ICCJ. Decizia nr. 6325/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6325/2011
Dosar nr. 764/2/2010
Şedinţa publică din 22 septembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 586 din 21 martie 2008 Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Municipiul Bucureşti, a admis acţiunea formulată de acesta în contradictoriu cu pârâtele SCM M.T.B. şi A.N.C.M. şi cu intervenienţii S.L. şi S.A. şi a obligat pârâtele să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Lucaci, compus din teren în suprafaţă de 1703,67 mp şi construcţie C.I.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 119/1948, la 9 aprilie 1984 a intrat în administrarea F.P.C. din Bucureşti, după care a reintrat în administrarea statului ca urmare a demersurilor de transfer. De aceea, a apreciat că în favoarea reclamantului operează aparenţa dreptului de proprietate, rezultând din faptul că bunul s-a aflat la un moment dat în patrimoniul acestuia, motiv pentru care se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Cu privire la titlul de proprietate al pârâtei SCM M.T.B., instanţa de fond a apreciat că hotărârea arbitrală nu poate constitui titlu de proprietate, întrucât litigiile care privesc dreptul de proprietate asupra terenurilor nu sunt susceptibile de soluţionare pe cale arbitrală, ci numai prin procedura contencioasă de către instanţele judecătoreşti.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel pârâtele.
Prin decizia civilă nr. 542/A din 06 octombrie 2010, pronunţată în rejudecare de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile formulate de pârâte, a fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi respingerii acţiunii pe acest considerent.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că Municipiul Bucureşti nu are calitatea de proprietar neposesor la data soluţionării cauzei, astfel încât nu poate invoca un drept material ce trebuie apărat pe cale acţiunii în revendicare. Reclamantul susţine doar că imobilul situat în str. Vasile Lucaci ar fi intrat în proprietatea statului în baza Legii nr. 119/1948, fără a fi depuse alte acte din care să rezulte că ar fi trecut în administrarea sau proprietatea Municipiului Bucureşti. Faţă de această împrejurare, celelalte motive ale apelului nu au mai fost analizate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul şi intervenienţii.
Reclamantul Municipiul Bucureşti a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelurilor şi menţinerii sentinţei instanţei de fond, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că prin Decizia nr. 1071/1990 privind reorganizarea unor întreprinderi comerciale de interes local şi înfiinţarea de societăţi comerciale pe acţiuni s-a dispus înfiinţarea SCM M.T.B. şi A.N.C.M., stabilindu-se că activul şi pasivul întreprinderilor care îşi încetează activitatea se preiau de societăţile pe acţiuni înfiinţate. Cu toate acestea, cum pârâtele nu au putut prezenta un certificat de atestare a dreptului de proprietate, nu se poate considera că a operat transferul acestui drept din patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale în cel al societăţii comerciale nou înfiinţate. Sentinţa pronunţată de curtea de arbitraj pentru imobilul în litigiu nu este relevantă, pentru că nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.
Cu privire la dovada dreptului său de proprietate, recurentul-reclamant susţine că anterior Constituţiei din 1991 nu exista distincţia între domeniul public şi cel privat al statului, bunurile enumerate în art. 7 şi art. 9 alin. (1) şi (2) din Constituţia din 1965, precum şi bunurile intrate în proprietate de stat prin alte acte normative, formau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, iar practica şi doctrina au statuat că Municipiul Bucureşti este cel care reprezintă pe plan local statul. Art. 19 din Legea nr. 215/2001 precizează cine sunt persoanele de drept care au capacitate juridică deplină şi, deci, calitate de a reprezenta statul pe plan local. Acest text se completează cu dispoziţiile art. 91 şi împreună demonstrează personalitatea juridică deplină a Municipiului Bucureşti.
Prin recursul formulat Intervenienţii S.A. şi S.L. şi-au afirmat calitatea de intervenienti în interes personal, dar şi de locatari ai imobilului în litigiu din 1964, au susţinut că intimatele-pârâte nu au construit imobile noi în incintă, că acestea nu au prezentat niciun act care să le confirme dreptul de proprietate, că din actele depuse la dosar rezultă că transferul dreptului de proprietate a operat în favoarea primăriei, că această situaţie litigioasă se datorează dezinteresului reclamantului căruia i-au semnalat încă din ianuarie 2005 problemele cu pârâtele. Recursul nu a fost motivat în drept.
Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate, înalta Curte constată următoarele: decursul reclamantului Municipiul Bucureşti, ce poate fi încadrat formal în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Faţă de considerentele deciziei recurate, problema de analizat este aceea a calităţii procesuale active, definită ca identitate între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Litigiul de faţă poartă asupra imobilului situat în Bucureşti, strada Vasile Lucaci, cu privire la care se reţine aspectul, necontestat de niciuna din părţi, că a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948, figurând în anexa la acest act normativ la poziţia 210 (dosar tribunal), cum şi în M. Of. nr. 167 din 22 iulie 1948 (dosar apel). Din cuprinsul acestuia rezultă că întreprinderea I.D., cu sediul în strada Lucaci a fost trecută în subordinea C.I.Z. Ulterior, conform actului de transfer din data de 9 aprilie 1984, imobilul a fost transferat de la F.P.C.C.B. la U.C.C.M., existând un proces-verbal de predare-primire în acest sens.
Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, înalta Curte constată că reclamantul nu a depus dovezi din care să rezulte că bunul a intrat în proprietatea ori administrarea unităţii administrativ-teritoriale, respectiv a Municipiului Bucureşti, prin unul din modurile legale de dobândire a proprietăţii. Dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 213/1998 sunt în sensul că „Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al municipiului Bucureşti, după ca% prin hotărâre a guvernului."; Or, o asemenea hotărâre de guvern nu numai că nu a fost depusă, dar nici măcar nu a fost invocată.
Argumentele recurentului-reclamant se bazează doar pe interpretarea unor prevederi legale. Or, în această situaţie, rezolvarea problemei calităţii procesuale active urmează a fi tranşată şi prin verificarea calităţii legale de reprezentant al statului, ca urmare a faptului că bunul a fost preluat prin naţionalizare de către Statul Român.
Susţinerile recurentului-pârât referitoare la capacitatea sa juridică deplină, rezultată din dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 215/2001 şi care ar dovedi calitatea sa procesuală de a reprezenta statul la nivel local, nu pot fi primite.
Mai întâi, înalta Curte observă că dispoziţiile invocate sunt cuprinse în art. 21 din Legea nr. 215/2001, care dispune în sensul că unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi cu patrimoniu propriu, iar la alin. (2) prevede că în justiţie unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau preşedintele consiliului judeţean. Or, capacitatea juridică nu se confundă cu calitatea procesuală, tocmai pentru că ea reprezintă aptitudinea persoanei fizice sau persoanei juridice de a participa (în nume propriu sau pentru altul), ca titular de drepturi şi obligaţii la raporturile juridice. Existenţa deplinei capacităţi juridice nu generează, în mod necesar, calitatea procesuală activă. In acelaşi mod, reprezentarea legală în justiţie (prin primar) a unităţii administrativ teritoriale, iar nu a Statului Român, nu se identifică cu calitatea procesuală.
Aşadar, Legea nr. 215/1991 nu conferă dreptul Municipiului Bucureşti de a reprezenta Statul Român în litigiile referitoare la bunurile proprietatea sa, aflate în raza administrativă a acestei unităţi administrativ-teritoriale.
Din această perspectivă, nu este necesar a se analiza critica referitoare la lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate a pârâtelor, care ar duce la concluzia că acestea nu au în proprietate bunul revendicat. Într-o acţiune în revendicare, primul aspect ce trebuie lămurit de instanţă este calitatea de proprietar a reclamantului asupra bunului a cărui posesie a pierdut-o şi pe care îl revendică.
Constatând că în cauză recurentul-reclamant nu a făcut dovada că imobilul în litigiu se află în proprietatea sa, aşa cum susţine, înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a respins acţiunea ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
În aplicarea dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de intervenienţii S.A. şi S.L., pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor.
Art. 306 alin. (3) prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, imposibilitatea încadrării motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de lege atrage sancţiunea nulităţii recursului.
În speţă, criticile dezvoltate de recurenţii-intervenienţi nu pot fi încadrate, din oficiu, în vreunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute de lege, referindu-se, în principal, la probele administrate în cauză.
Or, acestea pot reprezenta, eventual, un motiv de netemeinicie al deciziei atacate, iar în condiţiile abrogării pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000, o asemenea critică nu poate fi analizată de instanţa de recurs.
Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic şi nu poate fi, în nici un caz, apreciată drept motiv de nelegalitate al deciziei pronunţate în apel, astfel încât nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va dispune respingerea recursului reclamantului şi va constata nulitatea recursului declarat de intervenienţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 542/A din 06 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Constată nul recursul declarat de intervenienţii S.A. şi S.L. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6323/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6326/2011. Civil → |
|---|
