ICCJ. Decizia nr. 6430/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6430/2011
Dosar nr. 2743/96/2009
Şedinţa publică din 23 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 894 din 6 aprilie 2010, Tribunalul Harghita a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul K.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 37.500 euro, echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu executarea pedepsei de 4 ani şi 9 luni închisoare.
Totodată, a respins capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului politic al condamnării penale dispuse de Tribunalul Militar Cluj, prin sentinţa penală nr. 386 din 16 iunie 1959 şi la obligaţia de plată a sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârşirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, pedeapsă din care a executat 4 ani şi 9 luni, iar în anul 1990, prin Hotărârea nr. 6 din 12 iulie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, s-a acordat acestuia o indemnizaţie lunară de 952,15 lei.
Tribunalul a mai reţinut că martorii audiaţi în cauză au confirmat că reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic pentru discuţiile purtate cu privire la Revoluţia din 1956 din Ungaria şi că executarea pedepsei s-a făcut într-un regim dur şi sever, iar la 15 aprilie 2004, prin Decizia nr. 889, s-a constatat calitatea acestuia de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Referitor la capătul de cerere prin care s-a cerut constatarea caracterului politic al condamnării penale, instanţa de fond a reţinut că este lipsit de interes, deoarece acest lucru este constatat de drept, conform art. 2 din Legea nr. 221/2009.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea calităţii de persoană persecutată timp de 30 de ani, instanţa de fond a reţinut că acesta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009, şi, prin urmare, nu este întemeiat.
Despăgubirile solicitate de reclamant au fost apreciate fondate în parte, cuantumul acestora fiind de 37.500 euro şi fiind stabilit în raport cu durata detenţiei, modalitatea de desfăşurare a urmăriri penale, a executării pedepsei, de starea de nesiguranţă şi tensiune la care a fost supus reclamantul.
Cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale în cuantum de 100.000 euro, a fost respinsă ca neîntemeiată, prima instanţă constatând că din hotărârea de condamnare nu rezultă ce bunuri au fost confiscate pentru a putea stabili valoarea acestora, iar procesul verbal de sechestru aflat la dosar, menţionează doar bunurile sechestrate, nu şi pe cele confiscate, fără a fi indicată o valoare a acestora.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că instanţa de fond nu a motivat de ce a admis cererea de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, iar în condiţiile în care s-a respins capătul principal de cerere, prin care se cerea constatarea caracterului politic al condamnării, nu putea fi admis cel de-al doilea capăt de cerere referitor la acordarea despăgubirilor.
Pârâtul a mai arătat că reclamantul avea obligaţia să-şi dovedească pretenţiile aşa cum prevede art. 1169 C. civ., iar instanţa trebuia să aibă în vedere practica CEDO în materia acordării daunelor şi să stabilească despăgubiri echitabile şi nu exagerate, fără un corespondent în prejudiciul real.
Cu ocazia judecării apelului, Curtea de Apel Târgu Mureş a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, încercând să reconstituie dosarul în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, însă demersul s-a soldat cu obţinerea doar a hotărârii pronunţate de Tribunalul Militar Cluj.
Prin Decizia civilă nr. 148/ A din 14 octombrie 2010 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a admis apelul pârâtului, şi a acordat o despăgubire reprezentând echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro, la data plăţii, reţinând că probele administrate în cauză dovedesc faptul că reclamantul a fost condamnat în anul 1959 pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, condamnare pentru care prima instanţă a acordat despăgubiri de 37.500 euro, echivalent în lei la data plăţii.
După pronunţarea hotărârii Tribunalului Harghita, Legea nr. 221/2009 a fost modificată prin OUG nr. 62/2010, prin care s-au adus modificări la art. 5, care reglementează condiţiile acordării despăgubirilor.
Potrivit acestor modificări, despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare nu poate depăşi cuantumul de 10.000 euro, în situaţia în care despăgubirile sunt solicitate chiar de către persoana condamnată.
De asemenea, la alin. (11) introdus la art. 5 prin OUG nr. 62/2010, se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa trebuie să aibă în vedere durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare, consecinţele negative produse pe plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Reţinând că au intervenit reglementări noi cu privire la modalitatea de acordare a despăgubirilor, instanţa de apel a constatat că, la evaluarea măsurilor reparatorii ce urmează să fie acordate reclamantului, plafonul maxim este de 10.000 euro.
Instanţa de apel a apreciat că, pe lângă criteriile pe care le-a reţinut deja instanţa de fond pentru stabilirea despăgubirilor, trebuie avute în vedere nu doar durata pedepsei privative de libertate, ci şi consecinţele ulterioare a acestei pedepse, imposibilitatea reclamantului de a se putea angaja în domeniul în care s-a pregătit, dar şi durata de timp scursă de la data condamnării până la momentul de faţă.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că după 1990, reclamantul a fost reabilitat din punct de vedere intelectual, recunoscându-se caracterul politic al condamnării sale prin Decizia nr. 889 din 15 aprilie2004, emisă de o instituţie a Guvernului României, precum şi faptul că s-au acordat compensaţii materiale pentru această condamnare. Astfel, prin Hotărârea nr. 6 din 12 iulie 1990, Comisia pentru aplicare a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, s-a recunoscut ca vechime în muncă perioada detenţiei reclamantului şi, în plus, s-a acordat o indemnizaţie lunară de 952,15 lei, neîntrerupt, din 1990 şi până în prezent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, întrucât în conformitate cu prevederile art. 1169 Codul civil, orice pretenţie în justiţie trebuie dovedită, iar pe cale de consecinţă, şi prejudiciul moral invocat de reclamanţi, instanţa fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul daunelor morale, cu luarea în considerare a duratei privării de libertate şi a consecinţelor cauzate reclamantului.
Pârâtul a mai arătat că reclamantul a recunoscut că beneficiază de 952,15 lei lunar din anul 1990 în baza Hotărârii nr. 6 emisă de Comisia de aplicare a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, rezultând astfel că acesta a beneficiat, în decursul a 20 de ani, de o sumă consistentă în valoare de peste 200.000 lei (20 ani x 12 luni x 952 lei), sens în care instanţa trebuia să se raporteze şi la această împrejurare atunci când s-a pronunţat asupra daunelor morale acordate.
Pârâtul a mai arătat că practica CEDO statuează în mod constant că acordarea daunelor morale trebuie să fie echitabilă conform art. 41 din Convenţie şi în niciun caz exagerată, fără a avea corespondent în prejudiciul real suferit de părţi prin încălcarea sau lezarea drepturilor acestora.
Recursul este nefondat, potrivit ceor ce succed.
Pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, se constată că instanţa de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantului în raport de suferinţele fizice şi psihice încercate în perioada încarcerării, dar şi de repercusiunile pe care condamnarea şi detenţia efectivă le-au avut asupra statutului social, familial şi profesional al acestuia, aplicând legea în vigoare la momentul soluţionării căii de atac (art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009).
Criteriile astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin OUG nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în doctrină şi jurisprudenţă în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii.
Aşa cum în mod constant a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just şi rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă şi implică totdeauna o doză de subiectivism şi de aproximare.
Astfel, în raport de suferinţele psihice şi fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv condamnarea reclamantului la o pedeapsă de 8 ani închisoare corecţională din care a executat 5 ani -, de importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, suma de 5.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul şi finalitatea legii speciale de reparaţie pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantului.
Cuantumul concret al despăgubirilor pe care instanţa europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluţionate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăşi ţine cont de principiile echităţii şi proporţionalităţii, determinarea întinderii prejudiciului moral, realizându-se însă în raport de datele particulare ale speţei.
În condiţiile în care aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că Decizia recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita împotriva deciziei nr. 148/ A din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6431/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6429/2011. Civil → |
|---|
