ICCJ. Decizia nr. 6527/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.6527/2011
Dosar nr.12514/3/2009
Şedinţa publică din 28 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 339 din 12 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, sectia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Primăria municipiului Bucureşti, prin primar general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat refuzul Primăriei Municipiului Bucureşti, de a emite decizie/dispoziţie motivată la notificarea reclamantei nr. 1704 din 17 iulie 2001 cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. F., a constatat că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil din patrimoniul defunctului F.S.M., a obligat Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 627.891 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, a omologat raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de ing. M.V.
În fapt, s-a reţinut că reclamanta a făcut dovada că imobilul în litigiu a aparţinut defunctului său autor, F.S.M., potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 13 aprilie 1933, respectiv că acesta a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului, prin aplicarea prevederilor Decretului nr. 92/1950 - poziţia 4916. Ulterior, imobilul a fost înstrăinat către R.C., F.I. şi F.C. în temeiul Legii nr. 112/1995.
Reclamanta a formulat notificare potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, constând în valoarea de circulaţie a imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură, la care a anexat toate înscrisurile doveditoare, unitatea notificată nesoluţionând-o în termenul prescris de lege.
În temeiul dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, art. 1073 - 1075 C. civ. şi în baza efectelor deciziei nr. XX/2007, prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, aşa cum a fost precizată la termenul din 11 decembrie2009.
S-a reţinut că, în prezent, imobilul nu mai poate fi restituit în natură, ceea ce înseamnă că privarea de proprietate impune statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, obligaţia de a o despăgubi pe reclamantă prin plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului preluat de stat în mod abuziv.
Prin Decizia civilă nr. 200/A din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În ce priveşte apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu; cu referire la construcţii, a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu dispoziţiile art. 492 şi următoarele C. civ., dat fiind faptul că imobilul în cauză figurează ca fiind naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, pe numele autorului reclamantei; decretul de naţionalizare privea în special imobilele cu construcţii şi, doar în subsidiar, terenurile; la poziţia 4916 din acest decret, se menţionează ca fiind naţionalizate 15 apartamente, printre care şi imobilul în cauză; ca atare, instanţa a apreciat că operează prezumţia existenţei construcţiei pe terenul aflat în proprietatea autorului reclamantei.
Partea adversă avea, potrivit art. 1202 alin. (1) C. civ., obligaţia de a face dovada contrară, respectiv aceea că edificiul a fost construit ulterior preluării imobilului şi că există o autorizare de construire pe numele unei alte persoane.
În ce priveşte apelul declarat de către pârâtul Statul Român, Curtea a reţinut următoarele:
Calitatea procesuala pasiva presupune existenta unei identităţi intre persoana pârâtului si subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecaţii.
Prin art. 1 şi următoarele din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001, se reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată.
Astfel, s-a apreciat că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în cadrul litigiilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, decât în condiţiile menţionate strict de lege, art. 28 alin. (3) neregăsindu-se în prezenta cauză.
În procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, coroborată cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nici pârâtul Municipiul Bucureşti nu are obligaţia legală de a stabili o anumită sumă în bani ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, revenind instituţiei competente, C.C.S.D., din cadrul A.N.R.P., conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar dacă va fi nemulţumită de suma acordată partea poate să conteste în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, Decizia comisiei.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile OUG nr. 81 din 28 iunie 2007 prin care se reglementează procedura şi modalităţile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate în mod abuziv.
Cât timp nu s-a finalizat această procedură nu se poate ajunge la concluzia încălcării vreunui drept al reclamantei de către stat.
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă contestaţia formulată ca urmare a înregistrării unei notificări pe Legea nr. 10/2001.
În acest context procedural, instanţa nu putea obliga intimata să facă altceva decât ar fi putut face conform dispoziţiilor acestei legi şi nici să oblige la plată o altă instituţie, conform altei proceduri decât cea reglementată de lege.
Referitor la nesoluţionarea în termen a notificării, s-a reţinut şi pasivitatea reclamantei care nu a înţeles să-l cheme în judecată pe apelant de îndată ce s-a împlinit termenul prescris de lege.
Practica Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul obligării unei instituţii să îndeplinească obligaţii care, potrivit legii, sunt de competenţa altei entităţi.
Privarea de proprietate impune statului obligaţia de a-l despăgubi pe fostul proprietar sau moştenitorul acestuia cu plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului preluat în mod abuziv, dar modalitatea concretă de plată este reglementată de dispoziţiile legale în vigoare.
Concluzia finală a instanţei a fost în sensul că prima instanţă în mod greşit a apreciat că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 02 decembrie2010, reclamanta I.M.A.C. şi (II) la data de 25 noiembrie 2010, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
(I). Recursul declarat de reclamantă a vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta a susţinut că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea legii în privinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, întrucât a ignorat faptul că instanţa de contencios european, într-o serie mare de hotărâri pronunţate împotriva României, a condamnat statul, şi nu unităţile deţinătoare, la plata contravalorii bunului imobil.
Din moment ce, în conformitate cu prevederile art. 1 din Convenţie, fiecare stat contractant recunoaşte drepturile apărate de Convenţie oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, atunci când încălcarea unui asemenea drept se datorează legislatorului naţional, va fi angajată răspunderea statului.
Prin urmare, statul are calitate procesuală pasivă din perspectiva faptului că este garantul dreptului de proprietate înscris în art. 44 din Constituţie.
Mai mult, s-a susţinut că statul nu a fost în măsură să creeze un cadru normativ care să o despăgubească pe reclamantă pentru prejudiciul său patrimonial.
Statul Român nici nu a supravegheat respectarea de către autorităţile sale publice a normelor edictate, situaţie ce a condus la încălcarea drepturilor prevăzute în art. 1 din Primul Protocolul al Convenţiei şi în art. 6 din Convenţie.
Evaluarea imobilului în litigiu s-a efectuat în condiţii de contradictorialitate cu pârâtele, de către un expert judiciar abilitat să efectueze rapoarte de expertiză în baza standardelor internaţionale de evaluare - criteriu prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 - astfel încât valoarea stabilită prin expertiza administrată în cauza, reprezintă valoarea efectivă a imobilului care trebuie restituit prin echivalent.
Din conţinutul normativ al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 se desprinde aceeaşi concluzie, anume că Statul Român este cel care suportă, din patrimoniul său, reconstituirea dreptului de proprietate prin echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv.
II. Recursul declarat de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Primăria Municipiului Bucureşti au vizat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:
S-a susţinut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, intrucat, înscrisurile avute în vedere de instanţă la soluţionarea cauzei şi considerate ca fiind acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi folosite de către reclamanţi în susţinerea cererii de restituire, doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate; obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea.
Simpla notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu conferă reclamantei un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, întrucât aşa cum reiese din jurisprudenta Curţii, o creanţă nu poate fi considerată drept o valoare patrimonială decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă constantă.
Unitatea detinătoare - în speţă, Municipiul Bucureşti - nu dispune de fonduri pentru plata despăgubirilor, iar repetarea obligării sale la despăgubiri prin hotărâri judecătoreşti, în afara cadrului normativ, poate conduce la un blocaj financiar şi implicit la neexecutarea hotărârilor judecătoreşti.
Recursurile sunt întemeiate, pentru considerentele ce urmează:
Obiectul prezentului litigiu îl constituie contestaţia reclamantei, întemeiată pe faptul concret al formulării şi expedierii unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, nesoluţionată în termenul prescris de lege de către unitatea deţinătoare.
Problema de drept privind întinderea competenţei instanţei de a soluţiona cererea de restituire formulată de persoana îndreptăţită - în oricare din formele prevăzute de lege - în cazul în care entitatea deţinătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a fost soluţionată prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 după cum urmează „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate."
În considerentele deciziei menţionate s-au enunţat argumentele pentru care nu poate fi îngrădit accesul la justiţie al persoanei îndreptăţite care, în cadrul procedurii administrative prevăzute de legea de reparaţie, nu primeşte răspuns la notificare, în termenul imperativ de 60 de zile instituit prin dispoziţiile art. 25 din lege.
În contextul normativ foarte clar stabilit de instanţa supremă, instanţele anterioare s-au învestit, cel puţin formal, cu soluţionarea pe fond a pretenţiilor reclamantei.
Specific cauzei pendinte este faptul că reclamanta a înţeles să poarte procesul - expresie a principiului disponibilităţii procesului civil - nu numai în contradictoriu cu unitatea deţinătoare, în accepţiunea dată de legea specială acestei noţiuni, ci şi cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Aceasta în mod explicit şi-a fundamentat solicitarea de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor, pe calitatea acestuia de garant constituţional al respectării dreptului de proprietate, respectiv pe obligaţia acestuia de a suplini pasivitatea îndelungată a autorităţilor abilitate, în procedura specială, de a acorda despăgubirile.
În acest context procedural foarte clar stabilit prin voinţa expresă a reclamantei, instanţele fondului au pronunţat soluţii, într-adevăr, pe fondul raportului juridic litigios, dar care nu se conjugă întru-totul nici cu dispoziţiile stricte ale legii speciale de reparaţie civilă - art. 26 din lege, nici cu prevederile blocului de convenţionalitate (aşa cum rezultă din dispozitivul deciziei, respectiv din considerentele acesteia), situaţie care s-a concretizat în mod evident cu un dezavantaj în privinţa drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, pentru reclamantă.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 339 din 12 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, sectia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, Primăria municipiului Bucureşti, prin primar general, şi Statul Român, prin M.F.P., a constatat refuzul Primăriei Municipiului Bucureşti, de a emite decizie/ dispoziţie motivată la notificarea reclamantei din 17 iulie 2001 cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. F., a constatat că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil din patrimoniul defunctului F.S.M., a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 627.891 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, a omologat raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de ing. M.V.
Prin Decizia civilă nr. 200/ A din 28 septembrie2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., a schimbat în parte sentinţa, în sensul că, a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pe de o parte, este de reţinut că această chestiune a legitimării procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., respectiv a obligării efective a acestuia la plata de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi care nu mai pot fi restituite în natură, imobile pentru care legiuitorul a impus un regim diferit de despăgubire prin dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, constituie obiectul unei jurisprudenţe neunitare la nivelul instanţelor de judecată, aspect ce nu poate fi ignorat în cauză, dovadă fiind chiar hotărârile judecătoreşti ataşate la dosarul pricinii de faţă.
De principiu, aşa cum corect au reţinut instanţele anterioare, calitatea procesuala pasiva presupune existenta unei identităţi intre persoana pârâtului si subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecaţii.
În contextul în care reclamanta a invocat în mod expres temeiul juridic al cererii de chemare în judecată în privinţa unuia dintre pârâţi - şi-a fundamentat solicitarea de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor, pe calitatea acestuia de garant constituţional al respectării dreptului de proprietate, respectiv pe obligaţia acestuia de a suplini pasivitatea îndelungată a autorităţilor abilitate, în procedura specială, de a acorda despăgubirile - instanţa de apel era obligată să dezvolte un raţionament juridic care să justifice înlăturarea prevederilor Convenţiei europene a drepturilor omului din materia garanţiilor ce trebuie să însoţească dreptul de proprietate, astfel cum acestea au fost configurate de jurisprudenţa instanţei europene, aceasta cu atât mai mult cu cât prima instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe aceste dispoziţii.
Pe de altă parte, dacă instanţa de apel a ajuns la concluzia că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în cadrul litigiilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, decât în condiţiile menţionate strict de lege - art. 28 alin. (3) din lege - aceasta era ţinută să dea eficienţă pe deplin dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - aceea de a obliga unitatea deţinătoare de a propune acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Împrejurarea că în considerentele deciziei pronunţate s-au făcut referiri exprese la o astfel de soluţie nu înseamnă că s-ar putea considera că instanţa de apel a soluţionat pe deplin fondul raportului juridic litigios, în circumstanţe pe deplin clarificate atât din perspectiva faptelor, cât şi a chestiunilor de drept (clarificarea şi configurarea deplină a raportului juridic obligaţional, pornind de la însăşi premisa propusă de reclamantă).
Neclarităţile evidenţiate anterior în ceea ce priveşte stabilirea raportului juridic obligaţional, cu efecte directe atât în configurarea dispozitivului deciziei, cât şi în coerenţa expunerii de motive, au determinat pârâtele Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Primăria Municipiului Bucureşti să-şi reformuleze apărarea; pe de o parte, au susţinut că simpla notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu conferă reclamantei un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, întrucât aşa cum reiese din jurisprudenta Curţii, o creanţă nu poate fi considerată drept o valoare patrimonială decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă constantă; nu în ultimă instanţă, au susţinut că unitatea detinătoare - în speţă, Municipiul Bucureşti - nu dispune de fonduri pentru plata despăgubirilor, iar repetarea obligării sale la despăgubiri prin hotărâri judecătoreşti, în afara cadrului normativ, poate conduce la un blocaj financiar şi implicit la neexecutarea hotărârilor judecătoreşti.
În privinţa criticii referitoare la faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, respectiv că nu s-ar fi depus înscrisurile originale sub acest aspect, aceasta nu poate fi primită, întrucât normele procedurale prescriu pentru etapa judecăţii în faţa instanţelor fondului posibilitatea efectivă ca orice suspiciune cu privire la conţinutul înscrisurilor să fie rezolvată printr-o procedură simplă - art. 139 C. proc. civ., la care nu s-a apelat.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., respectiv art. 314 C. proc. civ., va admite recursurile reclamantei şi pârâţilor, va casa Decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta I.M.A.C. şi pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Primăria municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 200/ A din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6226/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6481/2011. Civil → |
|---|
