ICCJ. Decizia nr. 6646/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6646/2011
Dosar nr.67/100/2010
Şedinţa publică din 30 septembrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 693 din 30 aprilie 2010 pronunţată în dosarul nr. 67/100/2010, Tribunalul Maramureş a respins cererea formulată de reclamantul A.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în esenţă, că prin Sentinţa penală nr. 137 din 25 martie 1975 a Tribunalului Militar Cluj, definitivă prin nerecurare, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., fiindu-i imputat faptul că în data de 31 ianuarie 1975, fiind concentrat la o unitate militară, a declarat că refuză să facă armata, să preia armamentul şi să depună jurământul militar, motivând că este adept al sectei religioase „M.I.", credinţa sa împiedicându-l să îndeplinească orice obligaţie de natură militară.
Fapta pentru care reclamantul a fost condamnat penal nu se încadrează însă în prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009 şi nici în cele ale art. 2 alin. (1) al OUG nr. 214/1999, nefiind vorba despre o condamnare cu caracter politic. Infracţiunea săvârşită de reclamant este una de drept comun, ce vizează disciplina militară şi, implicit, capacitatea de apărare a ţării.
Tribunalul a avut în vedere Decizia nr. 32/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEîntr-un recurs în interesul legii, care, deşi a vizat un alt act normativ cu caracter reparator decât Legea nr. 221/2009, anume Decretul-lege nr. 118/1990, nu poate fi ignorată în ceea ce priveşte dezlegarea dată aceleiaşi probleme de drept cu cea din prezenta cauză, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Apelul declarat împotriva sentinţei menţionate de către reclamant a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 237A din 17 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul A.V., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
În mod greşit, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă, au soluţionat cauza având în vedere strict dispoziţiile Deciziei nr. 32/2009 pronunţate în interesul legii, deşi această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009, în conformitate cu care instanţa este ţinută să administreze probe pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.
În aplicarea acestui act normativ, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanţa nu trebuie să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei, respectiv unul din copurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Potrivit art. 2 din OUG nr. 214/1999, „constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop (...) d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice sociale şi culturale".
Infracţiunile săvârşite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, acela de a-şi exercita liber cultul religios.
Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental, cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea niciun fel de pericol.
Aprecierea că s-a adus atingere capacităţii de apărare a României reprezintă o reprimare mascată a libertăţii religioase.
Legea nr. 221/2009 enumeră expres, în art. 7, situaţiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege; or, faptele de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în vreuna dintre aceste categorii.
S-a mai arătat că, prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, care condiţiona măsurile reparatorii strict de opoziţia politică faţă de regimul comunist. Intenţia legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică îşi produc în continuare efectele, dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt şi astăzi prevăzute de legea penală şi nu sunt întrunite condiţiile pentru reabilitarea de drept".
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Recurentul reclamant susţine, în primul rând, greşita aplicare la speţa de faţă a celor statuate prin Decizia nr. 32/2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dat o interpretare unitară dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, iar nu în aplicarea unitară a prevederilor Legii nr. 221/2009 [art. 1 alin. (3)].
Înalta Curte deşi constată că, deşi corectă, susţinerea este lipsită de finalitate în speţă, date fiind dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Or, problema de drept dezlegată prin Decizia obligatorie a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi a fost una concretă, cu directă incidenţă şi în speţa de faţă.
Astfel, prin Decizia în interesul legii s-a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice", aceasta fiind problema de drept dezlegată prin decizie.
Or, recurentul a suferit o condamnare prin sentinţă penală definitivă pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, incriminată prin dispoziţiile art. 354 C. pen., infracţiune considerată de drept comun prin Decizia în interesul legii invocată, dată fiind absenţa scopului acestei reglementări din legea penală de protejare a regimului politic existent la acea dată.
S-a mai reţinut în decizie, că incriminarea acestor fapte nu a fost determinată de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, ci obiectul juridic al acestor infracţiuni sunt relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, ceea ce nu ţine de un anumit regim politic, ci de dreptul suveran al statului de a reglementa participarea cetăţenilor săi ca şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.
În plus, instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
Problema de drept dezlegată prin recursul în interesul legii constituie şi obiectul reglementării art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, astfel că, pentru identitate de raţiune, se impune aceeaşi soluţie, aceea că infracţiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 C. pen. nu reprezintă o condamnare politică în sensul acestui text.
Astfel, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede:
„Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 de declarare a neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 argumentul esenţial în soluţia de admitere a excepţiei a fost acela al existenţei unor reglementări paralele în această materie a acordării despăgubirilor pentru daunele morale persoanelor care au fost persecutate din motive politice.
În considerentele acestei decizii de neconstituţionalitate, s-a arătat: „Curtea observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, şi anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, şi OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989."
Acesta constituie un argument în plus în aplicarea regulii de interpretare logică prin analogie între cele două texte: art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet (unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată aceeaşi lege, aceeaşi soluţie).
Drept urmare, dacă cele două reglementări sunt paralele şi dacă în contextul art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 infracţiunea de neprezentare a incorporare (din motive de libertate a conştiinţei religioase) nu constituie infracţiune cu caracter politic, tot astfel, aceeaşi infracţiune, în cadrul analizei presupuse de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (care o dublează pe cea de la art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 118/1990), este, de asemenea, lipsită de caracter politic.
Această soluţie legală, ca opţiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relaţiile sociale în plan naţional, nu încalcă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9 din Convenţie care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „M.I.", a concluzionat că „art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan contra Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009)".
Faţă de considerentele, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.V. împotriva Deciziei civile nr. 237 A din 17 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 6645/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6644/2011. Civil → |
|---|
