ICCJ. Decizia nr. 6319/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6319/2011
Dosar nr. 6445.01/3/2007
Şedinţa publică din 22 septembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin decizia civilă nr. 434 din 23 mai 2008 Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta SC T.N. SA împotriva sentinţei civile nr. 1229 din 27 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, dispunând să se pronunţe pe cele două capete de cerere în raport de calitatea conferită de lege şi de situaţia actuală cu privire la noul regim juridic al imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 1011 din 6 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în rejudecare, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta C.A.J. în contradictoriu cu pârâtele SC T.N. SA şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, s-a anulat decizia nr. 293 din 30 aprilie 2004 emisă de pârâta A.V.A.S. şi a fost obligată pârâta SC T.N. SA să restituie reclamantei în natură cota de Vi din dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, precum şi cota parte indiviză de 250 mp din teren, condiţionat de rambursarea de reclamantă a sumei de 20.000 lei actualizată cu indicele de inflaţie, primită ca despăgubire. A stabilit cheltuieli de judecată în sarcina pârâtelor în cuantum de 7700 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii sale de proprietar a imobilului în litigiu, anterior preluării, precum şi faptul că acest imobil a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, fiind astfel persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001. Analizând modalitatea în care se vor acorda reclamantei măsurile reparatorii la care aceasta este îndreptăţită, având în vedere că imobilul se află în prezent în proprietatea SC T.N. SA, persoană juridică privatizată prin intermediul A.V.A.S., în aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a apreciat că, atâta timp cât la data intrării în vigoare a legii A.V.A.S. deţinea 70% din capitalul social al SC T.N. SA, această societate este obligată de lege la restituire în natură, indiferent de eventualele schimbări ulterioare.
Constatând calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului, tribunalul a dispus anularea deciziei nr. 293 din 30 aprilie 2004 emisă de pârâta A.V.A.S., reţinând că are calitate procesuală pasivă pe acest capăt de cerere, nulitatea fiind justificată de faptul că măsurile reparatorii vor fi stabilite în natură, nefiind îndeplinite condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 pentru stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent de către A.V.A.S.
Pe baza raportului de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării, tribunalul a reţinut netemeinicia susţinerii pârâtei SC T.N. SA în sensul că imobilul solicitat de reclamantă nu a fost identificat în patrimoniul societăţii, concluziile acestui raport relevând că terenul de 250 mp aflat în indiviziune se regăseşte în patrimoniul pârâtei, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi a relaţiilor privind situaţia juridică a imobilului, avută în vedere chiar de intimata A.V.A.S. la emiterea deciziei contestate.
Destinaţia actuală a clădirii a fost apreciată de instanţa de fond ca nerelevantă, faţă de starea de fapt reţinută, respectiv a identificării imobilului în patrimoniul pârâtei SC T.N. SA.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel pârâtele.
Prin decizia civilă nr. 692/A din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondate apelurile, obligând apelantele-pârâte la plata sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apelul pârâtei SC T.N. SA, că instanţa de rejudecare a ţinut cont de aprecierile făcute în decizia de casare şi a reevaluat situaţia entităţii deţinătoare a imobilului din perspectiva aplicabilităţii prevederilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, concluzionând în mod corect că textul de lege arătat nu este incident, dat fiind faptul că în speţă este vorba despre un imobil deţinut la data intrării în vigoare a legii de apelanta-pârâtă, societatea fiind privatizată ulterior momentului de referinţă. Preluarea cotei de % din imobilul în litigiu în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 s-a realizat, în mod incontestabil abuziv, astfel încât nu se pune problema prevalentei dispoziţiilor art. 1.4 lit. b) pct. 2 din H.G. nr. 498/2003, asupra normei juridice ce reglementează restituirea în natură a bunului, cum susţine apelanta.
Cât priveşte apelul pârâtei A.V.A.S. în legătură cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., a reţinut că aceasta a căzut în pretenţii cu privire la primul capăt de cerere, astfel încât critica formulată nu este întemeiată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâtele.
Pârâta SC T.N. SA a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., în sensul că nu a respectat dispoziţiile date de instanţa de casare, care a stabilit că aceasta trebuie să ţină cont de dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 ce evidenţiază persoana ce are obligaţia de a propune măsuri reparatorii, respectiv aceea care a efectuat sau efectuează privatizarea, în speţă A.V.A.S.
În ce priveşte cota indiviză din imobilul construcţie, aceasta nu se află în posesia ori detenţia sa, motiv pentru care apreciază că nu are calitate procesuală pasivă în cauză. In ce priveşte cota-parte indiviză de 250 mp teren, apreciază că i-a fost atribuită în proprietate prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate, certificat ce are natura juridică a unui act administrativ de autoritate constitutiv de drepturi. Prin urmare, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, reclamanta fiind, eventual, îndreptăţită la celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege.
Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul obligării nelegale la plata cheltuielilor de judecată, atâta vreme cât calitatea procesuală în ceea ce priveşte obligaţia restituirii în natură a bunului revine SC T.N. SA.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed.
Cât priveşte recursul pârâtei SC T.N. SA, prima critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. de către instanţa de fond, respectiv greşita respingere a apelului pe acest motiv.
Înalta Curte observă că prin decizia nr. 434 din 23 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, desfiinţând în totalitate sentinţa atacată, instanţa de apel a dispus ca tribunalul să se pronunţe pe cele două capete de cerere în raport de calitatea conferită de lege şi de situaţia actuală cu privire la noul regim juridic al imobilului. Aceste considerente ale deciziei nu reprezintă o dezlegare a unor probleme de drept sau o pronunţare asupra necesităţii administrării unor probe, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. Dimpotrivă, instanţa de casare a reţinut că în primul ciclu procesual s-a dispus o desfiinţare totală a sentinţei instanţei de fond ca urmare a greşitei soluţionări a excepţiei inadmisibilităţii, astfel încât în mod eronat tribunalul a apreciat că obligativitatea recunoaşterii calităţii de persoană îndrituită la soluţionarea notificării în persoana SC T.N. SA ar fi fost o dezlegare dată de instanţa de casare în sensul art. 315 C. proc. civ.
Instanţa de rejudecare a avut în vedere considerentele deciziei de casare, stabilind calitatea procesuală pasivă a părţilor în funcţie de fiecare petit şi analizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 la cauza pendinte.
În mod corect tribunalul a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că persoanele îndreptăţite au dreptul la restituire în natură pentru imobilele terenuri şi construcţii preluate abuziv, indiferent de destinaţie, deţinute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau o companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar. Cum la data intrării în vigoare a legii, A.V.A.S. deţinea 70% din capitalul social al SC T.N. SA, această societate are obligaţia restituirii în natură a bunului, situaţie ce exclude aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001. Pe cale de consecinţă, în mod corect s-a dispus respingerea apelului formulat de SC T.N. SA cu privire la acest aspect.
Pârâta SC T.N. SA critică decizia pronunţată în apel şi în ceea ce priveşte reţinerea calităţii sale de unitate deţinătoare a bunului în litigiu, susţinând că imobilul a fost înstrăinat de reclamantă către stat la momentul plecării sale în străinătate, iar cota de % din imobil nu s-ar afla în proprietatea/posesia/detenţia sa.
Preluarea cotei de XA din imobil de către stat s-a făcut în temeiul dispoziţiilor Decretului-lege nr. 223/1974, această modalitate de preluare fiind, fără îndoială, abuzivă, atâta vreme cât reclamanta avea obligaţia înstrăinării bunului către stat, la preţul stabilit de acesta, fără nicio posibilitate de opţiune.
Nici susţinerea recurentei-pârâte că nu ar avea în patrimoniu acest bun nu poate fi primită, fiind contrazisă de toate probele administrate în cauză. Astfel, în raportul de expertiză aflat la dosar fond se consemnează că prin decizia nr. 687 din 24 aprilie 1984 s-a preluat în proprietatea statului cota indiviză de XA din imobilul situat în Bucureşti, Splaiul Unirii, pe care expertul o identifică ca fiind deţinută de pârâtă, în sprijinul acestei constatări fiind şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Industriilor (dosar fond — primul ciclu procesual) cu privire la cota-parte indiviză de 250 mp teren, dar şi de adresa din 15 martie 2001 a SC T. SA, care certifică transferul imobilului către pârâtă prin decizia nr. 502 din 1 aprilie 1997 (dosar fond — primul ciclu procesual).
Prin motivele de recurs pârâta susţine că terenul în cotă-parte indiviză de 250 mp i-a fost atribuit în proprietate prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate, iar natura juridică a acestuia este de act administrativ de autoritate constitutiv de drepturi, ceea ce atrage incidenţa în cauză a prevederilor pct. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, respectiv îndreptăţirea reclamantei de a obţine alte măsuri reparatorii decât restituirea în natură.
Înalta Curte constată că în apel nu au fost făcute critici referitoare la natura juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ele fiind formulate în recurs omisso medio. Pentru acest considerent ele nu vor fi analizate.
Cât priveşte incidenţa prevederilor pct. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, este de subliniat că ele vizează ipoteza înstrăinării legale a bunului. Or, aşa cum s-a reţinut anterior în considerentele acesteia decizii, preluarea bunului ce face obiectul litigiului de faţă are caracter abuziv, fiind exclusă aplicarea dispoziţiilor legale invocate de recurenta-pârâtă. Aceasta şi faţă de principiul prevalentei restituirii în natură ce guvernează Legea nr. 10/2001.
Critica formulată de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu poate fi primită.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, primul petit al cererii promovate de reclamantă priveşte constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 293 din 30 aprilie 2004 emisă de A.V.A.S. Aşadar, în ce priveşte acest capăt de cerere, prin admiterea sa de către instanţă, pârâta a căzut în pretenţii, situaţie ce antrenează aplicarea dispoziţiilor mai sus amintite.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâte, cu consecinţa menţinerii hotărârilor pronunţate în fond şi apel.
Constatând că recurentele-pârâte au căzut în pretenţii, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., va dispune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele SC T.N. SA şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 692/A din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentele-pârâte la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2011
| ← ICCJ. Decizia nr. 6199/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6323/2011. Civil → |
|---|
