ICCJ. Decizia nr. 6331/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6331/2011
Dosar nr. 796/115/2010
Şedinţa publică din 22 septembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 910 din 25 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în dosarul nr. 796/115/2010, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantele L.E., B.S. şi D.C. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin; în consecinţă, instanţa a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 25.000 euro, echivalat în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru măsura cu caracter politic luată împotriva soţului şi, respectiv, antecesorului lor L.J.
Acesta, împreuna cu familia sa, a fost strămutat în Bărăgan unde a locuit 4 ani şi jumătate în condiţii extrem de grele, atât măsura strămutării, cât şi condiţiile de viaţă, precum şi perioada ulterioară întoarcerii, producând suferinţe morale şi fizice antecesorului lor.
Din probele administrate, instanţa a reţinut că prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 familia reclamantelor a fost strămutată pe perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955.
La data la care familia reclamantelor a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situaţie materială bună, având o avere medie în sat. Astfel, familia reclamantului avea o casă, pământ, animale, unelte agricole, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, cu excepţia casei care, aşa cum relevă martorul audiat în cauză, era aproape distrusă.
Obligaţi să lase în urmă tot ceea ce au avut, familia reclamantului, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsaţi în câmp, sub cerul liber. Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanţa a apreciat că i-au fost cauzate familiei reclamantului prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie.
De asemenea, stabilirea unui domiciliu forţat şi lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum şi asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte cuantumul acestor daune morale, instanţa a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
Aşa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral prin aspectul importanţei valorii morale lezate.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Faţă de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale familiei reclamantului, instanţa a apreciat că o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 25.000 euro (câte 5.000 euro/an/persoană deportată).
Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „preţului” suferinţelor fizice şi psihice ale familiei reclamantului, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale.
Prin decizia civilă nr. 414/A din 2 noiembrie 2010 Curtea de Apel Timişoara - secţia civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 euro către reclamante, cu titlu de despăgubiri. S-a menţinut în rest hotărârea şi s-a respins apelul declarat de reclamante împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Tribunalul s-a referit în concret la toate împrejurările ce se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantelor, aspect ce rezultă din considerentele sentinţei apelate.
Împrejurarea că defunctul soţ, respectiv tată al reclamantelor, a beneficiat de dispoziţiile D-L nr. 118/1990 nu este de natură a atrage respingerea cererii de chemare în judecată, ci este un element ce urmează a fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, nici sistemul nostru legislativ şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natură a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat, în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci pentru a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
La cuantificarea sumei ce se acordă, instanţa trebuie să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.
Este de observat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a pct. 1 din Legea nr. 221/2009 limitează la 5.000 euro cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral ce se poate acorda soţiei şi descendenţilor de gradul I a/ai persoanei supusă condamnării sau măsurii administrative cu caracter politic.
1. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii L.E., B.S. şi D.C., arătând următoarele:
Cuantumul despăgubirilor civile acordate de către instanţa de apel în sumă de 4.000 euro este total nejustificat, în raport cu prejudiciul moral suferit, suma acordată reclamanţilor fiind insuficientă pentru a putea despăgubi material şi moral persoana, respectiv pe numitul L.J., care a fost persecutat politic într-o formă sau alta în perioada anilor 1945-1989.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor prejudiciul moral suferit, implică fără îndoială şi o doza de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje în măsură să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Se învederează, totodată, că şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, aceste despăgubiri să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime, motiv pentru care se apreciază că suma acordată reclamantelor de către instanţa de fond, de 25.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale, reprezintă o despăgubire echitabilă.
2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin critică decizia pronunţată de instanţa de apel, cu privire la care susţine că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Se consideră că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăşi drepturile prevăzute şi acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească, iar nimeni nu poate adăuga la lege.
Instanţa nu poate face distincţia şi nici asocierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva soţului, respectiv tatălui reclamantelor, aceasta având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
În speţă, antecesorul reclamantelor nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
O altă critică vizează cuantumul daunelor morale acordate, sens în care se apreciază că suma de 4.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru măsura abuzivă luată împotriva soţului şi tatălui reclamantelor, acordată de instanţa de judecată, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantelor, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
La repararea daunelor morale instanţa de judecată trebuie să ţină cont şi de criteriul echităţii.
Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit. Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.
Raportat la împrejurările speţei o statuare în echitate, care să asigure o reparaţie morală şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat constant că prejudiciul moral constând în lezarea onoarei sau a reputaţiei unei persoane sau alte suferinţe de ordin psihic justifică acordarea unor compensaţii materiale, compensaţii care se stabilesc prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecăţii.
Examinând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul reclamantelor se priveşte ca fondat, cu consecinţa admiterii lui, pentru considerentele ce succed:
Instanţa de apel a dimensionat daunele morale de care pot beneficia reclamanţii, în raport de consecinţele negative produse asupra acestora de măsura administrativă cu caracter politic, dar şi în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, care a plafonat sumele ce se pot acorda categoriilor de persoane vizate de Legea nr. 221/2009.
La data pronunţării deciziei civile nr. 414/A din 2 noiembrie 2010, O.U.G. nr. 62/2010 îşi producea pe deplin efectele. Curtea Constituţională a României a pronunţat decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 publicate în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Faţă de împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of. după ce reclamanţii obţinuseră o hotărâre definitivă şi executorie de acordare a daunelor morale în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că acestea nu pot produce efecte în cauza de faţă.
Pe de altă parte, declararea neconstituţională a prevederilor art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010 nu mai permite aplicarea acestora în recurs.
Pe cale de consecinţă, aprecierea cuantumului daunelor morale urmează a fi făcută exclusiv prin aplicarea criteriilor jurisprudenţiale ale echităţii şi proporţionalităţii.
În operaţiunea jurisdicţională de „cuantificare” a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor afectate.
De aceea, nu se poate pune problema în această materie a unei „repuneri în situaţia anterioară”, pentru că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, moral, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.
Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă înseamnă că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune care, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii administrative reprezintă, în sine, o recunoaştere a conduitei morale şi a demnităţii autorului reclamanţilor.
De aceea, faţă de aceste argumente, de perioada strămutării dispusă prin măsura administrativă, de suferinţele fizice şi psihice încercate de autorul reclamanţilor raportate la vârsta acestuia la momentul deportării, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa acestora pe plan social şi profesional, precum şi de măsurile reparatorii obţinute deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 43.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral astfel produs.
2. Recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la prima critică şi anume, aceea că autorul reclamanţilor în cauză s-a adresat Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 şi a fost despăgubit pecuniar - prin acordarea unei indemnizaţii lunare, astfel încât, instanţa ar fi trebuit să verifice dacă drepturile obţinute de acesta prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit în urma măsurilor cu caracter politic la care a fost supus împreună cu familia sa, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.
În speţă, nu se poate aprecia că prejudiciul moral suportat de autorul reclamanţilor ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a fost integral acoperit prin acordarea unei indemnizaţii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (hotărârea nr. 39 din 11 iulie 1990).
Faptul că prin Decretului-lege nr. 118/1990 sau O.U.G. nr. 214/1999 sunt recunoscute o serie de drepturi persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, nu înseamnă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, excluderea reclamanţilor de la beneficiul Legii nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este şi Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, invocat în recurs.
Soluţia rezultă din modul de redactare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, la lit. a) se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral „se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (…) şi al O.U.G. nr. 214/1999 (…)”, iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, faptul că autorul reclamanţilor a fost beneficiarul unei indemnizaţii de 901 lei lunar în baza Decretului-lege nr. 118/1991 nu înlătură dreptul acestora la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative cu caracter politic dispuse în perioada comunistă, ci este doar un criteriu legal de cuantificare a daunelor morale acordate în baza Legii nr. 221/2009.
Referitor la cea de a doua critică formulată de recurentul pârât şi anume, aceea că instanţele de fond şi apel au aplicat eronat prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, raportat la situaţia de fapt reţinută, măsura dislocării din vestul ţării şi stabilirii domiciliului obligatoriu în Câmpia Bărăganului neputând fi asimilată unei condamnări cu caracter politic, dispuse printr-o hotărâre judecătorească, Înalta Curte constată că este nefondată.
Astfel, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 396.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să definească ce se înţelege prin „condamnare cu caracter politic” (art. 1 alin. (1)), a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter (art. 1 alin. (2)), a prevăzut condiţiile în care şi alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege (art. 1 alin. (3)) şi a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege (art. 1 alin. (4), art. 4).
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprind o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de lege, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic…., sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”.
Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate în art. 5 din Legea nr. 221/2009 se acordă ambelor categorii de persoane, această interpretare fiind impusă de titlul actului normativ, cât şi de întregul conţinut al acestuia.
Asimilarea măsurilor administrative cu caracter politic condamnărilor cu acelaşi caracter presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material şi moral persoane persecutate politic, într-o formă sau alta, în perioada 1945 – 1989.
Interpretarea corectă adoptată de instanţa de apel este impusă şi de împrejurarea că alin. (4) al art. 5, prevede că Legea nr. 221/2009 se aplică şi persoanelor beneficiare ale Decretului Lege nr. 118/1990 şi ale O.U.G. nr. 214/1999, acte normative care se referă şi la persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, nu numai la cele condamnate politic.
Critica referitoare la modalitatea aplicării criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral va fi respinsă ca nefondată, pentru argumentele expuse în analiza recursului declarat de reclamanţi.
Pentru argumentele expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor, va modifica în parte decizia recurată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 43.000 euro daune morale, echivalent în lei data plăţii, şi va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii L.E., B.S. şi D.C. împotriva deciziei civile nr. 414/A din 2 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara - secţia civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că obligă pârâtul la plata sumei de 43.000 euro – echivalentul în lei la data plăţii, către reclamante, cu titlu de daune morale.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6326/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6338/2011. Civil → |
|---|
