ICCJ. Decizia nr. 6773/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6773/2011
Dosar nr.45488/3/2009
Şedinţa publică din 5 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 17 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul D.T.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune materiale, ca urmare a condamnării pe nedrept a tatălui său, T.S.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în data de 15 decembrie 1952, în urma unui denunţ calomnios, tatăl său, ofiţer superior cu grad de maior de artilerie în armata română, a fost arestat de către organele de securitate ale statului român, iar după anchete şi interogatorii care au durat mai multe săptămâni, care erau însoţite de bătăi, umilinţe şi jigniri, a fost condamnat prin Sentinţa nr. 29/1954 a Tribunalului Militar a Regiunii a II-a Militare la 2 ani închisoare corecţională şi degradare militară, pentru delictul de agitaţie publică prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen., în vigoare la acea dată.
Reclamantul a arătat că întregul proces a fost nelegal, faptele şi acţiunile de care tatăl său era acuzat şi ulterior condamnat nu au existat şi nu au putut fi probate, dar nu a avut drept la apărare, dovadă fiind faptul că a fost arestat în 15 decembrie 1952, sentinţa de condamnare fiind pronunţată abia în data de 21 mai 1954.
Din pedeapsa aplicată, tatăl reclamantului a executat 1 an şi 7 luni, respectiv de la 15 decembrie 1952 până la 26 iunie 1954, fiind graţiat de restul de pedeapsă prin Decretul Consiliului de Stat al R.P.R. nr. 421/1954.
Reclamantul a mai arătat că, prin condamnarea pe nedrept şi prin tratamentul inuman la care a fost supus, tatăl său a suferit un evident prejudiciu moral şi material, rezultând din atingerea şi încălcarea drepturilor sale personale la libertate, demnitate şi onoare, care i-au adus atât lui cât şi familiei suferinţe pe plan moral, atât în perioada detenţiei, cât şi după aceasta, dar şi din imposibilitatea de a obţine venituri corespunzătoare pe toată această perioadă.
Prin Sentinţa civilă nr. 964 din 8 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea reclamantului, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească acestuia suma de 15.000 RON cu titlu de daune morale şi a respins ca neîntemeiată cererea sa, privind acordarea daunelor materiale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că măsura suferită de tatăl reclamantului se încadrează în prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, prejudiciul moral suferit de acesta şi de familia sa rezultând cu prisosinţă din îngrădirea libertăţii de mişcare şi de exprimare, sentimentul de insecuritate şi instabilitate, atingerea adusă onoarei, reputaţiei, imaginii şi încrederii acordată de societate, atingerea adusă dreptului la instruire profesională şi la muncă.
În stabilirea cuantumului despăgubirilor morale cuvenite reclamantului, în calitate de succesor, tribunalul a avut în vedere atât atingerile aduse drepturilor autorului său, prin condamnare, cât şi faptul că acesta nu a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi nici de cele ale OUG nr. 214/1999.
În privinţa daunelor materiale, tribunalul a constatat că reclamantul nu a depus la dosar nici un act justificativ al acestor daune şi nici nu a dovedit cuantumul acestora, deşi din motivarea acţiunii reieşea faptul că aceste daune ar reprezenta echivalentul sumei pe care ar fi putut-o avea ca salariu, dacă nu ar fi fost deţinut politic.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale este exagerat de mare, având în vedere faptul că Legea nr. 221/2009 reglementează acordarea unor astfel de despăgubiri în considerarea persoanei ce a suferit efectiv.
Pârâtul a mai arătat că, deşi astfel de despăgubiri nepatrimoniale presupun luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atare eventualităţi, este totuşi necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a prejudiciului real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate, situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii luate.
Prin Decizia civilă nr. 651/A. din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa de fond în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate de la suma de 15.000 RON la suma de 10.000 RON.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că prin condamnarea pe nedrept a autorului reclamantului la o pedeapsă privativă de libertate, pentru o faptă politică, i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate de o asemenea măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.
Pe de altă parte însă, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere la cuantificarea prejudiciului moral perioada efectiv executată din pedeapsă de către autorul intimatului reclamant, faptul că de la această executare şi până în prezent a trecut o perioadă lungă de timp, care, în mod firesc, a atenuat consecinţele negative produse autorului reclamantului în plan moral, recunoaşterea în favoarea acestuia a calităţii de veteran de război, dovedită prin înscrisul depus la dosarul instanţei de fond şi, nu în ultimul rând, faptul că acţiunea de faţă nu este făcută de persoana care a suferit cel mai mult prin condamnarea politică, ci de succesorul acestuia.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut că suma de 10.000 RON este suficientă pentru atingerea scopului legii şi repararea prejudiciului moral suferit de autorul reclamantului prin condamnarea ce a determinat promovarea prezentei acţiuni.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică, pârâtul fiind în mod greşit obligat la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 care, astfel, şi-a încetat efectele pentru viitor, nemaiputând fi aplicate în cauză, sens în care a făcut referire la o serie de decizii pronunţate în materie de Curtea de Apel Craiova.
Pârâtul a mai arătat că dreptul la reparaţia prejudiciului moral este strict personal, nu se poate transmite prin moştenire, moştenitorii putând doar continua acţiunea introdusă de autorul lor, astfel încât acordarea de despăgubiri fiului numitului T.S. este nelegală, iar dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu conferă posibilitatea acordării de despăgubiri „moştenitorilor", ci soţului supravieţuitor sau descendenţilor până la gradul II inclusiv.
Referitor la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, pârâtul arată că acesta este nejustificat în raport de circumstanţele cauzei, respectiv, reclamantul nu a administrat suficiente probatorii din care să rezulte în ce măsură i-a fost afectată situaţia familială, de la data producerii prejudiciului şi până în prezent au trecut aproape 50 de ani, iar reparaţia nu trebuie să se constituie într-o îmbogăţire fără justă cauză.
Recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Contrar însă susţinerilor recurentului, Decizia sus-menţionată nu produce nici un efect în privinţa situaţiei reclamantului din prezenta cauză, întrucât Decizia Curţii Constituţionale în discuţie a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, dată la care partea avea deja o hotărâre definitivă de consacrare a dreptului său la despăgubiri.
O atare soluţie se impune şi din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prin confirmarea dreptului reclamantului la despăgubire în temeiul legii speciale de reparaţie de către instanţele anterioare acesta are un „bun" în sensul Convenţiei, bun ce este protejat ca atare de dispoziţiile comunitare în materie.
Or, reclamantul este titularul unui „bun" în sensul Convenţiei, deoarece beneficia de o hotărâre definitivă de recunoaştere a dreptului pretins la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României, dată de la care aceasta începe să-şi producă efectele ex nune.
Referitor la vocaţia fiului persoanei condamnate de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea pe nedrept a autorului său, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt clare în acest sens, stabilind, în art. 5 alin. (1) că pot solicita despăgubiri atât persoana care a suferit condamnarea, cât şi „... după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv ...".
În speţă recurentul-reclamant este fiul numitului T.S., decedat, conform certificatului de deces depus în probaţiune la dosarul cauzei, la data de 1 februarie 2008, iar dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu condiţionează acordarea de despăgubiri soţului supravieţuitor şi descendenţilor până la gradul II inclusiv, de iniţierea demersurilor judiciare de către persoana care a fost supusă măsurii abuzive, ci conferă un drept propriu de a sesiza instanţa persoanelor arătate.
Critica referitoare la cuantumul sumei acordate drept despăgubire este neîntemeiată şi nu poate fi primită, întrucât în respectarea principiilor proporţionalităţii şi echităţii, deşi reclamantul a investit instanţa cu o solicitare având ca obiect suma de 300.000 euro, instanţa de fond a operat o ajustare a acestor pretenţii, acordând suma de 15.000 RON, iar instanţa de apel a redimensionat acest cuantum la 10.000 RON, reprezentând o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată solicitantului pentru considerente pur formale, respectiv, pentru imposibilitatea stabilirii unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere reclamantului o anumită satisfacţie pentru suferinţele îndurate.
Prejudiciile morale nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viaţa, onoarea, reputaţia, etc, nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Jurisprudenţa instanţei de contencios european a statuat că reparaţia trebuie să fie una echitabilă, respectiv, pe de o parte să nu constituie un temei al îmbogăţirii, întrucât în caz contrar s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, iar pe de altă parte, în stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere natura drepturilor subiective nepatrimoniale afectate care, strâns legate de personalitatea umană, dau dimensiune acesteia.
Sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să fie exagerate, pentru că ele vin să asigure nu o reparaţie materială, ci o compensaţie morală pentru o suferinţă morală, iar din această perspectivă instanţa de apel a statuat în mod corect atunci când a redimensionat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de la 15.000 RON, astfel cum se acordase de către instanţa de fond, la 10.000 RON, sumă ce reprezintă o satisfacţie echitabilă în raport de prejudiciul suferit.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 651/A din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 6774/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6759/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
