ICCJ. Decizia nr. 6778/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6778/2011
Dosar nr.4115/101/2010
Şedinţa publică din 5 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 mai 2010 reclamanta I.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cerând să se constate holocaustul comunist pentru toate persoanele deportate în Bărăgan în anii 1951 - 1955, precum şi obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 250.000 euro şi a cheltuielilor de judecată, invocând prevederile Legii nr. 221/2009.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost deportată împreună cu familia din comuna Crăguieşti, judeţul Mehedinţi în comuna Pelican, judeţul Călăraşi din Câmpia Bărăganului, în perioada 18 iunie 1951 - 27 decembrie 1955.
Reclamanta a mai arătat că, după un drum anevoios, îmbarcaţi în vagoane destinate transportului animalelor, au fost debarcaţi noaptea în Câmpia Bărăganului, unde au fost lăsaţi în câmp, fiind marcat doar locul în care aveau să stea printr-un ţăruş bătut în pământ, cu menţiunea că în toată această perioadă au îndurat condiţii foarte grele de viaţă, suferind de foame, de frig, neavând locuinţe, asistenţă medicală, haine.
Prin Sentinţa civilă 326 din 15 iunie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis în parte cererea reclamantei şi a obligat pe pârât să-i plătească suma de 60.000 euro reprezentând prejudiciul moral.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea reclamantei de constatare publică a holocaustului comunist.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, care definesc măsurile administrative cu caracter politic, măsura administrativă dispusă împotriva reclamantei este încadrată între acelea care au de drept caracter politic, nemaifiind necesară constatarea prin hotărâre judecătorească a acestui caracter politic, astfel cum a solicitat reclamanta.
Instanţa a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamanta este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma dislocării şi a înlăturat apărarea pârâtului potrivit căreia dreptul la astfel de despăgubiri, pentru prejudiciul moral, ar fi recunoscut de lege doar în favoarea persoanelor ce au suferit o condamnare penală.
În cuantificarea despăgubirii cuvenite, instanţa a reţinut că prin stabilirea domiciliului obligatoriu în altă localitate, reclamantei i-au fost încălcate dreptul la libertate şi la educaţie, că aceasta fost privată de posibilitatea de a participa la cursuri şcolare specifice vârstei, şi că, ulterior, după momentul întoarcerii la domiciliul avut anterior strămutării, reclamanta şi ceilalţi membrii ai familiei sale au fost trataţi în mod diferit de cetăţeni. Instanţa a avut în vedere, totodată, şi repercusiunile asupra stării sănătăţii reclamantei, precum şi asupra posibilităţii acesteia de a se realiza deplin pe plan social, profesional, şi familial.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea apelului pârâtul a susţinut că pentru suferinţele ce i-au fost cauzate prin aplicarea măsurii administrative a strămutării familiei sale într-o altă localitate, reclamanta a obţinut despăgubiri în temeiul Decretului-Lege 118/1990, aşa încât instanţa trebuia să verifice dacă despăgubirile deja încasate nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de aceasta, respectiv, dacă despăgubirile acordate în prezenta cauză nu sunt exagerat de mari faţă de situaţia de fapt reţinută.
Pârâtul a invocat prevederile OUG nr. 62/2010 relative la plafonul despăgubirilor ce pot fi acordate în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, susţinând, totodată, că nu s-a procedat la verificarea calităţii procesuale active unice a reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 372 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul şi a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a stabilit cuantumul daunelor acordate la suma de 2.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, menţinând celelalte dispoziţii ale acesteia.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că pentru perioada cât a fost strămutată, prin Hotărârea nr. 127/1990, reclamanta a primit despăgubiri în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, că această împrejurare nu înlătură incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 dar impune o reevaluare a cuantumului despăgubirii la care este îndreptăţită pentru repararea prejudiciului moral suferit.
Instanţa de apel a apreciat că faţă de durata măsurii administrative a strămutării, de faptul că momentul aplicării acestei măsuri reclamanta nu se mai afla la vârsta şcolarizării - fiind născută în anul 1925 -, cum eronat a reţinut prima instanţă, şi respectiv, faţă de restricţiile specifice măsurii strămutării, anume obligarea de a trăi într-o localitate care nu oferea posibilităţi materiale decente ori de afirmare profesională, se justifică acordarea sumei de 2000 euro cu titlul de daune morale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că instanţa de apel nu a redus în mod corespunzător cuantumul despăgubirilor, neţinând cont de intervalul îndelungat de timp care a trecut de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, încălcând astfel art. 5 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 221/2009 şi procedând la o greşită aplicare şi interpretare a legii.
Pârâtul a mai arătat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că satisfacţia echitabilă acordată victimei prejudiciului moral trebuie să respecte principiile echităţii şi proporţionalităţii şi să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului sau venituri nejustificate pentru victime.
Analizând criticile, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Deşi legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum sunt echitatea şi proporţionalitatea.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanţa fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată solicitantului pentru considerente pur formale, respectiv, pentru imposibilitatea stabilirii unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere reclamantului o anumită satisfacţie pentru suferinţele îndurate.
Prejudiciile morale nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viaţa, onoarea, reputaţia, etc., nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Jurisprudenţa instanţei de contencios european a statuat că reparaţia trebuie să fie una echitabilă, respectiv, pe de o parte să nu constituie un temei al îmbogăţirii, întrucât în caz contrar s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, iar pe de altă parte, în stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere natura drepturilor subiective nepatrimoniale afectate care, strâns legate de personalitatea umană, dau dimensiune acesteia.
Răspunzând criticilor formulate de pârât, se constată că speţă, în operaţiunea de cuantificare a despăgubirii morale acordate reclamantei, instanţa de apel a arătat criteriile în raport cu care a analizat pretenţia dedusă judecăţii şi anume: durata măsurii administrative a strămutării, vârsta avută de reclamantă la momentul dispunerii acestei măsuri, condiţiile de trai în care a fost nevoită să trăiască în această perioadă de timp, consecinţele pe plan uman şi profesional pe care o astfel de măsură restrictivă le-a produs în viaţa reclamantei, precum şi măsurile reparatorii de care aceasta a beneficiat în temeiul dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 118/1991.
În atare condiţii, rezultă că instanţa de apel, statuând în echitate şi respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, între interesul particular şi cel general, al unei societăţi care trebuie să suporte plata daunelor produse de faptele ilicite ale unui regim anterior, a procedat la o cuantificare rezonabilă a despăgubirii morale acordate reclamantei.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 372 din 4 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 6782/2011. Civil. Hotarâre care sa tina loc... | ICCJ. Decizia nr. 6774/2011. Civil → |
|---|
