ICCJ. Decizia nr. 8676/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 8676/2011
Dosar nr.8164/2/2010
Şedinţa publică din 09 decembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 112A din 07 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii-pârâţi P.A. şi P.N., precum şi de către pârâţii-reclamanţi C.E. şi C.A. împotriva Sentinţei civile nr. 737 din 19 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 aprilie 2007, reclamanţii P.N. şi P.Al. au chemat în judecată pe pârâţii C.C. şi C.E., solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care pârâţii să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 6, situat în Bucureşti, str. M.E., împreună cu terenul situat sub construcţie în suprafaţă de 23,04 m.p. şi cota indiviză de 12,73% din părţile de folosinţă comună ale imobilului, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta C.E. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat, în subsidiar (în principal solicitându-se respingerea acţiunii reclamanţilor, ca neîntemeiată): să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin efectul prescripţiei achizitive de 10 ani reglementată de art. 1865 C. civ.; în cazul admiterii acţiunii şi respingerii cererii sale reconvenţionale privind prescripţia achizitivă, să se dispună obligarea pârâţilor la plata îmbunătăţirilor aduse apartamentului, evaluate provizoriu la suma de 40.000 RON; obligarea reclamanţilor pârâţi la încheierea contractului de închiriere prevăzut de art. 15 din Legea nr. 10/2001 şi OUG nr. 40/1999, pe o perioadă de 5 ani, socotiţi de la data rămânerii definitive şi irevocabile a eventualei hotărâri de admitere a acţiunii.
Pârâta reclamantă a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, C.G.M.B., Primarului General, S.C. A. S.A. şi Ministerului Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestora la restituirea contravalorii apartamentului, cu cheltuieli de judecată.
Prin Încheierea din data de 23 noiembrie 2007, instanţa a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie, aceasta formând obiectul unui Dosar nou înregistrat sub nr. 13210/300/2007.
La termenul de judecată din data de 26 octombrie 2007, instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului C.C., reţinând că acesta este decedat încă din anul 2001, iar la cererea reclamanţilor pârâţi, a dispus citarea în cauză în calitate de pârât a numitului C.A., succesor al defunctului, alături de pârâta reclamantă.
Prin Sentinţa civilă nr. 10798 din 28 decembrie 2007, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a soluţionat cauza, iar prin Decizia civilă nr. 839/A din 19 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă,a admis excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe în soluţionarea cauzei, invocată din oficiu, a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi, a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru soluţionare în primă instanţă de către tribunal.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare imobiliară, evaluabilă în bani, iar conform raportului de expertiză întocmit în apel, valoarea de circulaţie a imobilului revendicat era, la momentul sesizării instanţei, de 722.518 RON, competenţa soluţionării acesteia în primă instanţă aparţinând, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalului şi nu judecătoriei.
Tribunalul Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 1417 din 19 septembrie 2008, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor invocată de pârâţi, ca nefondată şi a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată, luându-se act că părţile nu solicită cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 214 din 19 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâţi, a desfiinţat sentinţa instanţei de fond şi a trimis cauza pentru rejudecare în primă instanţă la acelaşi tribunal, cu motivarea că instanţa a omis să soluţioneze cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă, privind constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului ca efect al prescripţiei achizitive, cerere ce se impunea a fi soluţionată odată cu acţiunea principală, scopul urmărit de pârâţi prin invocarea uzucapiunii reprezentându-l paralizarea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 737 din 19 mai 2010, prin care a dispus respingerea acţiunii principale ca neîntemeiată, respingerea cererii reconvenţionale ca neîntemeiată şi respingerea cererilor părţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că imobilul a fost proprietatea autorului reclamanţilor pârâţi şi a fost trecut în patrimoniul statului în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, fiind înstrăinat pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995.
Procedând apoi la compararea celor două titluri de proprietate, tribunalul a apreciat că titlul exhibat de pârâţi este mai bine caracterizat, impunându-se a i se acorda preferabilitate.
Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa instanţei europene nu pot fi reţinute în cauza de faţă, pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare, întrucât reclamanţii nu au justificat existenţa unui bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, iar solicitarea reclamanţilor de a li se restitui un bun preluat ulterior de stat, în anul 1952, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei, nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În plus, reclamanţii nu au nici măcar speranţa legitimă prevăzută de această normă internaţională, în jurisprudenţa sa, în cauzele împotriva României, în situaţii similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciind că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă.
Dimpotrivă, în cauză, se poate aprecia la acest moment că este justificată speranţa legitimă a chiriaşilor cumpărători de a se bucura de acest bun, în condiţiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat, ci, din contră, s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Raţiunile privind ocrotirea siguranţei circuitului civil şi a bunei-credinţe îşi găsesc aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar şi de la caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamanţi, ca proprietari iniţiali.
În argumentarea soluţiei pronunţate, tribunalul a reţinut şi Decizia de îndrumare nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
S-a reţinut că la data încheierii actului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanţă şi nici nu se formulase cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâţii fiind de bună-credinţă la momentul încheierii actului.
Cu privire la cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că în condiţiile în care acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi va fi respinsă ca neîntemeiată, titlul de proprietate al reclamanţilor şi-a păstrat efectele juridice şi nu poate constitui un just titlu pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune scurtă. Atât timp cât dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost dobândit prin convenţie nu pot fi incidente în cauză şi dispoziţiile art. 1895 C. civ., care ar atrage un alt mod de dobândire a proprietăţii, în condiţiile în care aceştia au deja un titlu de proprietate valabil încheiat.
Cu privire la apelurile declarate în cauză de către reclamanţi şi de către pârâţi, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Imobilul pe care apelanţii reclamanţi îl revendică prin acţiunea principală de la apelanţii pârâţi a fost proprietatea autorului lor A.B., fiind dobândit de acesta prin actul de donaţie autentificat din 6 august 1945.
Sub pretextul aplicării dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost trecut în patrimoniul statului, iar ulterior a fost înstrăinat pârâtei reclamante şi soţului acesteia, în prezent decedat, în baza Legii nr. 112/1995.
Fiind sesizată de apelanţii reclamanţi cu o acţiune având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului prin naţionalizare, instanţa de fond a apreciat corect că sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989,chiar dacă în acţiune, reclamanţii au indicat ca temei juridic doar dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ.
Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie şi dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs de legi, soluţionat în mod corect de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept specialia generalibus derogant, potrivit căruia în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs,adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
Aceeaşi este şi concluzia care se desprinde din considerentele Deciziei civile nr. 33/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţele naţionale, conform art. 329 C. proc. civ.
Având de soluţionat recursul în interesul legii declarat de Procurorul General cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun având ca obiect un imobil ce cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit însă în considerentele deciziei mai sus menţionate faptul că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A stabilit totodată şi faptul că atunci când există conflict între legea internă şi cea internaţională, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Dând eficienţă acestor dispoziţii obligatorii, tribunalul a reţinut că atâta timp cât actul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanţii pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în instanţă în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, aceştia au "un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi sunt îndreptăţiţi la păstrarea posesiei asupra apartamentului.
Cu privire la apelanţii reclamanţi s-a reţinut, dimpotrivă, că aceştia nu au formulat până la data introducerii acestei cereri de chemare în judecată altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare, nu au solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995 şi nici nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În apel s-au depus la dosar înscrisuri din care rezultă că apelanţii reclamanţi au formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti din 8 august 2001, dar aceasta nu este de natură să ducă la constatarea nelegalităţii sentinţei instanţei de fond, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu,situaţie în care nu se poate reţine că aceştia au un bun actual în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care să se bucure de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte speranţa legitimă a acestora de a li se recunoaşte un drept de proprietate asupra bunului, Curtea a statuat deja că o creanţă (cum este şi cea la care se poate spera prin notificare) nu poate fi considerată ca o "valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de ex. atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Irelevantă într-o acţiune de revendicare de drept comun, buna-credinţă a chiriaşului cumpărător a fost reglementată de Legea nr. 10/2001 nu numai ca o excepţie de la nulitatea actelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995, dar şi ca un criteriu de preferabilitate de care instanţele sunt obligate să ţină seama într-o astfel de acţiune, critica formulată de reclamanţi în acest sens fiind nefondată.
În speţa de faţă, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare între Primăria Municipiului Bucureşti şi apelanţii pârâţi nu exista nicio cerere formulată de reclamanţi sau de autorul acestora care să pună în discuţie valabilitatea titlului de proprietate al statului, situaţie în care, în mod corect tribunalul a reţinut buna-credinţă a acestora.
Pe de altă parte, prin neatacarea în instanţă în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, titlul de proprietate al autorilor intimaţilor pârâţi s-a consolidat, aceştia au ajuns să deţină un bun în sensul Convenţiei, iar dispoziţiile legale care reglementează dreptul reclamanţilor de a primi în această situaţie despăgubiri nu rupe justul echilibru care trebuie să existe între interesul personal al reclamanţilor şi interesul general la care face trimitere art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Analizând apelul declarat de apelanţii pârâţi, Curtea a reţinut că în condiţiile în care prima instanţă a constatat în cadrul soluţionării cererii de revendicare formulată de reclamanţi valabilitatea şi preferabilitatea contractului de vânzare-cumpărare invocat de pârâţi, inclusiv faptul că acesta s-a consolidat prin expirarea termenului prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, acest act nu mai putea fi considerat şi just titlu care să poată fi invocat de pârâţi în condiţiile art. 1895 C. civ.
Într-o astfel de situaţie, apelanţii pârâţi au dobândit dreptul de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, considerat valabil de instanţă şi nu mai au interes pentru invocarea uzucapiunii de scurtă durată în vederea dobândirii aceluiaşi drept.
De altfel, cererea de constatare a uzucapiunii a fost formulată de pârâta reclamantă la prima instanţă, în subsidiar, doar pentru ipoteza în care instanţa de judecată ar respinge apărările făcute de aceasta prin întâmpinare şi ar admite acţiunea reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.A. şi P.N., precum şi pârâţii C.E. şi C.A.
1. Reclamanţii au criticat Decizia pentru următoarele motive:
a. În jurisprudenţa Curţii Europene s-a apreciat că titularul dreptului deţine doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existentei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33), cum este cazul şi în speţă.
Prin prisma acestei aprecieri, reclamanţii deţin un "interes patrimonial" în sensul Convenţiei, în condiţiile în care, prin soluţia primei instanţe s-a statuat asupra nevalabilităţii titlului statului în privinţa preluării.
b. În ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001, este utilă raportarea tot la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în analiza condiţiilor presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existenţa unei "ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut prerogativele pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii - cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Consecinţa unui asemenea raţionament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună-credinţă, şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun, care combinată cu lipsa totală a despăgubirii (ca în speţa de faţă) este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin, parag. 39, 43 şi 59; cauza Porţeanu, parag. 2).
Buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Mai mult, Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea bunurilor preluate de stat cu titlu, ceea ce nu se poate reţine în cauză în condiţiile în care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Prin considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care fac corp comun cu Decizia, s-a arătat că trebuie să se verifice dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu are la rândul său un „bun” în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate, o speranţă legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Aplicând raţionamentul Curţii Europene din cauzele în care a constatat că Fondul Proprietatea nu funcţionează, se poate considera că parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, pe care reclamanţii au iniţiat-o, nu le permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă, ca alternativă a restituirii în natură.
c. Despăgubirile băneşti în favoarea cumpărătorilor evinşi în revendicare nu au fost puse în vreo relaţie cu Fondul Proprietatea, fiind suficientă observarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, care stabilesc că sursa acestor despăgubiri este fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995.
2. Pârâţii au criticat Decizia pentru următoarele motive:
Au interes în formularea cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu prin uzucapiune, întrucât soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este unitară în jurisprudenţă, iar valabilitatea titlului lor nu înlătură intervenirea uzucapiunii.
În mod greşit nu au fost obligaţi reclamanţii-apelanţi la plata cheltuielilor de judecată, cu aplicarea art. 274 şi urm. C. proc. civ.
Analizând Decizia în raport de criticile formulate,ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al ambelor recursuri, în considerarea celor ce succed:
1. Recursul declarat de reclamanţi.
Primele două critici nu pot fi primite, întrucât apărările formulate nu prezintă relevanţă atât timp cât reclamanţii nu deţin un bun actual în lumina jurisprudenţei recente a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reţinut că,
„143. Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (parag. 19 de mai sus), deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.”
Atât timp cât reclamanţii-recurenţi nu deţin la data formulării acţiunii o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului şi care să cuprindă o dispoziţie de restituire a imobilului, deci un bun actual, aceştia nu pot invoca nici privarea de proprietate din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, astfel cum aceasta a fost conturată în jurisprudenţa Curţii Europene, la care s-au făcut referiri în cadrul recursului.
În acest context, o constatare a nevalabilităţii titlului statului, în sensul invocat de către reclamanţi, nu este suficientă să contureze în patrimoniul acestora un bun atât timp cât restituirea acestuia nu poate fi dispusă, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.
Prin nedesfiinţarea titlului pe care îl deţin, pârâţii deţin un bun în sensul Convenţiei Europene, iar restituirea acestuia către reclamanţi i-ar priva de acesta, cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană.
Pe lângă faptul că reclamanţii nu deţin un bun în sensul Convenţiei, astfel cum s-a arătat mai sus, pentru a putea pretinde compararea titlului său cu cel al pârâtul din acţiunea în revendicare, chiar şi din perspectiva Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 reclamanţii nu ar fi putut obţine restituirea bunului în natură.
Aceasta întrucât prin această decizie s-a statuat şi că prioritatea Convenţiei poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Prin urmare, şi din perspectiva deciziei în interesul legii, titlul pârâţilor, care le conferă drept de proprietate, este protejat şi de principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, susţinut de nedesfiinţarea contractului pe care îl deţin.
Discutarea valabilităţii titlului deţinut de către pârâţi nu este permisă în cadrul procesual al litigiului de faţă, iar acesta s-a consolidat oricum prin necontestarea în termenul prevăzut de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, republicată.
Caracterul efectiv sau nu al sistemului de despăgubire oferit de Legea nr. 10/2001 în realizarea dreptului la despăgubire recunoscut fostului proprietar excede cadrul procesual al cauzei, iar lipsa acestuia nu ar justifica oricum privarea de bun a pârâţilor, în materialitatea lui, singurii deţinători ai acestuia, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
c. Despăgubirile de care ar beneficia cumpărătorii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, în baza Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, inclusiv prin admiterea acţiunii în revendicare, nu justifică admiterea acţiunii de faţă atât timp cât nu sunt întrunite cerinţele acesteia, astfel cum s-a detaliat mai sus.
2. Recursul declarat de pârâţi.
După cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, pe de o parte cererea privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune a fost formulată în subsidiar, deci pentru ipoteza în care instanţa nu ar dispune respingerea acţiunii reclamanţilor - în cauză respingându-se acţiunea, iar pe de altă parte, pârâţii nu justifică interesul în formularea acţiunii în condiţiile în care sunt proprietarii imobilului - lucru confirmat şi prin prezenta decizie, uzucapiunea reprezentând un mod de dobândire a proprietăţii.
Nu este justificată acordarea cheltuielilor de judecată făcute de către pârâţi atât timp cât şi cererea pe care au formulat-o s-a respins, alături de cererea reclamanţilor, fiind incidente dispoziţiile art. 276 C. proc. civ.
În considerarea argumentelor reţinute mai sus, care atrag caracterul nefondat al recursurilor, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii P.A. şi P.N. precum şi de pârâţii C.E. şi C.A. împotriva Deciziei civile nr. 112A din 07 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 8678/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6492/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
