ICCJ. Decizia nr. 6431/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6431/2011
Dosar nr. 8388/95/2009
Şedinţa publică din 23 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Gorj sub nr. 8388/95/9 noiembrie 2009, reclamantul G.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro cu titlul de daune morale, în baza Legii nr. 221/2009.
În motivare, reclamantul a arătat că împreună cu părinţii săi G.L., G.N. şi bunicii materni F.I. şi F.I.A., în perioada 3 mai 1952 - martie 1955, au fost strămutaţi în baza Deciziei M.A.I. nr. 239/1952 din localitatea Bumbeşti - Jiu, judeţul Gorj, în localitatea Cărpinişi, sat Radoşi, judeţul Gorj, unde le-a fost fixat domiciliul obligatoriu.
Reclamantul a mai arătat că, împreună cu ceilalţi membrii ai familiei, au suferit pagube morale prin îngrădirea drepturilor civile şi dreptului la circulaţie, neavând voie să părăsească localitatea, condiţiile de locuit fiind improprii, au suferit de foame şi frig, mama îmbolnăvindu-se şi decedând ulterior, din cauza unei boli de plămâni, iar tatăl fost pilot de aviaţie în război, a fost degradat de comunişti şi din cauza supărării s-a îmbolnăvit de inimă, decedând la vârsta de 60 de ani.
De asemenea, reclamantul a mai arătat că, pe perioada celor trei ani cât a durat domiciliul forţat, au suferit traume psihice, fiind consideraţi „reacţionari, duşmani ai poporului", fiind verificaţi şi supravegheaţi în permanenţă de organele securităţii, iar atunci când s-au reîntors la domiciliul în localitatea Bumbeşti - Jiu, imobilul era ocupat de o familie de rromi care îl degradaseră printr-o folosinţă improprie, iar faptul că au fost deportaţi şi deposedaţi de bunuri le-a marcat negativ toată viaţa, monitorizarea de către structurile securităţii continuând şi după terminarea deportării, întrucât erau evitaţi de ceilalţi membrii ai societăţii, tocmai datorită acestor măsuri represive la care erau supuşi.
Reclamantul a precizat că suma de 500.000 euro solicitată reprezintă câte 100.000 euro daune morale pentru fiecare din cei 5 membrii de familie strămutaţi şi, fiind singurul în viaţă la apariţia Decretului 118/1990, a beneficiat de drepturile conferite de acest act normativ prin hotărârea nr. 153 din 15 august 1995.
În cauză a formulat întâmpinare pârâtul, prin care a solicitat respingerea acţiunii întrucât, deşi reclamantul şi familia sa au fost supuşi măsurii administrative cu caracter politic constând în dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu întemeiată pe Decizia M.A.I. nr. 239/1952, acestuia i-au fost recunoscute prin Hotărârea nr. 153/1995 drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, fiind, printre altele, beneficiarul unei indemnizaţii lunare.
S-a susţinut de asemenea, că valoarea despăgubirilor solicitate este prea mare în raport de scopul urmărit de Legea nr. 221/2009, care nu poate fi transformată într-un izvor de îmbogăţire în dauna statului.
Prin sentinţa civilă nr. 134 din 3 mai 2010, Tribunalul Gorj a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata, către reclamant, a sumei de 15.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral, reţinând că din probatoriile administrate în cauză, a rezultat că reclamantul împreună cu familia sa, respectiv, părinţii - G.L., G.N. - şi bunicii materni - F.I. şi F.I.A. -, au fost deportaţi, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în localitatea Cărpinişi, sat Radoşi, judeţul Gorj, începând cu data de 3 mai 1952 până la 01 martie 1955, deci, pentru o perioadă de 2 ani şi 9 luni.
Tribunalul a mai reţinut că este incontestabil că măsura administrativă suportată de reclamant şi familia sa a reprezentat o măsură abuzivă, fiindu-le lezate valorile personale nepatrimoniale şi expunându-i pe aceştia la suferinţe pe plan moral, ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii private inclusiv după întoarcerea acasă, fiindu-le ştirbit dreptul la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie, situaţie faţă de care o indemnizaţie echitabilă o reprezintă suma de 15.000 euro, la stabilirea căreia s-a avut în vedere şi faptul că reclamantul beneficiază şi de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv, o indemnizaţie lunară de 566 lei şi alte facilităţi referitoare la asistenţa medicală gratuită, transport gratuit, scutiri de unele taxe şi impozite etc., astfel că, satisfacţiile de ordin moral au fost în cea mai mare parte satisfăcute pe temeiul actului normativ menţionat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul G.G., cât şi pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul a criticat cuantumul despăgubirilor acordate, acesta considerând că valoarea daunelor morale este prea mică, în raport de suferinţele fizice şi psihice pe care le-a îndurat împreună cu familia, ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 3 mai 1952 - 10 martie 1955 şi că din dispozitivul sentinţei apelate rezultă că despăgubirile au fost acordate numai pentru reclamant, nu şi pentru părinţii şi bunicii săi, care au avut mult mai mult de suferit.
Reclamantul a mai arătat că, în comparaţie cu cauze similare, suma de 500.000 euro solicitată cu titlul de despăgubiri morale pentru 5 persoane, este chiar o sumă modică, astfel încât, în mod nelegal Tribunalul Gorj nu a admis acţiunea pentru suma solicitată.
Pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, au arătat că în mod greşit s-a admis acţiunea împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Gorj, deoarece aceasta nu are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, calitatea procesuală aparţinând Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Au susţinut că legătura de cauzalitate între măsura administrativă a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu şi consecinţele negative reţinute de instanţa de fond, este incertă, instanţa neindicând în ce a constat lezarea drepturilor fundamentale la care a făcut referire.
Au arătat că suma a fost stabilită greşit, fără ca instanţa să se raporteze la o serie de criterii ce au fost enunţate în literatura juridică şi practica Î.C.C.J. şi fără ca reclamantul să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile nepatrimoniale ocrotite de Constituţie i-au fost afectate prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu.
Au învederat că sub aspectul cuantumului, practica judiciară în materie, de soluţionare a cererilor având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, este în sensul că suma de bani stabilită cu titlul de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i oferi satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Au precizat totodată, că instanţa trebuia să aibă în vedere faptul că de la data producerii prejudiciului a trecut o perioadă îndelungată de timp, astfel încât, se poate reţine o atenuare a impactului moral avut asupra reclamantului, dar şi alte criterii cum ar fi viaţa celor în cauză anterior aplicării măsurii administrative respective.
Au făcut referire la jurisprudenţa CEDO, arătând că aceasta este constantă, statuând, în raport de circumstanţele cauzei, o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza Konolos, Canciocivi, Oancea, etc.).
Au susţinut, de asemenea, că instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în sensul că nu a solicitat intimatului reclamant să precizeze dacă a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Prin Decizia civilă nr. 324 din 20 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâţilor, a schimbat sentinţa instanţei de fond, în sensul că a respins acţiunea îndreptată împotriva D.G.F.P. Gorj, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la 7.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral în echivalent în lei la data plăţii efective, către reclamant.
Referitor la calitatea procesuală a D.G.F.P. Gorj, instanţa de apel a reţinut că în cauzele având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, numai Statul Român are calitate procesuală pasivă, acesta fiind reprezentat în faţa instanţelor de judecată, ca subiect de drepturi şi obligaţii, de Ministerul Finanţelor Publice, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din HG nr. 34/2009.
Referitor la cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a stabilit corect că reclamantul este îndreptăţit la daune morale, însă suma acordată este mult prea mare, în raport cu măsura administrativă aplicată acestuia şi familiei sale, dar şi durata relativ mică a acestei măsuri, suma de 7.000 euro fiind o reparaţie echitabilă, în măsură să acopere prejudiciul moral suferit de reclamant personal, dar şi în calitate de descendent al părinţilor şi respectiv, bunicilor săi.
La aprecierea acestui cuantum, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv, faptul că reclamantul a beneficiat şi beneficiază de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, primind în prezent o indemnizaţie lunară de 566 lei şi beneficiind de o serie de alte facilităţi prevăzute de actul normativ citat, precum şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care statuează că, în raport de circumstanţele cauzei, trebuie adoptată o poziţie moderată privind sumele acordate cu titlu de depăgubiri morale astfel încât, acestea să asigure, în acelaşi timp, persoanei îndreptăţite, o satisfacţie morală şi o reparaţie echitabile.
Instanţa de apel a înlăturat critica reclamantului, în sensul că despăgubirile stabilite de instanţa de fond i-au fost acordate numai în nume personal, pentru suferinţele îndurate de acesta, nu şi ca descendent al autorilor săi, deoarece din considerentele hotărârii rezultă în mod expres că suma de 15.000 euro s-a acordat de către Tribunalul Gorj cu titlul de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, precum şi în calitate de descendent al părinţilor şi bunicilor săi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul G.G., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul a arătat că atât Decizia nr. 324 din 20 octombrie 2010, cât şi Sentinţa nr. 134/2010, sunt pronunţate cu aplicarea greşită a legii, întrucât acesta a făcut dovada strămutării forţate, ca măsură administrativă abuzivă ce intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009 în vederea acordării de despăgubiri, iar faptul că a beneficiat de reparaţii şi în conformitate cu dispoziţiile Decretului lege nr. 118/1990 nu are nicio relevanţă în cauză, întrucât Legea nr. 221/2009 are un caracter de complinire, şi nu de înlăturare a drepturilor deja stabilite prin actele normative anterioare, între care se numără şi Decretul-lege nr. 118/1990. Reclamantul a mai arătat că, raportat la suferinţele îndurate, reparaţiile primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente, iar sumele stabilite de instanţele anterioare, nu reprezintă o satisfacţie echitabilă.
De asemenea, reclamantul a mai arătat că, atât condamnările cât şi măsurile administrative au un caracter politic, fiind măsuri abuzive vizând persoane care s-au împotrivit regimului totalitar sub diverse forme şi care au suferit prejudicii materiale şi morale, iar a distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale şi morale, ar însemna negarea raţiunii adoptării actului normativ şi crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situaţii similare. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă în mod categoric de la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, persoanele care au făcut obiectul măsurilor administrative, ar fi folosit o tehnică legislativă aparte. Ori acest lucru nu s-a întâmplat, astfel că, din cuprinsul Legii nr. 221/2009 rezultă, fără echivoc, că măsurile stabilite prin Decretul-lege 118/1990 nu sunt afectate şi nici nu pot constitui motiv de neaplicare al legii actuale.
Pârâtul a arătat că Decizia pronunţată în cauza este netemeinică nelegală, neluând în considerare Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, situaţie faţă de care în speţă nu mai există temei juridic de acordare a daunelor morale.
Ambele recusruri formulate sunt nefondate.
Pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, instanţa de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantului şi autorilor săi (ascedenţi de gradul I şi II) în raport de suferinţele fizice şi psihice încercate în perioada domiciliului obligatoriu, însă şi de repercusiunile pe care această măsură administrativă cu caracter politic le-au avut asupra statutului social, familial şi profesional al acestora, aplicând legea în vigoare la momentul soluţionării căii de atac (art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009).
Criteriile astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin OUG nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în doctrină şi jurisprudenţă în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii.
Aşa cum în mod constant a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just şi rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă şi implică totdeauna o doză de subiectivism şi de aproximare.
Astfel, în raport de suferinţele psihice şi fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv măsura administrativă de fixare a domiciliului obligatoriu pentru reclamant şi autorii săi, pentru o perioadă de 2 ani şi 9 luni, de importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, suma de 7.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul şi finalitatea legii speciale de reparaţie pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantului.
Cuantumul concret al despăgubirilor pe care instanţa europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluţionate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăşi ţine cont de principiile echităţii şi proporţionalităţii, determinarea întinderii prejudiciului moral realizându-se în raport de datele particulare ale speţei.
În condiţiile în care aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că Decizia recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte constată a fi nefondat şi recursul promovat de pârât, prin motivele de recurs susţinându-se aplicarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, decizie prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Asupra acestor critici, se reţine că din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Cum menţionata decizie a instanţei de contencios constituţional a fost adoptată la data de 21 octombrie 2010, aceasta fiind publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 (dată de la care efectele sale sunt obligatorii, potrivit textului anterior), iar Decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunţată la 20 octombrie 2010, incidenţa deciziei Curţii Consituţionale nu poate fi reţinută în cauză.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea aceloraşi dispoziţii ale art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat şi recursul formulat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul G.G. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, împotriva deciziei nr. 324 din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6433/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6430/2011. Civil → |
|---|
