ICCJ. Decizia nr. 6774/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6774/2011
Dosar nr.208/115/2010
Şedinţa publică din 5 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 ianuarie 2010, reclamantul V.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând că prin hotărârea ce va pronunţa să se constate caracterul politic al condamnării mamei sale, iar pârâtul să fie obligat la plata sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale, invocând incidenţa prevederilor art. 2 alin. (1) lit. f), art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că familia sa a fost strămutată pe perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, prin Decizia M.A.I nr. 200/1951, restricţia domiciliară fiind ridicată în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955.
Anume, reclamantul a arătat că, în noaptea de 18 iunie 1951, în casa mamei sale din localitatea Zlatiţa în care locuia împreună cu J.R. (frate), J.D. (cumnată), J.L. (mamă), J.G. (nepoată) s-au prezentat mai mulţi ofiţeri şi soldaţi care le-au pus în vedere că în două ore vor pleca într-o direcţie necunoscută şi că îşi pot lua cu ei doar obiecte de strictă necesitate, fiind ulterior urcaţi într-un tren de marfă şi deportaţi în Câmpia Bărăganului, într-un câmp sub cerul liber, în localitatea Valea Viilor.
Reclamantul a mai arătat că la întoarcere, în anul 1955, a primit cu greu o cameră în propria sa casă, care era vandalizată de către cei care o folosiseră, fără uşi, cu geamuri sparte, că în gospodărie nu mai erau animale, iar pământul deţinut fusese preluat de cooperativa agricolă de producţie.
Prin Sentinţa civilă nr. 489 din 24 martie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte cererea reclamantului şi a obligat pe pârât să-i plătească suma de 200.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că reclamantul este îndreptăţit, în raport de dispoziţiile art. 3 şi ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el şi de mama sa (decedată în anul 1994) pentru măsura strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955.
Tribunalul a apreciat că acordarea sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale dă eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile în raport de consecinţele negative suferite de reclamant, dar şi de familia sa, atât pe plan fizic cât şi psihic, precum şi de intensitatea cu care reclamantul şi familia sa au perceput consecinţele vătămării.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea apelului, pârâtul a susţinut că reclamantul nu a suferit o condamnare penală, în sensul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, iar acordarea daunelor morale nu se justifică, întrucât pentru suferinţele cauzate a fost acordată o reparaţie materială în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Pârâtul a mai arătat că suma de 200.000 euro acordată reclamantului, cu titlu de daune morale, este nejustificat de mare în raport de întinderea prejudiciului suferit, cu menţiunea că astfel de despăgubiri nu pot constitui un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Prin Decizia civilă nr. 338/A din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 4.000 euro echivalentă în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale, menţinând în rest celelalte dispoziţii.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic … sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic" poate solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ, impun concluzia că pot fi acordate despăgubiri morale ambelor categorii de persoane indicate în dispoziţia legală mai sus arătată.
Referitor la cuantumul despăgubirilor morale acordate, instanţa de apel a apreciat că, în raport de natura măsuri restrictive suferită de reclamant şi de circumstanţele concrete ale cauzei se impune reducerea cuantumului acestora la suma de 4.000 euro echivalentă în lei la data efectuării plăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, întrucât măsura administrativă cu caracter politic invocată de reclamant nu justifică acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, acestea fiind datorate numai în cazul condamnărilor dispuse prin hotărâre judecătorească.
Pârâtul a mai arătat că drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate politic, iar suma acordată de instanţă cu titlu de despăgubire morală este nejustificată în raport de întinderea reală a prejudiciului suferit, nefiind respectat principiul proporţionalităţii şi echităţii.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, categorie în care se încadrează şi cele dispuse în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Rezultă, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, că prejudiciul pentru care se poate cere acordarea de despăgubiri morale în temeiul acestui act normativ este prejudiciul suferit de persoana care, fie a făcut obiect al unei condamnări penale, fie a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
Aşa fiind, în mod corect instanţele de fond au statuat că reclamantul este îndreptăţit la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat prin aplicarea măsurii administrative a strămutării, împotriva sa la data de 18 iunie 1951, măsură dispusă în baza Deciziei MAI nr. 200/1951.
Relativ la cuantificarea despăgubirii morale acordate reclamantului, se constată că instanţele de fond au indicat criteriile în raport cu care au analizat pretenţia de despăgubire şi anume: durata măsurii, condiţiile de trai inumane la care reclamantul a fost supus pe durata acestei măsuri, excluderea sa din viaţa socială după momentul încetării măsurii strămutării, distrugerea bunurilor rămase în gospodăria în care locuia împreună cu mama sa anterior strămutării, cu luarea în considerare a principiului proporţionalităţii despăgubirii, în raport de prejudiciului moral invocat, în concret, de reclamant şi pentru care nu s-a probat acordarea de despăgubiri în temeiul altor legi de reparaţie.
În atare condiţii, rezultă că instanţa de apel, statuând în echitate şi respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, între interesul particular şi cel general, al unei societăţi care trebuie să suporte plata daunelor produse de faptele ilicite ale unui regim anterior, a procedat la o cuantificare rezonabilă a despăgubirii morale acordate reclamantului.
De altminteri, se constată că pârâtul, criticând Decizia instanţei sub aspectul greşitei cuantificări a despăgubirii morale, se rezumă să evoce, în termeni generali, aspecte doctrinare ori jurisprudenţiale relative la necesitatea respectării de către instanţele de judecată a principiului proporţionalităţii şi echităţii în operaţiunea de cuantificarea unor astfel de despăgubiri, morale, astfel încât acordarea lor să nu constituie un izvor de îmbogăţire fără just temei pentru persoanele care le pretind.
Or, simpla enunţare a unor principii legale, fără însă a se arăta în ce mod acestea ar fi fost încălcate de instanţa de apel, nu se constituie în critici de nelegalitate, în sensul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., şi pun instanţa de recurs în imposibilitate de a-şi exercita dreptul de control judiciar.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 338/A din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 6778/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 6773/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
