ICCJ. Decizia nr. 6434/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6434/2011
Dosar nr. 800/115/2010
Şedinţa publică din 23 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 796 din 6 mai 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea reclamantului S.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe care l-a obligat, la plata către reclamant, a sumei de 250.000 euro cu titlul de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost cercetat şi anchetat de organele de securitate pe motivul că avea intenţia să treacă fraudulos frontiera de stat a României, în Serbia, fiind arestat pe acest motiv, iar pe perioada arestului, a fost bătut şi maltratat într-un mod inuman, pus să recunoască fapte pe care nu le comisese şi să facă cele mai groaznice corvezi, deşi avea numai 17 ani.
A urmat condamnarea, recursul şi apoi executarea unei pedepse privative de libertate de 5 ani, reclamantul fiind închis în diverse penitenciare, iar după eliberarea din penitenciar, în 28 mai 1963, când s-a întors în comuna natală, a fost verificat zi şi noapte dacă era acasă şi cu ce persoane vorbea, ajungând ca toţi vecinii şi chiar rudele să fugă de el, devenind paria societăţii şi fiind în imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă.
De asemenea, din cauza trecutului său, reclamantului i-a fost restricţionat accesul la învăţământ.
Conform Sentinţei penale nr. 212 din 15 iulie 1958, Tribunalul Militar Timişoara a condamnat pe S.M., la 5 ani închisoare corecţională, pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei de stat, făcând aplicaţiunea art. 209 Teza II lit. b) C. pen. (fila 12 dosar), aceasta reprezentând o condamnare cu caracter politic, ce atrage incidenţa Legii nr. 221/2009.
Prima instanţă a mai reţinut că, în aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial, sens în care a constatat că reclamantul a fost împiedicat să-şi dezvolte, în condiţii corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzator aşteptărilor lui.
Privarea de libertate pe nedrept a condus la creearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate, datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009. şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, instanţa de fond a constatat că se impune repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, tribunalul a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte. În schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
Satisfacţia echitabilă pretinsă, cuprinde, în speţă, două componente: reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiţii cauzale asemănătoare, situaţie faţă de care tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.
În stabilirea cuantumului, tribunalul a avut în vedere faptul că, pe de o parte, orice arestare şi inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea şi, pe de altă parte, în concret, a ţinut seama de personalitatea lui S.M., care la data arestării era minor, având 17 ani.
A fost avută în vedere, de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte, acesta era cunoscut ca o persoană deosebită, iar prin condamnarea abuzivă, a fost lipsit de posibilitatea de a continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, cererea fiind admisă pentru suma de 250.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că reclamantul nu şi-a dovedit prejudiciul pentru a fi îndreptăţit la acordarea de despăgubiri într-un cuantum aşa de mare cum a fost stabilit de instanţa de fond, cu atât mai mult cu cât el însuşi a recunoscut că a fost şi beneficiarul indemnizaţiei prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, aşa încât, suma menţionată în sentinţă reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză a acestuia.
S-a mai criticat sentinţa tribunalului şi pentru aceea că la stabilirea despăgubirilor nu s-au avut în vedere criteriile echităţii şi proporţionalităţii, fiind depăşite limitele unei reparaţii rezonabile.
Prin Decizia civilă nr. 342/ A din 12 octombrie 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis în parte apelul pârâtului, în sensul redozării cuantumului daunelor morale acordate reclamantului la suma de 10.000 euro.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că reclamantul, ca persoană supusă în mod direct consecinţelor condamnării penale pentru o infracţiune pe care Legea nr. 221/2009 o consideră în mod expres ca având caracter politic, se califică fără îndoială ca subiect îndreptăţit la reparaţiile materiale acordate prin această lege, indiferent de faptul că a mai beneficiat şi de alte măsuri reparatorii, astfel încât solicitarea pârâtului, de respingere a acţiunii, nu poate fi primită.
Cuantumul despăgubirilor acordate acestuia trebuie să facă însă obiectul unei redimensionări, întrucât prin dispoziţiile OUG nr. 62/2010 care a modificat Legea nr. 221/2009 - şi care se aplică şi cauzelor în curs de judecată în care nu au fost pronunţate hotărâri definitive (cum este şi cea de faţă) – persoanele supuse direct măsurii condamnării cu caracter politic sunt îndreptăţite la despăgubiri în cuantum maxim de 10.000 euro, prin echivalent în lei la data executării.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamantul S.M., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul a arătat că dispoziţiile OUG nr. 62/2010 la care s-a raportat instanţa de apel în redimensionarea cuantumului daunelor morale sunt inaplicabile în cauză, fiind declarate neconstituţionale, iar suma de 10.000 euro nu reprezintă o satisfacţie echitabilă faţă de prejudiciul suferit.
Reclamantul a mai arătat că sumele acordate cu titlu de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009 sunt stabilite de instanţa de judecată pe baza probelor administrate şi a cazurilor concrete constatate, şi nu constituie, pentru persoana îndreptăţită, o îmbogăţire fără justă cauză, ci o reparaţie simbolică a prejudiciului creat prin condamnarea cu caracter politic la care se referă actul normativ de reparaţie, astfel încât, acordarea acestora are o cauză legală şi justificată.
Pârâtul a arătat că Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că suma de 10.000 euro, reprezentând daune morale, acordată de instanţa de judecată reclamantului, este nejustificata în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Pârâtul a mai arătat că daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani, existand doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei, în funcţie de cazul concret dedus judecăţii.
În cuantificarea daunelor morale instanţa de judecată trebuie să ţină cont de criteriul echităţii, sumele acordate cu acest titlu urmând a se constitui într-o reparaţie rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit, fiind necesar ca cel care pretinde daunele morale, să arate un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost lezate prin prejudiciu, ceea ce în cauză nu s-a realizat.
Ambele recursuri sunt nefondate, potrivit celor ce succed.
Pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, instanţa de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantului în raport de suferinţele fizice şi psihice încercate în perioada detenţiei, însă şi de repercusiunile pe care această măsură cu caracter politic le-au avut asupra statutului social, familial şi profesional al acestuia, aplicând legea în vigoare la momentul soluţionării căii de atac (art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009).
Criteriile astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin OUG nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în doctrină şi jurisprudenţă în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii.
Aşa cum în mod constant a decis şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just şi rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă şi implică totdeauna o doză de subiectivism şi de aproximare.
Astfel, în raport de suferinţele psihice şi fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv, condamnarea reclamantului la o pedeapsă privativă de libertate de 5 ani, executată integral, de importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul şi finalitatea legii speciale de reparaţie pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantului.
Cuantumul concret al despăgubirilor pe care instanţa europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluţionate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăşi ţine cont de principiile echităţii şi proporţionalităţii, determinarea întinderii prejudiciului moral realizându-se în raport de datele particulare ale speţei.
În condiţiile în care aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că Decizia recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte constată a fi nefondat şi recursul promovat de reclamant, prin motivele de recurs susţinându-se aplicarea efectelor Deciziei nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, decizie prin care dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 de modificare şi completare a dispoziţiilor Legii nr. 221/2010 au fost declarate neconstituţionale.
Asupra acestor critici, se reţine că din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Cum menţionata decizie a instanţei de contencios constituţional a fost adoptată la data de 20 octombrie 2010, aceasta fiind publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 (dată de la care efectele sale sunt obligatorii, potrivit textului anterior), iar Decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunţată la 12 octombrie 2010, incidenţa acesteia nu poate fi reţinută în cauză; în plus, concomitent cu Decizia nr. 1354/2010 au fost publicate şi Deciziile nr. 1358 şi 1360/2010 adoptate de Curtea Constituţională prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, ceea ce anihilează efectul Deciziei nr. 1354/2010, întrucât temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost înlăturat din ordinea juridică internă.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea aceloraşi dispoziţii ale art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat şi recursul formulat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul S.M. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 342/ A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6442/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 6435/2011. Civil → |
|---|
