ICCJ. Decizia nr. 6481/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6481/2011
Dosar nr. 9747/1/2010
Şedinţa publică din 27 septembrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 19 octombrie2006, reclamantele A.L.R.P. şi M.D. au chemat în judecată pe pârâţii I.G.D. şi I.A., solicitând să fie obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 8 situat în Bucureşti, str. T., sector 2.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1145 din 14 octombrie 2009, a respins ca neîntemeiată acţiunea, iar cererile reconvenţionale şi de chemare în garanţie, ca rămase fără obiect, cererea de chemare în garanţie împotriva SC F. SA fiind respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În motivarea sentinţei s-a arătat că autorii reclamanţilor au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în 1940 prin cumpărare şi, respectiv, prin construire, accesiune în 1942, fiind deposedaţi ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950.
Tribunalul a reţinut că jurisprudenţa C.E.D.O. este în sensul că existenţa bunului se determină în funcţie de existenţa unei hotărâri de retrocedare. Aşadar, titlul reclamanţilor se determină ca fiind hotărârea de retrocedare, de la pronunţarea acesteia foştii proprietari sau moştenitorii acestora probând că aveau o speranţă legitimă cu privire la proprietatea bunului revendicat, fiind proprietari ai unui bun actual, în condiţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
Comparând cele două titluri, s-a verificat hotărârea de retrocedare şi contractul de vânzare-cumpărare, în raport cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţionalla C.E.D.O.
Apartamentul ce face obiectul cererii de revendicare a fost vândut fără ca foştii proprietari să-şi anunţe intenţia de a-l revendica, reţinându-se în acelaşi timp că prima acţiune iniţiată de autorul reclamantelor, vizând revendicarea, a demarat în 20 octombrie 1999, ulterior contractului pârâţilor încheiat la 22 ianuarie 1997, şi a fost respinsă irevocabil.
Tribunalul a citat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia admiterea acţiunii în revendicare este condiţionată de admiterea cererii de constatare a nulităţii contractului, prin care statul a vândut chiriaşului imobilul naţionalizat, chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil.
Reparaţia oferită de legiuitor pentru dreptul de proprietate de care este lipsit în acest mod fostul proprietar sunt despăgubirile reglementate de Legea nr. 10/2001.
Având în vedere că evicţiunea nu s-a produs, urmare a respingerii cererii în revendicare, cererea de despăgubiri a rămas fără obiect, aceeaşi fiind şi situaţia cererii reconvenţionale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 314 din 17 mai 2010 a respins ca nefondat apelul declarat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele argumente:
Instanţa de fond a calificat corect acţiunea, ca fiind o cerere în revendicare, în care există două titluri de proprietate pentru acelaşi imobil, titluri ce provin de la autori diferiţi.
Acest aspect rezultă cu claritate din motivele de fapt şi de drept expuse în considerentele sentinţei.
Instanţa de fond nu a apreciat titlul recurentelor, ca fiind mai puţin preferabil prin prisma dispoziţiilor art. 1295 C. civ. şi art. 644 - 645 C. civ., şi nici a dispoziţiilor art. 489 C. civ.
S-a reţinut corect modalitatea de dobândire a imobilului de către autorii reclamantelor, respectiv că, iniţial, în anul 1940 s-a dobândit terenul prin act de vânzare-cumpărare, iar ulterior s-a edificat construcţia, respectiv anul 1942.
Menţiunea instanţei, referitoare la accesiune asupra construcţiei, nu a depunctat sub nici o formă preferabilitatea titlului reclamantelor şi nici nu are consecinţe juridice asupra soluţiei pronunţate, motivul respingerii acţiunii fiind acela că reclamantele nu au hotărâre de retrocedare anterioară promovării prezentei acţiuni.
De asemenea, este nefondată şi susţinerea apelantelor, referitoare la demersurile juridice anterioare anului 2006 făcute de autorul acestora în vederea recuperării dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pentru a se analiza din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. cine dintre părţile dosarului are un bun, este necesar să se analizeze inclusiv conduita procesuală a fiecărui titular al dreptului de proprietate.
Sub acest aspect, nu este lipsită de relevanţă împrejurarea că autorul reclamantelor, M.G., a formulat în anul 1999 o acţiune în contradictoriu cu statul, pentru apartamentele care se mai aflau în posesia acestuia, acţiune care a fost respinsă, statuându-se irevocabil că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului.
Din această perspectivă, imobilul făcea obiectul Legii nr. 112/1995 şi a putut fi înstrăinat valabil de către stat, iar din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., reclamantele nu au dovedit existenţa unui bun.
În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut în mod constant, astfel cum a arătat şi instanţa de fond că, în cazurile de naţionalizare petrecute în perioada de referinţă 1945 - 1989 este esenţial ca reclamantul să aibă recunoscută valabilitatea titlului de proprietate şi, implicit, a calităţii de proprietar în temeiul titlului originar (cauza G. vs. România).
De asemenea, Curtea va avea în vedere şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, în recurs în interesul legii care a statuat, cu putere obligatorie că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".
Sub acest aspect, reclamantele - apelante nu au un bun şi nici speranţă legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât până la momentul promovării acţiunii nu au obţinut nici o hotărâre prin care să le fi fost recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate ori nevalabilitatea titlului statului.
Criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) şi la nesoluţionarea cauzei pe fond nu pot fi reţinute, întrucât, astfel cum s-a arătat, instanţa de fond a analizat comparativ cele două titluri de proprietate, dând prevalenţă titlului pârâţilor, din perspectiva jurisprudenţei comunitare, menţionând în acelaşi timp doar faptul că singura speranţă a reclamantelor în contextul legislativ actual sunt despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Această menţiune nu înseamnă că s-au aplicat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în prezenta cauză, neexistând nici un element în motivarea instanţei de fond care să conducă la această idee.
Dimpotrivă, dând eficienţă dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a analizat pe fond din perspectiva dreptului comunitar, precum şi a dispoziţiilor art. 148 şi art. 20 din Constituţie, care dintre părţi au un titlu preferabil şi, respectiv, un bun, astfel definit de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O.
În consecinţă, dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanţii având acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acţiunea lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie cât şi a jurisprudenţei interne şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Hotărâre recurată este nelegală deoarece normele de drept intern reflectate în dispoziţiile Legii nr. 247/2005, art. 480, art. 644, art. 645 şi art. 1295 C. civ. precum şi dispoziţiile art. 20, art. 148 din Constituţie, potrivit cărora normele de drept internaţional trebuiau aplicate cu prioritate. Aceste încălcări ale legii au dus, în esenţă, la încălcarea dreptului nostru de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 dar şi a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie referitoare la dreptul la un proces echitabil. Aceste norme au fost privite cu superficialitate . Echitatea unui proces rezultă din respectarea temeiului de drept al cererii introductive, respectarea principiului disponibilităţii părţilor, etc., conduită care nu se regăseşte în cele două hotărâri pronunţate în cauză.
În faţa Curţii de Apel Bucureşti am criticat hotărârea instanţei de fond deoarece încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ a soluţionat cauza în afara temeiurilor de drept cu care a fost învestită. Astfel, instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de revendicare imobiliară, prin comparare de titluri, întemeiată pe art. 480 C. civ. pentru a se stabili, în raport de dispoziţiile art. 1295 C. civ. şi ale art. 644, art. 645 C. civ, preferabilitatea unuia dintre acestea.
În raport de aceste aspecte instanţa de apel a considerat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală, extrapolând motivarea la alte aspecte de drept care nu au fost invocate sau care nu au relevanţă în cauză. Deci, instanţa de apel în loc să analizeze dacă instanţa de fond s-a pronunţat asupra preferabilităţii unuia dintre titlurile de proprietate, în raport de normele de drept invocate (art. 1295, art. 644, art. 645 C. civ.), aceasta, la rândul ei trece peste temeiul de drept invocat, constatând că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că nu avem o hotărâre de retrocedare a imobilului revendicat oscilând în argumentarea hotărârii apelate. Astfel de ex: odată se susţine că sunt lipsite de fundament demersurile juridice ale autorului nostru realizate înainte de anul 2006 pentru revendicarea imobilului, însă se reţin diligentele juridice depuse de către autorul nostru pentru revendicarea imobilelor care nu au fost vândute în baza Legii nr. 112/1996, soluţionate irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 2688 DIN 03 martie 2000 pronunţată de către Judecătoria Sector 2.
Greşit s-a făcut referire la Sentinţa civilă nr. 2688 din 03 martie 2000 pronunţată de către Judecătoria Sector 2., în Dosarul nr. 14439/1999, întrucât:
- nu este opozabilă intimaţilor deoarece raportul juridic soluţionat a avut în vedere apartamente care nu au fost vândute în baza Legii nr. 112/1996. Apartamentul din această cauză se înscrie în categoria imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.
- cauza respectivă a avut ca obiect constatarea inaplicabilităţii Decretului nr. 92/1950 autorului nostru la data preluării imobilului. Prin sentinţa civilă pronunţată s-a constatat că autorul nostru nu era exceptat de la naţionalizare. Faţă de dispoziţiile Legii nr. 247/2005 care declară abuziv, în totalitate, Decretul nr. 92/1950 această hotărâre judecătorească nu poate avea putere de lucru judecat, aşa cum reţine, în esenţă, instanţa de apel.
În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de apel referitoare la necesitatea unei hotărârii de retrocedare pentru recunoaşterea dreptului nostru de proprietate, este inadmisibilă în raport de dispoziţiile Legii nr. 247/2005. Cu alte cuvinte, necesitatea unei astfel de hotărâri de retrocedare se impune atunci când imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu fie valabil fie nevalabil, printr-una din modalităţile prevăzute de art. 644, art. 645 C. civ. Raportat la dispoziţiile Legii nr. 247/2005, care declară abuziv, în totalitate, Decretul nr. 92/1950 nu se poate susţine că imobilul a trecut în proprietatea Statului cu titlu. Facem precizarea că autorul nostru nu a înstrăinat niciodată acest imobil Statului şi nici unei alte persoane. Titlul nostru de proprietate nu a fost desfiinţat niciodată printr-o hotărâre judecătorească. Rezultă de aici ca dreptul nostru de proprietate nu a ieşit niciodată, în mod legal din patrimoniul nostru, motiv pentru care o hotărâre de recunoaştere a dreptului nostru de proprietate nu se impune .
Trecând peste aceste aspecte vă rugăm să reţineţi că instanţa de apel a ( încălcat, la rândul său, dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dispoziţiile art. 644, art. 645, art. 1295 C. civ. dar şi a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, prin derogarea de la obiectul şi temeiul cauzei deduse judecăţii. Acest fapt dovedeşte încălcarea de către instanţa de apel şi a dispoziţiilor art. 6 din CEDO referitoare la dreptul unui proces echitabil, în sensul că, prin controlul judiciar exercitat asupra hotărârii instanţei de fond, instanţa de apel a încălcat, la rândul său, principiul disponibilităţii părţilor dar şi temeiul de drept cu care a fost învestită.
Referitor la nerespectarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, instanţa de apel a constatat că în mod corect s-a stabilit că nu deţinem un bun în sensul Convenţiei, folosind acelaşi argument al inexistentei unei hotărârii de retrocedare.
Deşi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO nu impun, în conţinutul lor aceasta condiţie, respectiv: ca titularul dreptului de proprietate să obţină o hotărâre judecătorească pentru recunoaşterea dreptului său, instanţa de apel printr-o interpretare subiectivă a constatat necesitatea unei astfel de hotărârii. De altfel această condiţie este şi o absurditate deoarece, admiterea acesteia într-o astfel de speţă, ar înseamnă că actele juridice de vânzare-cumpărare reglementate de legea română (act juridic prin care autorul nostru a dobândit imobilul) şi dispoziţiile Legea nr. 247/2005 să fie lipsite de eficacitate, ceea ce ar crea un haos în sistemul de drept.
Această condiţie de care face vorbire instanţa de apel, este probabil desprinsă din contextul vreunei speţe CEDO. Spunem probabil pentru că nu ne este indicat temeiul de drept a unei astfel de condiţii, încât să poată fi justificat încălcarea unor norme de drept intern imperative dar şi a unor norme de drept internaţional (art. 1 şi art. 6 - Protocolul nr. 1), de către instanţa de apel.
Prin urmare, faţă de lipsa unui temei de drept, susţinerea instanţei de judecată referitoare la faptul că nu avem „un bun în sensul Convenţiei", este nefondată şi încalcă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 deoarece modalitatea de preluare a imobilului, prin Decretul nr. 92/1950 a fost declarată abuzivă de către Statul român prin Legea nr. 247/2005. Deci, cât timp, dreptul nostru de proprietate, nu a fost înstrăinai, în mod legal, se află în patrimoniul nostru ceea ce înseamnă că deţinem un „bun în sensul Convenţiei".
De asemeni, un alt aspect pe care instanţa de apel trebuia să-l analizeze atunci când a constatat că intimaţi deţin un bun în sensul Convenţiei, inopozabilitatea titlului de proprietate al acestora. Cu alte cuvinte, titlul de proprietate al intimaţilor nu a fost" transcris niciodată, conform adresei din 03 martie 2010 emisă de către Serviciul de Publicitate Imobiliară Sector 2. Aceasta înseamnă că titlul intimaţilor nu este opozabil erga omnes, conform art. 1295 C. civ. şi cu atât mai mult nu poate fi considerat un bun în sensul convenţiei.
Prin urmare, vă rugăm să admiteţi recursul, să modificaţi în tot hotărârea apelată, să admiteţi apelul şi pe fond să admiteţi cererea aşa cum a fost formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A. împotriva deciziei nr. 314/ A din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6527/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6475/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
