lor de proprietate, respectiv o decizie administrativă de retrocedare a imobilului, spre a fi opus, cu succes, intimaţilor – pârâţi cumpărători într-o comparare de titluri.
S-a reţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţii au deschisă calea obţinerii de măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile şi procedura stabilite de prevederile acestei legi speciale, derogatorie de la dreptul comun.
Soluţia primei instanţe a fost apreciată de Curtea de Apel ca legală şi temeinică conform statuărilor deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, în scopul unificării practicii judiciare, prin reafirmarea principiilor stabilităţii raporturilor juridice civile şi securităţii circuitului civil, recunoscute în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele Pinc şi Pincova contra Republicii Cehe şi cauza Raicu împotriva României) cât şi a principiului ocrotirii bunei credinţe a cumpărătorilor care au dobândit de la stat, proprietar aparent, conform prevederilor Legii nr. 112/1995.
S-a considerat că însuşi legiuitorul a clarificat, ulterior, o astfel de soluţie, prin modificările aduse art. 7 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009.
S-a apreciat, totodată, că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde noi criterii în compararea de titluri specifică acţiunii în revendicare, ci reglementează situaţia cumpărătorilor chiriaşi, de bună – credinţă la data constituirii titlului lor – contractul de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a constatat că sunt neîntemeiate şi criticile apelanţilor referitoare la neconstituţionalitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reţinându-se, totodată, că C.E.D.O. a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună – credinţă.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanţii N.S.P. şi N.S.K., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanţii au susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a considerat că nu deţin un „bun” în sensul C.E.D.O., spre deosebire de chiriaşii - cumpărători.
De asemenea, s-a arătat că acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă în dreptul intern, iar în condiţiile în care s-a constatat preluarea fără titlu valabil a imobilului, li s-a reconfirmat dreptul de proprietate, astfel că deţin o hotărâre patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei.
Recurenţii au învederat că preluarea abuzivă a fost constatată prin sentinţa primei instanţe, definitivă prin respingerea apelului şi că, în aceste condiţii, deţin un „bun” aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional Convenţiei, independent de faptul că nu există o hotărâre judecătorească anterioară care să le confirme dreptul.
Cea de a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat greşita soluţionare a problemei revendicării în condiţiile Legii nr. 10/2001, a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a C.E.D.O. şi jurisprudenţei C.E.D.O.
În cadrul acestei critici, recurenţii – reclamanţi au precizat că împărtăşesc argumentele din opinia separată din hotărârea instanţei de apel, redând această opinie.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile invocate de reclamanţi, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile referitoare la greşita aplicare a legii şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în procesul comparării titlurilor de proprietate ale părţilor sunt nefondate.
Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 329 coroborate cu dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., instanţa de apel a procedat corect la analiza măsurii în care legea internă intră în conflict cu C.E.D.O., pentru a verifica dacă admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
C.E.D.O. garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, solicitarea restituirii unui bun preluat anterior de stat, la un moment la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei, neintrând sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Noţiunea de „bun” se circumscrie, aşa cum a reţinut instanţa de apel, domeniului de aplicare alin. art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., presupunând ca reclamanţii să aibă cel puţin o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
În acest context, instanţa de apel a reţinut corect că intimaţii dobânditori ai imobilului, au un „bun” protejat de orice ingerinţă, în condiţiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat, ci dimpotrivă s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară jurisprudenţei C.E.D.O. (cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehia).
C.E.D.O. a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate (cauza Raicu contra României), persoanele care au dobândit cu bună – credinţă bunurile fiind puse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Prin decizia nr. 33/2008, pronunţându-se asupra recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a tranşat problema raportului dintre legea internă şi C.E.D.O., statuând, de principiu, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., arătând, totodată, că analiza neconcordanţei între legea internă şi art. 1 din C.E.D.O. trebuie verificată în fiecare caz în parte, în situaţia în care ambele părţi deţin titluri.
În mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă dezlegărilor date prin decizia de recurs în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Se va constata că soluţia instanţei de apel se circumscrie pe deplin scopului enunţat prin hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 pronunţată de C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, respectiv protejarea drepturilor concrete şi efective în detrimentul celor teoretice şi iluzorii.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, Curtea va constata că acesta nu se constituie ca o critică de nelegalitate împotriva deciziei recurate, reprezentând doar o precizare în sensul că este împărtăşită opinia separată.
Ca atare, se va constata că nu sunt întrunite motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de N.S.P. şi N.S.K. împotriva deciziei nr. 557/A din 11 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a - III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la 8.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii O.E.G., O.E., L.S.M., B.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6176/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6181/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
