ICCJ. Decizia nr. 6193/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6193/2011
Dosar nr. 502/39/2010
Şedinţa publică din 20 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Botoşani în Dosarul nr. 4734/2002, reclamanţii D.Ş.A., L.M., M.I., R.A., în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari, N., C. şi A.M., au contestat decizia emisă la 2 iulie 2002 de SC A. SA D. – societate în lichidare judiciară, prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în comuna D., judeţul Botoşani, compus din teren (parc şi grădină), în suprafaţă de 13,4 ha, clădire principală (conac – locuinţă), clădire administraţie, locuinţe pentru personal, anexe (magazii, grajduri, ateliere).
S-a solicitat anularea deciziei menţionate şi restituirea în natură a imobilelor aflate în posesia SC A. SA D., preluate în proprietatea statului prin decretul nr. 83/1949.
S-a precizat că pe parcursul deţinerii imobilului revendicat, fostul I.A.S. D. a desfiinţat o parte dintre clădirile iniţiale, iar pe altele le-a transformat, edificând şi clădiri noi.
Prin precizarea acţiunii depusă la termenul din 20 aprilie 2005 s-au solicitat despăgubiri ca urmare a stării de degradare în care se află imobilele revendicate.
Cauza având ca obiect contestaţia împotriva deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001 şi capătul de cerere vizând plata despăgubirilor au fost disjunse, prezentul dosar, reînregistrat ca urmare a disjungerii, la data de 6 februarie 2006, având ca obiect doar daunele cerute pentru readucerea imobilelor la o stare funcţională.
Prin sentinţa civilă nr. 236 din 4 martie 2010, Tribunalul Botoşani, a admis acţiunea formulată de D.Ş.A. în contradictoriu cu pârâta SC A. SA D., reprezentată prin lichidator D.C.L. şi a constatat că, în baza sentinţei civile nr. 353 din 12 martie 2009 a Tribunalului Botoşani, secţia civilă, reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită, iar pârâta este deţinătoare a imobilelor a căror restituire s-a dispus, respectiv suprafaţa totală de 139.665 m.p. teren intravilan în satul S., comuna D., judeţul Botoşani şi construcţiile existente pe teren, identificate prin expertiza ing. D.F.
S-a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii cererii şi s-a constatat că momentul predării efective a imobilelor până la care se pot pretinde şi calcula despăgubirile datorate de pârâta deţinătoare nu a fost consumat, iar data de la care începe să curgă termenul este aceea a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – 17 februarie 2001.
A fost obligată pârâta deţinătoare să plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri contravaloarea distrugerilor şi degradărilor cauzate imobilelor în intervalul de timp 17 februarie 2001 până la predarea efectivă.
Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus că valoarea despăgubirilor se stabileşte în raport de criteriul readucerii la o stare funcţională a construcţiilor şi reîmpădurirea parcului dendrologic, urmând a fi fixat prin deviz întocmit de expert extrajudiciar silvic şi constructor la cererea reclamantului, pe cheltuiala pârâtei în procedura predării silite/benevole a imobilelor.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.041,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că este investită cu judecarea unei acţiuni având ca obiect daune, formulate în baza art. 41 din Legea nr. 10/2001, iar prin sentinţa civilă nr. 353 din 12 martie 2009 a Tribunalului Botoşani, definitivă şi irevocabilă, s-a hotărât că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită să solicite deţinătoarei pârâte imobilele teren în suprafaţă de 139.665 m.p. în intravilanul satului S., comuna D., judeţul Botoşani şi construcţiile existente pe teren, identificate prin expertiza D.F.
Cu privire la excepţia de prematuritate a cererii, prima instanţă a reţinut că legea nu condiţionează promovarea acţiunii de consumarea efectivă a predării, ci fixează doar intervalul de timp pentru care se pot cere despăgubiri ca fiind acela cuprins între momentul intrării în vigoare a legii şi predarea imobilelor.
Prima instanţă a omologat expertizele efectuate în cauză şi le-a valorificat în sensul că dovedesc existenţa unor distrugeri considerabile aduse imobilelor în ultima perioadă, aspect confirmat şi de cercetarea locală.
S-a reţinut că pârâta datorează daunele pretinse, deţinând şi administrând imobilele, iar în ce priveşte gradul de utilitate pe care construcţiile şi terenul le-au avut la data de 17 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că acesta poate fi dedus din funcţia îndeplinită de imobile şi instituţia care le-a folosit. Astfel, imobilele au fost ocupate de I.A.S. D., până la desfiinţare, conform Legii nr. 18/1991, după care succesoarea SC A. SA D. le-a păstrat destinaţia, funcţionând în sediu până la lichidare.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta SC A. SA D., fără a indica motivele de nelegalitate şi netemeinicie pentru care a atacat hotărârea.
Examinând calea de atac prin prisma dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia din 12 octombrie 2010, a admis apelul pârâtei şi a desfiinţat sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin considerentele deciziei menţionate, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că deşi s-au solicitat despăgubiri, tribunalul s-a pronunţat doar asupra îndreptăţirii reclamantului de a le primi, omiţând a se pronunţa asupra cuantumului acestora şi, lipsind, practic, hotărârea de forţa executorie, prin neîndeplinirea de către aceasta a condiţiilor necesare punerii în mişcare a procedurii de executare silită.
S-a motivat că nu este îndeplinită condiţia art. 379 alin. (4) C. proc. civ., câtimea creanţei nefiind determinabilă, astfel că organul de executare nu ar putea stabili cuantumul obligaţiei.
S-a conchis că, omiţând să se pronunţe asupra tuturor aspectelor ce au format obiectul pricinii, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, fiind incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel că se impune desfiinţarea sentinţei apelate.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D.Ş.A., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în sensul respingerii apelului pârâtei.
Prin motivele de recurs, reclamantul a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, respectiv dispoziţiile art. 295 alin. (1) şi 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că, în lipsa oricăror apărări referitoare la modalitatea de stabilire a despăgubirilor şi în lipsa oricărei motivări a apelului pârâtei precum şi în lipsa reprezentantului la ambele termene de judecată, inclusiv la cel la care tribunalul a rămas în pronunţare, a examinat un motiv de nelegalitate cu care nu a fost investit şi pe care nu l-a pus în discuţie.
S-a susţinut că în acest fel au fost încălcate principiile contradictorialităţii – art. 85 şi urm. C. proc. civ., oralităţii – art. 127 C. proc. civ., al dreptului la apărare – art. 24 din Constituţia României şi al dreptului la un proces echitabil art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
O altă critică a vizat încălcarea dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ.
Recurentul a invocat, totodată, greşita interpretare a normelor din art. 379 alin. (1) şi art. 379 alin. (4) C. proc. civ., arătând că modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor stabilită de instanţa de fond este echitabilă, legală şi corespunde principiului reparării integrale a prejudiciului (art. 998 şi art. 999 C. civ.).
S-a învederat că pârâta nu este prejudiciată prin modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor, având calea legală a contestaţiei la executare.
Ultima critică a vizat greşita apreciere a hotărârii primei instanţe ca fiind lipsită de forţă executorie, cu încălcarea dispoziţiilor art. 376 alin. (1) C. proc. civ.
Prin memoriu separat, recurentul reclamant a formulat în termenul legal şi un motiv suplimentar de recurs, vizând încălcarea normelor imperative ale art. 103 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că SC A. SA D. nu a declarat apelul în termenul prevăzut imperativ în art. 284 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât se impunea respingerea apelului ca tardiv.
Astfel, s-a precizat că sentinţa Tribunalului a fost comunicată iniţial la 6 mai 2010, iar apelul a fost depus la 25 mai 2010, deci cu depăşirea vădită a termenului legal de 15 zile libere, conform art. 284 alin. (1) şi art. 101 alin. (1) C. proc. civ.
Examinând criticile formulate prin motivele invocate de reclamantul recurent, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Motivul de recurs suplimentar vizând o excepţie de procedură, aceea a tardivităţii declarării căii de atac a apelului, va fi examinat cu prioritate, având în vedere că o eventuală admitere a acestuia ar face de prisos analiza criticilor referitoare la fondul litigiului.
Curtea va constata că acesta este neîntemeiat.
Sentinţa primei instanţe a fost comunicată pârâtei SC A. prin lichidator la 6 mai 2010, aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a actului de procedură .
Apelul pârâtei a fost declarat la 21 mai 2010 fiind expediat prin poştă şi înregistrat la registratura Tribunalului Botoşani la 25 mai 2010.
Prin urmare, se va reţine că apelul a fost depus cu respectarea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii, conform art. 284 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a fost expediat prin poştă, data depunerii la oficiul poştal situându-se în interiorul termenului menţionat.
Nici critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii, contradictorialităţii, al dreptului la apărare şi al dreptului la un proces echitabil nu este fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se pronunţă, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
Art. 292 C. proc. civ. nu contravine art. 21 şi 24 din Constituţie şi nici dreptului la apărare şi la un proces echitabil al celeilalte părţi, având în vedere efectul devolutiv al apelului, precum şi limitările prevăzute în cuprinsul alin. (1), astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor altor titulari, în aceeaşi măsură ocrotite prin lege.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia prin raportare la mijloace de apărare sau dovezi noi, neadministrate la prima instanţă, ci doar prin raportare la probatoriul deja administrat, nedepăşind limitele cererii de apel şi, prin urmare, neîncălcând dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Nu s-au încălcat nici dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., care instituie principiul oralităţii dezbaterilor şi a cărui nerespectare ar atrage nulitatea hotărârii.
Aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul din 5 octombrie 2010, reclamantul a fost prezent, solicitând respingerea apelului şi precizând la cererea curţii, că a fost deja determinat cuantumul despăgubirilor, fiind întocmite expertize.
La cererea reclamantului i s-a acordat acestuia posibilitatea de a depune concluzii scrise de care a uzat prin depunerea concluziilor înregistrate la 12 octombrie 2010.
Nu este fondată nici critica referitoare la încălcarea art. 2812 C. proc. civ., în sensul că s-a soluţionat din oficiu în apel o chestiune care trebuia să facă obiectul unei cereri de completare a hotărârii şi nu al unei căi de atac.
Încuviinţarea unei cereri de completare a unei hotărâri judecătoreşti este admisibilă exclusiv atunci când instanţa a omis a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.
per a contrario nu s-ar putea uza de procedura completării hotărârii, în speţă, prin determinarea în concret a cuantumului creanţei, odată ce calea procedurală recunoscută părţii pentru a pune în discuţie legalitatea ori temeinicia soluţiei o reprezintă exercitarea căilor de atac recunoscute de lege.
Nici criticile referitoare la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 379 alin. (1) şi alin. (4) şi ale art. 376 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt întemeiate.
Potrivit dispoziţiilor art. 379 alin. (1) C. proc. civ., nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Într-adevăr, conform art. 379 alin. (4) C. proc. civ., creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţe sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice -, fie emanând de la debitor, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale.
Contrar susţinerilor recurentului reclamant, instanţa de apel a apreciat corect că, în speţă, creanţa nu este determinabilă prin acte opozabile debitorului.
Modul de stabilire în concret a cuantumului despăgubirilor menţionat în dispoziţiile sentinţei primei instanţe, respectiv deviz întocmit de expert extrajudiciar silvic şi constructor la cererea reclamantului, pe cheltuiala pârâtei, nu poate fi echivalat cu un act neautentic care să întrunească cerinţele imperative ale art. 379 alin. (4) C. proc. civ.
Un astfel de deviz nu emană de la debitoarea pârâtă, nu este recunoscut de aceasta şi nici nu îi este opozabil în baza unei dispoziţii legale, astfel încât nu se poate susţine că un deviz al unui expert extrajudiciar ar putea să stabilească câtimea creanţei în modalitatea prevăzută de norma legală menţionată.
Prin urmare, Curtea va constata că soluţia desfiinţării hotărârii primei instanţe în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este legală, întrucât nu s-a cercetat fondul dreptului, nedeterminându-se în concret cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.Ş.A. împotriva deciziei nr. 59 din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6192/2011. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6194/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
