ICCJ. Decizia nr. 6727/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6727/2011
Dosar nr.36941/3/2008
Şedinţa publică din 4 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti la 6 ianuarie 2000, reclamanta V.R.A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC F. SA, solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Str. I.S.P. nr. 1, sector 2, format din teren în suprafaţă de 262 m.p. şi construcţia edificată pe acesta, având parter şi două etaje.
La termenul de judecată de la 24 mai 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a dispus introducerea în cauză a cumpărătorilor imobilului, urmare a cererii reclamantei de chemare în judecată a altor persoane, respectiv I.L., cumpărătoarea apartamentului 3, M.I., cumpărător al apartamentului 4 şi B.L., cumpărătoarea apartamentului 2 din imobil. Reclamanta a solicitat, totodată, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi şi SC F. SA, pentru vânzarea bunului altuia şi fraudă la lege, conform dispoziţiilor art. 948 şi urm. C. civ.
La 20 septembrie 2000, reclamanta şi-a precizat acţiunea principală, în sensul că obiectul acesteia îl reprezintă revendicarea imobilului, iar temeiul de drept îl constituie dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 alin. (4) şi (5) din HG nr. 20/1996, în forma modificată prin HG nr. 11/1997.
Prin cererea introdusă la 27 iunie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 2, aceeaşi reclamantă a solicitat instanţei, ca în contradictoriu cu pârâţii SC F. SA, M.I. şi M.D., să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2634 din 21 ianuarie 1997, prin care s-a înstrăinat prin vânzare apartamentul 4 din imobilul în litigiu.
Această acţiune a făcut obiectul dosarului nr. 8800/2001 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, instanţă care, prin Sentinţa civilă nr. 9562 din 21 noiembrie 2002 a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 163 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi a dispus trimiterea la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, consecinţă a admiterii excepţiei de litispendenţă faţă de existenţa Sentinţei civile nr. 698 din 10 octombrie 2001 pronunţată în dosarul nr. 17/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ.
Soluţia de înaintare a dosarului a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 570/A din 26 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2012 din 22 septembrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Prin Decizia civilă nr. 519 din 24 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor V.C. şi V.V. împotriva Sentinţei civile nr. 698/2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sentinţă pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal, ca instanţă de fond.
Astfel investit, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 848 din 15 iunie 2009, a admis acţiunea reclamanţilor, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2634 din 21 ianuarie 1997, încheiat între pârâţii Municipiul Bucureşti prin SC F. S.A. şi M.I. şi M.D., pârâţi pe care i-a obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor apartamentul 4 din imobilul situat în Bucureşti, Str. I.P. nr. 1, sectorul 2.
Acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele I.L. şi I.A.V. a fost respinsă ca fiind rămasă fără obiect.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 2633 din 21 ianuarie 1997, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii I., aceasta a rămas fără obiect, contractul menţionat fiind deja desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar apartamentul 3 fiind restituit în natură către reclamanţi.
Referitor la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2634 din 21 ianuarie 1997, încheiat pentru apartamentul 4, tribunalul a reţinut că imobilul a fost preluat de stat de la autorii reclamanţilor fără plata vreunei despăgubiri şi în condiţiile în care aceştia făceau parte dintr-o categorie de persoane exceptate expres de la naţionalizare, chiar de actul normativ de preluare, Decretul nr. 92/1950, decret ce contravenea atât dispoziţiilor Constituţiei din 1948, cât şi C. civ., în vigoare la acea dată, prin urmare trecerea în proprietatea statului fiind făcută abuziv, fără titlu valabil.
S-a considerat că, în aceste condiţii, imobilul nu putea fi înstrăinat către pârâţii chiriaşi M., deoarece au fost fraudate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar la aceste aspecte se adaugă şi reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători, care ştiau că foştii proprietari formulează (în baza Legii nr. 112/1995), în termen legal, cererea nr. 1772 din 24 iulie 1996, pentru restituirea în natură a imobilului şi, prin urmare, ştiau sau, cu minimum de diligenţa, puteau cunoaşte faptul că titlul vânzătorului este contestat.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, tribunalul a constatat că reclamanţii au făcut dovada dreptului lor de proprietate prin contractul de vânzare - cumpărare din 12 august 1936, autorizaţia nr. 59 din 3 septembrie 1936, procesul-verbal nr. 20538 din 19 septembrie 1940, în timp ce statul, prin unitatea administrativ-teritorială, Municipiul Bucureşti, nu şi-a constituit niciodată un titlu valabil asupra imobilului, pârâtul SC F. fiind un simplu administrator, iar titlul de proprietate al pârâţilor M.I. şi D., posesorii actuali, fiind desfiinţat.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâţii M.I. şi M.D., criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru nesoluţionarea cererii lor, prin care au solicitat să se constate că acţiunea reclamanţilor a rămas fără obiect ca urmare a soluţionării cererii intimaţilor pe cale administrativă, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind emisă dispoziţia nr. 9712 din 28 februarie 2004 a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care, pentru apartamentul nr. 4, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În subsidiar, apelanţii pârâţi au solicitat respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, având în vedere atât prevederile Legii nr. 1/2009, cât şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prevăd obligativitatea aplicării legii speciale.
S-a susţinut că, din interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) - g) cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 rezultă preluarea abuzivă a imobilului, însă cu titlu, respectiv Decretul nr. 92/1950, astfel că vânzarea făcută în condiţiile Legii nr. 112/1995 este valabilă.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, dispoziţii potrivit cărora, sunt considerate a fi preluate cu titlu valabil de către stat imobilele naţionalizate sub imperiul Decretului nr. 92/1950. S-a susţinut că pârâţii persoane fizice nu aveau obligaţia legală de a verifica situaţia juridică a bunului, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, calitatea de proprietar a statului nefiind contestată, astfel că părţile contractante au fost de bună-credinţă.
S-a arătat că, în aceste condiţii, faţă de dispoziţiile art. 21, ale art. 1 alin. (1), (7), (9) şi 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, proprietarul deposedat abuziv de regimul comunist are la dispoziţie o cale specială de restituire, fără nesocotirea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie. Apelantul a susţinut că revendicarea în condiţiile dreptului comun este inadmisibilă, atâta timp cât o lege specială reglementează modul de restituire în natură şi acordarea de despăgubiri.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 345 A din 31 mai 2010 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii M.I. şi M.D. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, având în vedere principiul disponibilităţii procesului civil, acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi nu putea rămâne fără obiect ca urmare a soluţionării cererii formulate de aceştia conform procedurii Legii nr. 10/2001, deoarece prin dispoziţia nr. 9721 din 28 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a respins notificarea nr. 2024 din 2 august 2001 formulată de autoarea V.R.A., această dispoziţie fiind contestată în dosarul nr. 12795/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Faţă de precizarea acţiunii la termenul din 23 martie 2003, curtea de apel a înlăturat critica apelanţilor - pârâţi vizând greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor alin. (1) al art. 57 C. proc. civ., cât şi pe aceea referitoare la neindicarea, în motivarea cererii introductive a cauzei de nulitate invocate.
S-a considerat că valabilitatea actului de vânzare-cumpărare a fost corect analizată de prima instanţă faţă de dispoziţiile legale care guvernau acest act juridic, respectiv dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Astfel, s-a reţinut că la momentul vânzării nu au fost respectate dispoziţiile art. 1 din această lege, întrucât, procedând la analiza valabilităţii titlului statului, în contextul dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 raportate la dispoziţiile Constituţiei din 1948 şi ale C. civ., s-a constatat preluarea abuzivă, cu încălcarea art. I - II ale Decretului nr. 92/1950, a imobilului proprietatea antecesorilor D.M., casnică, şi D.A., pensionar al Casei de Asigurări a Avocaţilor.
Prin urmare, s-a reţinut că actul de înstrăinare s-a încheiat cu nesocotirea art. 1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi cu ignorarea cererii formulate la data de 24 iulie 1996, prin care autoarea reclamanţilor solicită restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Faţă de probatoriul administrat în fond şi în apel, s-a reţinut că apelanţii - pârâţi nu au efectuat un minimum de diligenţe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neputându-se constata buna lor credinţă.
Instanţa de apel a considerat, totodată, că sunt neîntemeiate criticile referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, cu referire la Decretul nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, având în vedere atât data formulării acesteia, cât şi jurisprudenţa constantă a Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat că dreptul la o instanţă judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obţine recunoaşterea printr-o hotărâre definitivă, ci că el cuprinde şi speranţa legitimă că această hotărâre va fi executată.
Prin urmare, au fost respinse ca neîntemeiate şi criticile formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti referitoare la calitatea de proprietar a statului, necontestată la data încheierii contractului.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, pârâţii M.I. şi M.D., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâţii au invocat nelegala soluţionare a capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constate că imobilul a intrat abuziv în proprietatea statului, întrucât naţionalizarea s-a făcut cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, modificat prin Decretul nr. 524/1955, întrucât autorii reclamantului aveau numeroase apartamente închiriate, pe care le foloseau pentru a obţine venituri. În plus, s-a susţinut că autorul D.A., de profesie avocat, nu a contestat măsura naţionalizării.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat greşita respingere a cererii de suspendare a prezentei cauze până la soluţionarea definitivă a cererii adresate pe cale administrativă, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a criticat modul de soluţionare de către instanţa de apel a criticii referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată a altor persoane, întemeiată pe dispoziţiile art. 57 - 59 C. proc. civ. şi modificată după prima zi de înfăţişare.
De asemenea, recurenţii au susţinut că s-a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, care au declarat ca fiind naţionalizate fără titlu toate imobilele intrate în proprietatea statului comunist, precum şi a art. 6 din Legea nr. 213/1998, prevederi ce nu puteau fi aplicate retroactiv.
S-a susţinut că s-a soluţionat în mod nelegal cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, fără a se face dovezi în sensul relei lor credinţe, sub acest aspect arătându-se că declaraţia martorei C.M. nu este credibilă.
Intimatul V.C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Prin încheierea de şedinţă de la 15 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a luat act că, în urma desfacerii căsătoriei, recurenta - pârâtă M.D. a revenit la numele anterior, "N.".
Examinând criticile invocate de pârâţii recurenţi, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile ce au constituit obiect al primului motiv de recurs, vizând greşita soluţionare a capătului de cerere privind trecerea nelegală a apartamentului 4 din Str. Sg. I.P. nr. 1, sector 2 Bucureşti, în patrimoniul statului, nu pot fi primite.
Preluarea întregului imobil, teren şi construcţie, deci şi a apartamentului 4, în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950, a fost făcută pe numele D.A., în condiţiile în care atât acesta, în calitate de pensionar cât şi proprietara D.M., casnică, erau exceptaţi de la naţionalizare conform art. II din actul normativ menţionat.
De altfel, decretul menţionat contravenea atât art. 11 din Constituţia României din 1948 cât şi C. civ., ca lege organică, astfel că s-a reţinut corect de instanţele de fond şi apel că preluarea imobilului a fost făcută fără titlu valabil.
Critica referitoare la greşita respingere a cererii de suspendare a prezentului dosar până la soluţionarea definitivă a cererii formulate de intimat pe cale administrativă în baza Legii nr. 10/2001, este nefondată.
Pentru a se pronunţa asupra cererii de suspendare formulate de pârâţii M., în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1, C. proc. civ., la termenul din 31 mai 2010, instanţa de apel a avut în vedere faptul că dosarul având ca obiect contestaţia reclamantului împotriva dispoziţiilor Primarului Municipiului Bucureşti nr. 9721 din 28 februarie 2008, prin care s-a respins notificarea autoarei sale, V.R.A., este suspendat până la soluţionarea cauzei de faţă.
Dezlegarea acelei pricini, respectiv solicitarea reclamantului de a-i fi restituit în natură apartamentul 4 din imobil, depinde în mod direct de soluţia din prezentul litigiu şi nu invers. În funcţie de soluţia dată asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare a apartamentului 4, instanţa se va pronunţa, în baza Legii nr. 10/2001, asupra contestaţiei împotriva dispoziţiei de respingere a solicitării restituirii în natură a apartamentului menţionat.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs nu este fondat.
Problema calităţii procesuale pasive a pârâţilor recurenţi a fost dezlegată corect de instanţele de fond şi apel, în aplicarea dispoziţiilor alin. (1) al art. 57 C. proc. civ.
Astfel, într-un prim ciclu procesual, faţă de situaţia juridică ce a rezultat pe parcursul judecăţii, reclamanţii au chemat în judecată persoanele care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin actul subsecvent, a cărui nulitate s-a solicitat să se constate.
Reclamanţii şi-au precizat şi completat acţiunea în acest sens, fiind, de altfel, evident că şi prin promovarea căilor de atac, pârâţii pretind acelaşi drept ca şi reclamanţii, respectiv dreptul de proprietate asupra apartamentului 4 din imobilul în litigiu.
Mai mult, se va reţine că prin cererea cu care au investit Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în care s-a admis excepţia de litispendenţă, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC F. şi pârâţii M., şi în raport de această situaţie justificându-se primirea cererii de precizare a acţiunii.
Criticile referitoare la greşita reţinere a încălcării dispoziţiilor legii la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare de către recurenţi sunt nefondate.
Curtea va reţine că, în condiţiile în care s-a dovedit că s-a vândut un bun preluat fără titlu, valabil, iar cererea de restituire în natură a fostului proprietar formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 nu fusese soluţionată anterior vânzării, în lipsa unor minime diligenţe ale cumpărătorilor în sensul verificării situaţiei bunului, nu se putea reţine buna - credinţă a acestora.
Atâta timp cât ascendenţii şi descendenţii defunctei V.R., care a formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, au ocupat permanent unul din apartamentele imobilului, nu se poate susţine de către recurenţi că au fost într-o eroare comună şi invincibilă la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare.
Contrar susţinerilor recurenţilor formulate prin motivele de recurs, instanţele de fond şi apel nu au instituit o prezumţie de rea-credinţă, ci au constatat că, prin proba contrară, a fost răsturnată prezumţia bunei-credinţe.
Susţinerile recurenţilor-pârâţi în sensul diligenţelor făcute nu pot fi primite, întrucât s-a dovedit că cererea de restituire în natură a autoarei intimatului, adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu fusese analizată, astfel că dreptul la cumpărare al chiriaşilor posesori nu se putea naşte.
Curtea va reţine, totodată, că instanţele de fond şi apel au examinat corect acţiunea introductivă, formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în baza jurisprudenţei constante a CEDO, în aplicarea art. 6 din Convenţie şi a art. 2 din Primul Protocol adiţional, în sensul că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către un terţ, chiar şi atunci când acesta este de bună-credinţă, atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun (cauzele Porţeanu, Străin, Filipescu, Bărcănescu împotriva României).
Trimiterile recurenţilor la Hotărârea pilot Atanasiu împotriva României nu pot fi primite, având în vedere că nu s-a reţinut buna-credinţă a pârâţilor în dobândirea bunului, pentru a se pune problema încălcării principiului proporţionalităţii, la care aceştia fac referire.
Faţă de aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii M.I. şi M.D. împotriva Deciziei nr. 345/A din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 6729/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6642/2011. Civil → |
|---|
