ICCJ. Decizia nr. 6642/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6642/2011
Dosar nr.4074/115/2009
Şedinţa publică din 30 septembrie 2011
Prin Sentinţa civilă nr. 209 din 16 februarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 4074/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţilor E.I. şi E.G. şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţi a sumei de 220.000 euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut în primă instanţă că părinţii şi bunicii reclamanţilor au fost strămutaţi din localitatea de domiciliu, respectiv localitatea Cacova - Greoni, jud. Caraş-Severin, în localitatea Petroiu Nou - Feteşti din Câmpia Bărăganului, prin Decizia Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951, între 18 iunie 1951 şi 20 decembrie 1955, pentru simplul fapt că reprezentau o familie înstărită.
A rezultat, din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, că, pentru reclamanţi şi familia acestora, strămutarea a avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic asupra lor precum şi asupra situaţiei lor materiale. Astfel, familia reclamanţilor a fost nevoită, în decurs de câteva ore, sub presiunea şi intervenţia brutală a organelor represive, să îşi abandoneze toate bunurile materiale şi să se deplaseze la vagoanele de marfă, în care au fost îmbarcate şi transportate înspre o destinaţie necunoscută.
Deplasarea s-a făcut în condiţii improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul obligatoriu impus au fost debarcaţi în plin câmp, unde nu aveau locuinţă, alimente, apă şi nici asistenţă medicală. Astfel, condiţiile găsite la locul domiciliului forţat au cauzat familiei reclamanţilor un grav prejudiciu fizic şi psihic.
Prin strămutarea într-o altă zonă a ţării, cu alte condiţiile geografice şi climaterice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci s-a adus o gravă restrângere satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii, atât deportaţilor cât şi urmaşilor acestora, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenenţa religioasă, apartenenţa la familie, la comunitatea locală originară şi astfel au fost afectate integritatea fizică şi psihică a persoanei deportate. Această măsură, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de liberate.
Limitarea libertăţii de mişcare reprezintă o privare de liberate, iar strămutarea, datorită naturii, duratei şi modalităţii de realizare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situaţia părinţilor reclamanţilor.
După încetarea măsurii impusă de autorităţi, prin Decizia Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 6100/1955, la data reîntoarcerii în localitatea natală în decembrie 1955, când s-au ridicat restricţiile domiciliare, nu s-au mai regăsit niciunele dintre bunurile materiale lăsate acasă la data deportării, iar casa de locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare.
Bunurile mobile şi imobile ale familiei reclamanţilor au fost folosite pe toată perioada deportării de către persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.
Mai mult decât atât, la reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.
În sfârşit, prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi de la viaţa socială şi politică a comunităţii, la acces la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate, sub toate aspectele şi a fost de natură să împiedice progresul fiinţei umane şi astfel, date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
În acest context, prima instanţă a constatat că, în aplicarea art. 3 raportat la art. 5 din Legea nr. 221/2009, măsura luată de organele fostei miliţii, prin Decizia nr. 200/1951 a Ministrului Administraţiei şi Internelor, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Astfel, faţă de prevederile art. 3 şi 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, asociate cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, precum şi art. 41 din Constituţia României, reclamanţii făcând dovada prejudiciului moral suferit, în calitate de descendenţi ai unor deportaţi în Bărăgan, sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009, reparaţie echitabilă care se ridică la suma de 220.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale.
Apelul declarat de reclamanţii E.G. şi E.I. împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 390/A din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, în timp ce apelul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFPS Caraş-Severin, împotriva aceleiaşi sentinţe, a fost admis, cu consecinţa schimbării în parte a acesteia şi stabilirii cuantumului despăgubirilor datorate celor doi reclamanţi cu titlu de daune morale la câte 1.500 euro pentru fiecare dintre ei, sau echivalentul în RON la data plăţii efective, potrivit cursului B.N.R.
Pentru a decide astfel, Curtea a respins, în primul rând, argumentele apelantului-pârât potrivit cu care reclamanţii, ca urmaşi ai unor victime a unei strămutări pe o perioadă de peste 4 ani, luată printr-o deciziei administrativă - Decizia Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 şi 20 decembrie 1955 - nu ar putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009, deoarece strămutarea intră în categoria măsurilor administrative, care au avut un vădit caracter politic, sancţionator, motiv pentru care sunt asimilate chiar de lege condamnărilor cu caracter politic, intrând sub incidenţa art. 5, din perspectiva unei interpretări logico-sistematice şi gramaticale a textului normei, enumerarea de la art. 5 nefiind limitativă, ci exemplificativă.
Pe de altă parte însă, s-a apreciat că apelul pârâtului este întemeiat în partea privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite şi acordate în beneficiul reclamanţilor de către prima instanţă.
Astfel, deşi Curtea a recunoscut, din ansamblul materialului probator, suferinţa fizică şi psihică cauzată de faptul în sine al strămutării/deportării, din care derivă toate restricţiile, restrângerile de liberate şi umilinţele la care a fost supusă familia reclamanţilor E., totuşi, aşa cum constant a decis şi Curtea de la Strasbourg în privinţa acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul Kudla vs. Polonia, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, iar o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte în niciun caz un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
De aceea, necontestând suferinţa fizică şi psihică a persoanei deportate, Curtea a constatat, în virtutea principiului echităţii, raportat la materialul probator administrat în cauză, că suma 1.500 euro sau echivalentul în RON la data plăţii efective potrivit cursului B.N.R., pentru fiecare dintre cei doi reclamanţi în parte, reprezintă o compensaţie globală echitabilă pentru cei peste 4 ani de strămutare în Bărăgan, la care au fost supuşi părinţii şi bunicii reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudicial moral suferit, deoarece familia reclamanţilor nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
Faptul că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale doar persoanelor care au suferit o condamnare rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din lege, care arată fără echivoc ce înseamnă condamnări cu caracter politic, şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, nu s-ar putea adăuga la lege, dar nici asimila cu o condamnare, în sensul Legii nr. 221/2009, o altă măsură luată împotriva familiei reclamanţilor, potrivit principiului de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
2. Suma acordată de instanţă prin Decizia recurată, de 1.500 euro pentru fiecare reclamant în parte, reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Daunele morale, nemateriale fiind, nu pot avea un echivalent valoric, putând fi apreciate după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi a criteriului echităţii. Cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză.
Pe de altă parte, nu se justifică acordarea daunelor morale, având în vedere faptul că înseşi drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Recurentul pârât a susţinut că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, deoarece Legea nr. 221/2009 recunoaşte această vocaţie doar celor care au suferit condamnări politice, nu şi a celor ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Aceste susţineri sunt nefondate, întrucât actul normativ în discuţie nu face nicio distincţie, în privinţa modalităţilor de reparare a prejudiciului suferit prin măsuri cu caracter politic aplicate în perioada de referinţă a legii: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, între tipurile de măsuri, fie condamnări, fie măsuri administrative.
Atare constatare rezultă din interpretarea logică, sistematică şi istorico-teleologică a normelor întregului art. 5, astfel cum, în mod corect, s-a arătat în Decizia recurată, neputând fi primită o interpretare literală a dispoziţiei de la lit. a), care vizează ipoteza acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Astfel, deşi în acea dispoziţie se menţionează acordarea de despăgubiri doar pentru „prejudiciul moral suferit prin condamnare", preambulul art. 5 face referire şi la măsurile administrative cu caracter politic, ceea ce înseamnă că premisa ambelor variante de măsuri reparatorii prevăzute la lit. a) (despăgubiri pentru prejudiciul moral) şi b) (despăgubiri pentru prejudiciul material) din art. 5 este aceea a existenţei unei hotărâri judecătoreşti de condamnare cu caracter politic ori a adoptării unei măsuri administrative cu caracter politic.
Din moment ce legiuitorul nu distinge între cele două categorii de măsuri represive în recunoaşterea dreptului la daune morale, nu este permisă o atare distincţie nici în operaţiunea de aplicare a normei.
Pe de altă parte, trebuie avute în vedere întreaga reglementare din actul normativ, precum şi finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea legii, deoarece nu există nicio raţiune de creare a unor discriminări, prin chiar dispoziţiile legii, în determinarea despăgubirilor, atât timp cât nu s-a făcut nicio diferenţiere între categoriile de măsuri represive susceptibile de a genera repararea prejudiciului suferit.
Existenţa unei diferenţe între cele două ipoteze - cei condamnaţi politic şi cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic -, poate fi acceptată doar la nivelul cuantumului acestor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, în raport de gravitatea intrinsecă a celor două forme de represiune politică în regimul comunist şi de circumstanţele particulare ale fiecărei pricini, însă nu în privinţa naturii prejudiciului, moral sau material, din moment ce legiuitorul a recunoscut vocaţia la dezdăunare pentru ambele forme.
Drept urmare, Înalta Curte va înlătura motivul de recurs pe aspectul îndreptăţirii reclamanţilor la daune morale pentru măsura strămutării familiei lor din localitatea de domiciliu.
2. Nici criticile recurentului pârât în sensul caracterului excesiv al despăgubirilor stabilite de instanţele de fond, pentru măsurile administrative cu caracter politic, întrucât instanţa de apel a avut în vedere criteriile legale pentru stabilirea sumei cu acest titlu şi a făcut uz în mod rezonabil de puterea de apreciere pe baza circumstanţelor pricinii, respectând un just raport de proporţionalitate între prejudiciul suferit de reclamanţi şi familia sa şi reparaţia acordată, chiar reducând cuantumul acestora în apelul pârâtului.
Cât priveşte eventualele măsuri reparatorii deja acordate reclamantei în considerarea aceluiaşi prejudiciu cu cel din cauză, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 ori al OUG nr. 214/1999, se constată că, prin susţinerea neverificării acestui aspect, recurentul îşi invocă propria culpă procesuală, deoarece ar fi trebuit să formuleze o apărare corespunzătoare, prin înfăţişarea datelor relevante obţinute prin demersuri proprii, ori prin adresarea unei solicitări instanţei de judecată pentru efectuarea de asemenea verificări, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
În aceste condiţii, în aplicarea art. 108 alin. (4) C. proc. civ., recurentul nu se poate prevala de neîndeplinirea obligaţiilor sale procesuale privind formularea unei apărări corespunzătoare şi probarea susţinerilor şi apărărilor din proces, în conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc. civ., pentru a susţine neexercitarea de către instanţă a unui rol activ, criticile cu acest obiect urmând a fi înlăturate.
Prin urmare, se vor înlătura şi criticile ce ţin de aprecierea cuantumului despăgubirilor acordate, dată fiind constatarea caracterului adecvat al acestora, dar având în vedere şi că nu se susţine ignorarea sau aplicarea greşită a vreunui criteriu legal în aprecierea despăgubirilor acordate de instanţa de apel.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Deciziei civile nr. 390 A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 6727/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6641/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
