ICCJ. Decizia nr. 6334/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6334/2011
Dosar nr. 3422/116/2010
Şedinţa publică din 22 septembrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 august 2010 pe rolul Tribunalului Călăraşi, reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul I.L. să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie în Italia, în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 2314 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Călăraşi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Soluţia a fost menţinută Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie care, prin decizia nr. 588/A din 25 octombrie 2010 a respins apelul declarat de reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut in vedere dispoziţiile art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului şi art. 27 din Directiva 2004/38.
Împotriva acestei decizii în termen legal a declarat si motivat recurs apelantul reclamant Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
Prin motivele de recurs formulate se critică decizia pronunţată de instanţa de apel în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea căruia se aduc mai multe argumente şi anume:
În mod greşit instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date. Pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul statului italian în baza Decretului Prefectului Provinciei Tarano, dat fiind comportamentul pe care acesta l-a avut şi care reprezintă o ameninţare serioasă la adresa statului italian.
Se invocă prevederile Directivei 2004/38/CE., art. 25 din Constituţie şi art. 5 din Legea nr. 248/2005 şi se susţine că România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală, iar prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
Se solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate şi admiterea cererii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie a intimatului în Italia pe o perioadă de maxim 3 ani.
Analizând decizia recurată în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Tribunalul Călăraşi a fost sesizat de către Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date cu solicitarea de a dispune restrângerea dreptului pârâtului I.L. la libera circulaţie în Italia. Reclamantul şi-a motivat cererea pe împrejurarea că pârâtul a fost expulzat din Italia, în baza Decretului Prefectului Provinciei Tarano.
Legea naţională relevantă în cauză este Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, publicată în M. Of. 682 din 29 iulie 2005, modificată prin Ordonanţa nr. 5 din 19 ianuarie 2006, publicată în M. Of. 71 din 26 ianuarie 2006.
Art. 3 din această lege dispune:
(1).”Limitarea exercitării dreptului cetăţenilor români la libera circulaţie în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile şi în condiţiile prevăzute în prezenta lege, şi constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept”.(…).
(3).”Restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate reprezintă interdicţia temporară de a călători în anumite state, dispusă de autorităţile competente române, în condiţiile prezentei legi”.
Potrivit art. 38 din aceeaşi lege:
„Restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat,
b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau care ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat”.
Dispoziţiile comunitare relevante în speţa supusă judecăţii sunt:
Art. 18 din Tratatul de Înfiinţare a Comunităţii Europene (versiunea consolidată a Tratatului de Înfiinţare a Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial C 325 din 24 decembrie 2002), conform căruia:
„Fiecare cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute de acest tratat şi de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia”.
Rezultă din cuprinsul normelor legale enunţate conflictul, în această materie a dreptului la libera circulaţie, între norma internă de drept şi norma comunitară.
Dispoziţia Tratatului CE (ce constituie legislaţia primară) consacră libertatea de circulaţie a persoanelor drept una din libertăţile ce stau la baza creării pieţei interne reglementate de art. 3 din Tratat. Această piaţă internă, definită ca un spaţiu fără frontiere interne, caracterizată prin „limitarea între statele membre a obstacolelor în calea circulaţiei libere a persoanei, a mărfurilor, a serviciilor şi de capital”, impune statelor membre obligaţii de rezultat care să garanteze aplicarea prevederilor comunitare.
Existenţa cetăţeniei europene instituită prin art. 8 al Tratatului şi recunoscută ca aparţinând “oricărui persoane care are cetăţenia unui stat membru”, implică recunoaşterea “drepturilor si obligaţiilor prevăzute de Tratat.” Ea implică în mod necesar un drept fundamental şi individual de a circula şi şedea liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor stabilite în Tratat, libera circulaţie constituind una din libertăţile fundamentale ale pieţii interne a comunităţii europene.
Legislaţia naţională, prin reglementarea soluţiei de restrângere a dreptului la libera circulaţie constituie un obstacol în calea exercitării liberei circulaţii a persoanelor, intrând, din acest motiv, în contradicţie cu norma europeană deşi, la data de 1 ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii Europene, asumându-şi, prin art. 6.10 al tratatului de aderare, obligaţia de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor internaţionale la care este parte.
Tratatul CE permite introducerea de restrângeri ale dreptului la liberă circulaţie şi şedere liberă doar pentru motive „de ordine publică”, „siguranţă publică” şi „sănătate publică”, însă nu se poate susţine că noţiunea de “şedere ilegala pe teritoriul unui stat” şi care duce la returnarea persoanei în baza acordului de readmisie, ar putea fi asimilată unui motiv „de ordine publică”, „siguranţă publică” ori „sănătate publică”.
În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Comunitarilor Europene a arătat în mod constant că justificarea unei restricţii asupra liberei circulaţii a persoanelor, care să fie în acord cu dreptul comunitar, presupune existenţa, în plus, faţă de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei ameninţări suficiente şi serioase la cerinţele de ordine publică afectând unul din interesele fundamentale ale societăţii.
În plus, Înalta Curte reţine că respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reafirmată în preambulul Actului Unic European, este recunoscută de dreptul comunitar ca un drept fundamental.
Or, din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului face parte şi dreptul la libera circulaţie, aşa cum acesta este reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Limitările dreptului la libera circulaţie pot interveni doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2 parag. 3 şi parag. 4 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie şi anume: limitările acestui drept trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit, prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuţie şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Condiţia ca limitarea dispusă să „fie prevăzuta de lege“ este satisfăcută atunci când măsura incriminată are o baza legală în dreptul intern, iar norma care o cuprinde este una accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Limitarea dreptului pârâtului la libera circulaţie în Italia solicitată de reclamant prin cererea de chemare in judecată este prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 248 din 20 iulie 2005, astfel încât condiţia accesibilităţii normei juridice este îndeplinită. Împrejurarea că legea care prevede această limitare reglementează posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva măsurii ce are un astfel de obiect, existând astfel un control judecătoresc în privinţa legalităţii ei, determină Înalta Curte să admită că există suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor administrative şi că, în acest mod măsura este una „prevăzută de lege” în sensul dispoziţiilor art. 2 parag. 3 şi parag. 4 din Protocolul nr. 4.
Admiţând că măsura de restrângere a dreptului la libera circulaţie solicitată ar urmări un scop legitim şi că ar fi necesară într-o societate democratică, Înalta Curte apreciază însă că ea este una disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea ei.
Interzicerea dreptului pârâtului de a circula liber în Italia atrasă de împrejurarea că aceasta ar fi fost expulzat printr-un Decret al Prefectului Provinciei Tarano, este o măsura disproporţionată în raport cu scopul urmărit de autorităţi prin reglementarea legală care o prevede, constituindu-se în acest fel într-o încălcare nejustificată a unui drept fundamental recunoscut de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţie şi de împrejurarea că România a ratificat prin Legea nr. 30 din 1994 Convenţia europeană a drepturilor omului, normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale se impun autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică ca orice norma convenţională. Pe de alta parte, în raport cu prevederile art. 20 din Constituţie, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor au a fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, având prioritate reglementările internaţionale (…).
Prin urmare, în baza principiului supremaţiei dreptului comunitar în ordinea juridică naţională, Înalta Curte constată că normei juridice naţionale ce sta la baza cererii reclamantului nu-i pot fi recunoscute efectele solicitate câtă vreme ea este incompatibilă cu norma comunitară aplicabilă în materie.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 588/A din 25 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6333/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6322/2011. Civil → |
|---|
