ICCJ. Decizia nr. 6181/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6181/2011
Dosar nr. 1459/2/2010
Şedinţa publică de la 20 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 28 martie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamanta N.F.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin primar general, Primăria Sectorului 3 Bucureşti, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, să se constatate că imobilul situat în Bucureşti, str. R., a fost preluat de la autorii reclamantei în mod abuziv de către stat şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul sau, în subsidiar, obligarea acestora la măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin sentinţa civilă nr. 5722 din 27 iunie 2006, judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Sector 3 Bucureşti; a respins cererea formulată împotriva acestei pârâte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins cererea formulată de reclamanta N.F.M. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti - A.F.I. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.
În considerente s-a reţinut, în esenţă, că Primăria sectorului 3 Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă, pentru că nu este deţinătorul imobilului, dar Statul Român are calitate procesuală în litigiile ce au ca obiect restituirea imobilelor preluate de stat.
A mai reţinut judecătoria, că reclamanta nu poate uza de procedura revendicării de drept comun, ci doar de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 1811A din 12 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a-III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru judecată în primă instanţă, reţinând că valoarea imobilului depăşeşte 5 miliarde RON, ceea ce atrage competenţa în primă instanţă a Tribunalului.
Prin sentinţa nr. 693 din 15 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a-III-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea introdusă de reclamantă ca inadmisibilă.
În considerente s-a reţinut că reclamanta nu are deschisă calea acţiunii în revendicare, pentru că legiuitorul a reglementat o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 665/A din 23 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta a investit instanţa cu o acţiune în revendicare inadmisibilă, pentru că a fost promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care închide calea acţiunii directe în instanţă numai pentru imobilele aflate în deţinerea statului la data intrării sale în vigoare, dat fiind faptul că numai pentru aceste imobile legea specială prescrie în mod imperativ calea procedurii administrative de restituire.
S-a mai reţinut că reglementarea procedurii administrative prealabile nu încalcă dreptul de acces la justiţie, astfel cum este garantat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Împotriva acestei decizi a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 5950 din 16 octombrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul, au fost casate decizia nr. 665/A din 23 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti şi sentinţa nr. 693 din 15 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut următoarele:
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., iar în probaţiune, reclamanta a depus copia contractului de vânzare — cumpărare prin care autorii săi, O.M. şi M.O., au dobândit imobilul în litigiu şi adresa (cu dată ilizibilă), emisă de D.I.T.L. a Consiliului local Sector 3, din care rezultă că în anul 1971 au fost impuşi pe rolul fiscal al imobilului autorii reclamantei, ulterior acestui act neexistând alte documente.
Legea nr. 10/2001, ca lege specială nu se aplică în orice situaţie în care este în discuţie un imobil preluat abuziv şi nu paralizează acţiunea în revendicare a unui astfel de imobil.
Pentru a fi aplicabilă legea specială reparatorie, este necesar să fie îndeplinite cumulativ condiţiile privind persoana îndreptăţită, persoana deţinătoare şi preluarea imobilului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În cauză, acţiunea în revendicare a fost, însă, respinsă de prima instanţă, soluţie menţinută de instanţa de apel, doar motivat de faptul că reclamanta trebuia să parcurgă procedura administrativă prealabilă, pentru că, în raportul lege specială - drept comun, nu există posibilitatea de opţiune, fără ca, în cauză să fie stabilită modalitatea de preluare a imobilului şi data preluării lui.
Prin urmare, instanţele nu au analizat chestiunea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare verificând dacă legea specială este aplicabilă faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, respectiv faţă de tidul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului şi deţinătorul bunului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Instanţa a mai reţinut că nu s-a făcut dovada că preluarea imobilului înscris în rolul fiscal pe numele autorilor reclamantei ar fi avut loc în baza vreunei legi de expropriere sau altă modalitate de dobândire a dreptului de proprietate de către stat şi, faţă de susţinerea primăriei că nu deţine imobilul, nu s-a putut reţine că regimul juridic este cel prevăzut de Legea nr. 10/2001, tară să se stabilească dacă la data intrării în vigoare a legii speciale bunul era deţinut de o entitate în raport de care reclamanta avea obligaţia transmiterii notificării.
Chiar şi în ipoteza existenţei obligaţiei transmiterii notificării, nu pot fi nesocotite prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care, deşi recunosc retroactiv dreptul de proprietate în situaţia imobilelor trecute la stat fără titlu valabil, condiţionează exercitarea dreptului de proprietate de parcurgerea procedurii prealabile administrative.
De aceea, instanţele judecătoreşti, în cadrul acţiunii în revendicare, pot stabili dacă acest text este sau nu conform exigenţelor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi, acordând prioritate normelor europene să cerceteze în fond cererea proprietarului de la care a fost preluat imobilul.
Prin urmare, sunt nelegale hotărârile pronunţate în cauză, prin care acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, deşi nu s-a stabilit existenţa obligaţiei recurentei — reclamante de a formula notificare şi au fost nesocotite prevederile Legii nr. 10/2001 care nu sunt conforme exigenţelor normelor europene.
Instanţa supremă a dat îndrumări în sensul că, procedând la rejudecarea cauzei, tribunalul trebuie să stabilească împrejurările sus menţionate, să cerceteze cererea reclamantei în raport de principiul specialia generalibus derogant, dar şi de cel al priorităţii reglementării normelor europene, având în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a-III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1472 din 15 decembrie 2009, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, în prezent, în evidenţele fiscale şi în evidenţele primăriei nu există date din care să rezulte că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către o altă persoană.
În consecinţă, instanţa a reţinut că imobilul revendicat face parte din categoria bunurilor ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, ca urmare a preluării acestuia de către stat prin decretul C.S. nr. 444 din 27 decembrie 1984, aflându-se în prezent în proprietatea statului, aşa cum rezultă din înscrisurile administrate în cauză.
Întrucât Legea nr. 10/2001 este norma specială în raport cu dispoziţiile dreptului comun ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanta avea posibilitatea să se adreseze unităţii deţinătoare cu notificare în termenul prevăzut de acest act normativ, procedura administrativă fiind obligatorie.
Tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoarea a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă întrucât, imobilul în litigiu fiind naţionalizat fără titlu valabil, suntem în prezenţa unei preluări abuzive în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ipoteza reclamantei intrând în domeniul de aplicare al acestei legi, aceasta având posibilitatea formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, putând solicita restituirea în natură şi, în subsidiar, despăgubiri, fiind relevant în acest sens faptul că şi la acest moment bunul nu este înstrăinat.
Asupra cererii îndreptată împotriva pârâţilor, Tribunalul a reţinut că, atât timp cât persoana îndreptăţită nu a recurs la procedura administrativă, în termenul prevăzut de lege, atunci ea nu mai poate acţiona în niciun fel, nici măcar potrivit dreptului comun, deoarece este decăzută din dreptul la acţiunea în restituire, în natură sau prin echivalent, fapt confirmat atât implicit dar neîndoielnic de dispoziţiile fostului art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 42 din aceeaşi lege, cât şi în mod explicit de art. 26 alin. (3) şi (21) alin. (5) din lege.
S-a mai reţinut în considerente că, aprecierea ca inadmisibilă a unei astfel de acţiuni impune a se analiza dacă, în primul rând, reclamantei i se încalcă dreptul reglementat de art. 6 din C.E.D.O., respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul de acces la o instanţă şi dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod automat şi prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, ce garantează protecţia dreptului de proprietate.
În esenţă, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când accesul unui justiţiabil la un tribunal este limitat prin jocul dispoziţiilor legale, sau în fapt, eventuala sa restricţionare nu este incompatibilă cu dispoziţiile art. 6 parag. (1) din Convenţie, dacă sunt întrunite următoarele trei condiţii: 1) restricţionarea să nu atingă substanţa dreptului; 2) restricţionarea să urmărească un scop legitim; 3) să exist un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Dreptul de acces la un tribunal, fiind un drept procedural, nu poate fi confundat cu dreptul material la acţiune - dreptul la acţiunea în revendicare — care este înlocuit în cadrul procedurii speciale, care debutează cu o procedură directă de restituire, urmată de o procedură judiciară propriu-zisă. Prin urmare, nu poate fi vorba de o atingere adusă substanţei dreptului, în condiţiile în care, dacă au formulat notificare, după expirarea termenului de soluţionare a notificării, se puteau adresa instanţei să ceară soluţionarea notificării, în procedura judiciară, sau dimpotrivă, în cazul soluţionări nefavorabile a notificării în procedura administrativă, foştii proprietari sau moştenitorii acestora puteau contesta modul de soluţionare al notificării, tot în faţa unui tribunal.
Prin cea de-a doua condiţie, legiuitorul a dorit ca prin reglementarea propusă să asigure rezolvarea rapidă, pe cale amiabilă, într-un termen scurt, cu evitarea procedurii greoaie a acţiunii în revendicare. Prin urmare, obligarea persoanelor îndreptăţite de a reclama imobilele în cadrul unei proceduri administrative, în principiu, necontencioasă, nu poate fi socotită ilegitimă atât timp cât, în măsura în care este urmată procedura administrativă, asigură acestor persoane dreptul la restituirea în natură sau despăgubirea efectivă pentru bunul preluat.
A treia condiţie, referitoare la raportul de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit — este respectată, câtă vreme limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este perpetuă ci este limitată în timp la perioada prevăzută de lege pentru soluţionarea notificări. După împlinirea termenului prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, notificatorul are dreptul să se adreseze tribunalului şi să solicite soluţionarea pe fond a notificării, sau, în cazul în care este nemulţumit de o eventuală decizie de respingere a notificării să conteste această decizie.
S-a putut concluziona aşadar, că reglementarea procedurii administrative de restituire corelată cu suprimarea acţiunii în revendicare de drept comun nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 parag. din Convenţie.
Cât priveşte posibila încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, ce garantează dreptul de proprietate Tribunalul a reţinut că, trebuie analizat dacă, pentru persoanele care nu au formulat notificare, ce pierd dreptul la acţiunea în justiţie reglementată de Legea nr. 10/2001 şi sunt decăzute din însuşi dreptul de proprietate în favoarea statului sau a terţelor persoane, se poate aprecia că suntem în prezenţa unei încălcări în sensul Convenţiei.
Pentru cauza de faţă , prin prisma art. 1 din protocolul 1 la convenţie, Tribunalul a arătat că este important de reţinut faptul că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care acel stat şi-a asumat o asemenea obligaţie concretizată cel puţin într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii.
Or, în cazul Legii nr. 10/2001, problema s-a pus în sensul dacă, instituirea unei proceduri speciale de restituire în natură sau prin echivalent şi a unor termen relativ scurte pentru desfăşurarea acesteia corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acţiunea în revendicare constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietăţii. Altfel spus, pierderea dreptului de proprietate — fără nici o compensaţie — prin neobservarea termenelor de decădere sau prescripţie prevăzute de această lege — constituie sau nu o ingerinţă legitimă în drepturile persoanelor îndreptăţite, iar acesta poate sau nu fi socotită drept admisibilă în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
În aprecierea Tribunalului, răspunsul la această întrebare este afirmativ, apreciind că ingerinţa are caracter legitim şi nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. În acest sens, tribunalul a reţinut că este dreptul exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept al particularilor, atât în raporturile între ei cât şi în raporturile cu statul însuşi, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta N.F.M., respins ca nefondat prin decizia nr. 324/A din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a - IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că imobilului în litigiu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat în perioada de referinţă a acestei legi (1945 - 1989), lipsa de rol fiscal conducând la concluzia că se află în proprietatea statului, acesta nefiind înstrăinat unei alte persoane.
Susţinerile apelantei în sensul că, prin neprezentarea de către intimată a decretului de expropriere, nu se poate face dovada preluării în acest mod a imobilului, nu sunt întemeiate, autorii săi ridicând la data de 14 ianuarie 1986 despăgubirile în sumă de 44.240 RON.
Ca atare, în mod corect instanţa de fond a constatat că acţiunea este inadmisibilă.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, şi anume „specialia generalibus derogant";, conform căruia, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
În acest sens, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o asemenea lege specială de reparaţie, care reglementează şi ipoteza imobilului pretins de reclamanţi, preluat de stat prin decretul nr. 444/1984.
De asemenea, decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Prin aceeaşi decizie s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze acesta procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Prin aceasta, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, nu se încalcă dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu împiedică, accesul la instanţă în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecăţii este efectivă.
În speţă, din culpa sa reclamanta nu a urmat procedura administrativă, obligaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a obţine restituirea imobilului sau despăgubirii.
Faptul nesocotirii termenelor speciale prevăzute de această lege şi a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a principiului garantării proprietăţii şi a art. 6 din Convenţie.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. instituţia prescripţiei achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanţei dreptului de proprietate şi, deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 parag. 1 Protocol.
Împotriva deciziei nr. 324/A din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a - IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs reclamanta N.F.M., solicitând admiterea acestuia şi, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
O primă critică adusă de recurentă este aceea că cele două instanţe, de fond şi apel, nu au administrat probe privind excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâte şi cu toate acestea au admis-o, respingând acţiunea, deşi reclamanta a făcut dovezi asupra temeiniciei acesteia.
O altă critică este aceea că reclamanta nu a avut parte de un proces echitabil, instanţele nefiind obiective, în sensul că materialul probator a fost analizat incomplet şi numai prin prisma intereselor pârâtelor , fără să tină seama de actele depuse de reclamantă. Astfel, instanţele s-au mulţumit numai cu informaţiile furnizate de pârâte, fără să dispună depunerea la dosar a decretului de expropriere nr. 444/1984 care s-ar regăsi, din cele susţinute de reprezentantul Municipiului Bucureşti, prin primar general, numai la Arhivele Naţionale.
Se mai susţine că instanţele de fond şi de apel nu au respectat îndrumările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, în sensul că au analizat doar inadmisibilitatea acţiunii, hotărârile fiind astfel lovite de nulitate.
Mai arată recurenta că, dacă instanţele anterioare ar fi ţinut seama de cererea cu care au fost investite, de întâmpinările pârâtelor, de întregul material probator administrat în cauză şi ar fi analizat probele prin prisma îndrumărilor instanţei supreme, ar fi constatat că acţiunea este admisibilă întrucât nicio dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, adică obligativitatea formulării notificării şi nici nu interzice promovarea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
În fine, recurenta susţine că soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun şi promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, echivalează cu privarea reclamantei de a avea acces liber la justiţie, încălcându-se în acest fel art. 6 din C.E.D.O.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Motivul de recurs referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu s-a conformat îndrumărilor date de instanţa de casare, este nefondat.
Recurenta-reclamantă susţine că, în cel de-al doilea ciclu procesual, instanţele au soluţionat acţiunea „pornind din start cu ideea că cererea este inadmisibilă";, ceea ce contravine dispoziţiilor date prin decizia de casare, care a stabilit că instanţa avea obligaţia să cerceteze cererea reclamantei în raport de principiul specialia generalibus derogant, dar şi de cel al priorităţii reglementării normelor europene, având în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că din acţiunea introductivă, precum şi din motivarea acesteia, rezultă că reclamanta a investit instanţa cu o cerere în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. Obligaţia impusă prin decizia de casare nu impunea schimbarea obiectului cererii, un asemenea fapt nefiind posibil faţă de necesitatea respectării principiului disponibilităţii.
Pe de altă parte, în acţiunea în revendicare a unui bun imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, instanţa trebuie să ţină cont de criteriile stabilite prin acest act normativ. În acest sens trebuie interpretat şi argumentul instanţei de apel, care a reţinut că nu se poate face abstracţie, în cadrul unei acţiuni în revendicare imobiliară, de regimul juridic al bunului revendicat şi de dispoziţiile legale referitoare la inaplicabilitatea dreptului comun ce rezultă dintr-un principiu fundamental de drept - specialia generalibus derogant.
Totodată, instanţa de apel a analizat şi aspectul privind principiul priorităţii reglementării normelor europene, în finalul considerentelor care au stat la baza respingerii apelului fiind analizată cauza prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O.
În consecinţă, rezultă că soluţia pronunţată în apel este în acord cu îndrumările date prin decizia de casare a instanţei supreme, astfel că motivul de recurs vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. este nefondat.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată pentru următoarele motive:
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată potrivit dreptului comun, ci trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa, în sensul de a se aplica regulile specifice acţiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ.
Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, în recurs în interesul legii, s-a statuat că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios.
Aşadar, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală primează legea specială, iar în situaţia în care există neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.
Acţiunea reclamantei formulată pe calea dreptului comun, la data de 28 martie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu este admisibilă deoarece legea specială este aplicabilă, cu precădere.
Nu există neconcordanţă între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., iar accesul liber la justiţie este asigurat prin posibilitatea atacării dispoziţiei sau deciziei prin care a fost finalizată faza administrativă, în instanţă, prin contestaţie şi apoi, prin exercitarea celorlalte căi de atac specifice fazei judiciare.
În concluzie, în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă dezlegărilor date prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, aceasta fiind obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Prin urmare, nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. nu poate fi primită.
Art. 6 din C.E.D.O. garantează fiecărei persoane „dreptul la un Tribunal";, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un Tribunal în sensul art. 6 din C.E.D.O., pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Celelalte critici formulate de recurentă, privind faptul că instanţele de fond şi apel nu au administrat probe privind excepţia inadmisibilităţii şi că materialul probator a fost analizat incomplet şi numai prin prisma intereselor pârâtelor, fără să se ţină seama de actele depuse de reclamantă, nu vor fi analizate, întrucât vizează modul de apreciere a probelor administrate, respectiv a unor înscrisuri, aspect de netemeinicie ce nu mai poate fi cenzurat în recurs, după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
Chiar dacă prin soluţia adoptată în apel a fost confirmată sentinţa tribunalului, criticile din recurs nu pot viza prima judecată. Confirmând hotărârea, instanţa de apel a realizat propriile verificări jurisdicţionale, aşa încât numai dispozitivul şi considerentele pe care se fundamentează acesta pot constituit obiect al criticilor şi al cenzurii instanţei de recurs.
De altfel, recurenta se limitează la a prelua întocmai şi a reitera criticile formulate ca motive de apel, arătând în cuprinsul recursului faptul că îşi menţine „toate criticile aduse prin apel";, care au constituit deja obiect de analiză pentru instanţa de apel.
Or, în faza recursului nu se realizează o judecată devolutivă pentru a se putea proceda la reexaminarea cauzei ca în faţa instanţei de fond, analiza fiind limitată la aspectele de nelegalitate strict reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ..
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.F.M. împotriva deciziei nr. 324/A din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a - IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6179/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6184/2011. Civil → |
|---|
