ICCJ. Decizia nr. 6842/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6842/2011
Dosar nr.4333/83/2009
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 160/D din 15 februarie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul D.G.R., împotriva pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti prin DGFP Satu Mare, a obligat pârâtul să achite reclamantului alături de creanţa stabilită prin Sentinţa civilă nr. 118/D/2009 a Tribunalului Satu Mare, schimbată în parte prin Decizia civilă nr. 106 din 10 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea - dobânda legală BNR - stabilită la data executării debitului raportat la întreaga sumă, a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 6.000 RON onorariu avocaţial, a respins solicitarea de obligare a pârâtului la plata sumei de 0,1% penalităţi pe zi de întârziere.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul, în urma analizării pretenţiile formulate de reclamant, astfel cum au fost precizate, în sensul de obligarea debitorului să achite creditorului la executarea creanţei rezultată din punerea în executare a Sentinţei civile nr. 118/D/2009 pronunţată de Tribunalul Satu Mare şi a Deciziei civile nr. 106/A/2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, dobânda de 0,1% pe zi de întârziere aplicată la suma totală de 571.144,80 RON, începând cu data de 10 iunie 2009, a apreciat justificată doar în parte solicitarea reclamantului, reţinând că în titlul executoriu evocat anterior, instanţele au stabilit obligaţia de plată asupra sumelor cuprinse în hotărâre fără acordarea dobânzilor la data executării, în această situaţie fiind aplicabile prevederile art. 3712 alin. (3) C. proc. civ., astfel că actualizarea se face în funcţie de rata inflaţiei, fără acordarea dobânzii legale dacă în titlu nu s-a stipulat în acest sens.
Prima instanţă a mai reţinut că, ceea ce poate obţine reclamantul prin demersul iniţiat în prezenta cauză, se rezumă doar la acordarea dobânzii legale, incidente fiind în cauză dispoziţiile art. 1088 C. civ., coroborat cu OG nr. 9/2000.
Penalitatea pe care o solicită creditorul-reclamant se întemeiază pe art. 117 din OG nr. 92/2003 coroborat cu art. 224 din acelaşi act normativ, dar care priveşte raporturile expres stabilite în conţinutul raportului juridic fiscal (taxe, impozite) şi nicidecum în raportul juridic obligaţional de executare a unei creanţe izvorâte din hotărârea judecătorească pronunţată în cauză. Aplicarea prin asimilare a acestei norme şi în cazul raportului juridic de drept comun între creditor şi debitor, s-a apreciat de instanţa de fond că nu poate fi primită câtă vreme norma de drept evocată reglementează o altă ipoteză şi are un alt conţinut.
Întemeiat pe aceste considerente, tribunalul, a admis în parte acţiunea formulată, sens în care a obligat pârâtul să achite reclamantului alături de creanţa stabilită prin titlul executoriu şi dobânda legală în vigoare la data executării obligaţiei cu raportare la întreaga sumă.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul - care a solicitat obligarea pârâtului la plata unei dobânzi de 0,1% pe zi de întârziere aplicată la suma de 571.144,80 RON începând cu data de 10 iunie 2009 şi până la achitarea integrală a sumei, întrucât în cauză se aplică normele de procedură fiscală - şi pârâtul, care a arătat că nu sunt incidente dispoziţiile OG nr. 9/2000 şi nici cele referitoare la dobânda legală, iar, faţă de admiterea în parte a acţiunii, în mod greşit prima instanţă nu a avut în vedere prevederile art. 276 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 71 A din 06 iulie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, au fost respinse ambele apeluri. Instanţa de apel a reţinut că litigiul născut între reclamant şi Statul Român nu produce automat consecinţa aplicării normelor de procedură fiscală câtă vreme raportul respectiv nu dă naştere unei creanţe de natură fiscală. Este evidentă natura civilă a dreptului de creanţă al cărui titular este apelantul reclamant faţă de pârâtul din cauză, temei în considerarea căruia devin aplicabile dispoziţiile legii civile - art. 1088 C. civ. coroborate cu dispoziţiile OG nr. 9/2000.
Obligaţia corelativă dreptului de creanţă, născut la data de 10 iunie 2009, nu a fost adusă la îndeplinire de debitorul acesteia, până la data pronunţării soluţiei criticate, neputând fi acceptat astfel punctul de vedere exprimat de pârât în sensul că doar dacă creanţa stabilită ar fi de natură comercială ar produce dobânzi de drept.
Nici criticile pârâtului axate pe modul de aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează cheltuielile de judecată, nu au fost primite, câtă vreme pretenţia reclamantului a vizat daune pentru întârzierea executării obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului, pretenţie căreia instanţa de fond i-a dat curs, în sensul acordării în întregime a cheltuielilor de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Reclamantul a arătat că Decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 124 şi 120 alin. (4) din C. proCod Fiscal, întrucât pârâtul trebuia să fie obligat la plata penalităţilor de întârziere, mai mult cu cât, la acordarea daunelor materiale, instanţa ce a pronunţat titlul executoriu a ţinut cont de veniturile impozabile ale persoanei în cauză. Fiind vorba de o sumă pe care statul a fost obligat să o achite reclamantului, rezultă caracterul fiscal al creanţei. În lipsa unei sancţiuni adecvate, Decizia irevocabilă nu poate fi pusă în executare.
Pârâtul a susţinut că suma ce rezultă din dosarul ce a avut ca obiect reparare prejudicii erori judiciare nu cuprinde şi dobânda aferentă acestora, astfel că reclamantul nu e îndreptăţit la acordarea acesteia. Arată că nu s-a opus la executarea deciziei pronunţată în acel dosar, iar cheltuielile de judecată trebuiau apreciate în raport de dispoziţiile art. 246 C. proc. civ.
Analizând recursurile din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul declarat de reclamant nu este fondat.
Obiectul acţiunii introductive de instanţă l-a constituit, în esenţă, obligarea pârâtului la plata creanţei stabilită prin Sentinţa civilă nr. 118/D/2009 a Tribunalului Satu Mare, schimbată în parte prin Decizia civilă nr. 106 din 10 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, hotărâri pronunţate ca urmare a reparării prejudiciilor morale şi materiale create prin erori judiciare.
Actualizarea daunelor începând cu 10 iunie 2009, în contextul dat, înseamnă o revenire asupra acestora, fiind o măsura cu caracter compensatoriu menită să asigure aceeaşi valoare reală a despăgubirilor.
Deşi daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte, cuantumul reparaţiei morale este unul simbolic şi nu ţine seama de principiul reparaţiei integrale care guvernează această materie.
Prin urmare, neaplicând rata inflaţiei la valoarea daunelor stabilite în litigiul anterior şi neîncasate, s-ar afecta conţinutul real al acestora.
Potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este obligat la plata de daune interese pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru executarea sa cu întârziere.
Coeficientul de inflaţie reprezintă prejudiciul pe care îl suferă creditorul urmare a devalorizării monedei naţionale, şi care urmează a fi acoperit prin aplicarea acestuia. Principiul care stă la baza instituţiei actualizării creanţelor este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea sau împlinirea defectuoasă a obligaţiilor de plată a unei sume de bani, şi decurge prevederile art. 1084 C. civ.
În cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani, se prezumă că lipsa de folosinţă a acesteia produce creditorului un prejudiciu, constând în dobânda legală datorată pe perioada întârzierii la executare, potrivit 1088 C. civ. În consecinţă, creditorul este îndreptăţit să pretindă plata dobânzii legale, fără a fi obligat să facă dovada pagubei şi a legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit şi fapta culpabilă a debitorului.
Conform art. 3712 alin. (3) C. proc. civ. dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei principale stabilită în bani, indiferent de izvorul ei, se va proceda, la cererea creditorului, şi la actualizarea acestei sume, iar în cazul în care titlul executoriu nu conţine niciun asemenea criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri.
Obiectul obligaţiei fiind o sumă de bani, pe care pârâtul nu a plătit-o, deşi a fost obligat în acest sens, potrivit art. 1088 C. civ., daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.
În ce priveşte cererea reclamantului de a i se acorda şi dobânda fiscală, Curtea a reţinut că, în mod legal, instanţa de fond a constatat că această solicitare nu poate fi primită.
Articolele C. proCod Fiscal, indicate de reclamant nu sunt incidente în speţa supusă atenţiei, având în vedere următoarele considerente:
Titlul de creanţă fiscală reprezintă actul juridic prin care se stabileşte întinderea obligaţiei de plată ce revine persoanei fizice sau juridice care are calitatea de contribuabil. Titlul de creanţă se întocmeşte sau se confirmă de către organele ce compun aparatul fiscal al statului şi cărora le revine competenţa de a calcula impozitele şi taxele datorate bugetului de stat. Obligaţia fiscală, fiind o obligaţie impusă în mod unilateral de către stat contribuabilului, şi titlul de creanţă ce o individualizează, este un act juridic unilateral. Titlul de creanţă fiscală, ca act juridic unilateral, dă naştere unui drept de creanţă al statului având ca obiect sumele de bani pe care contribuabilul le datorează bugetului general consolidat, precum şi obligaţiei ce revine contribuabilului de a plăti aceste sume în cuantumul şi la termenele stabilite.
Legal, titlul de creanţă fiscală este caracterizat ca fiind "actul prin care se constată şi se individualizează creanţa fiscală" atât a impozitelor şi taxelor, cât şi a contribuţiilor, amenzilor şi altor sume de bani ce reprezintă venituri publice, întocmite de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.
Prin urmare, raportul juridic obligaţional de executare aferent cauzei de faţă derivă dintr-o creanţă izvorâtă dintr-o hotărâre judecătorească - Decizia civilă nr. 106 din 10 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea - şi nu dintr-un raport juridic fiscal.
În realitate, pe această cale, prin admiterea in integrum a pretenţiilor reclamantului deduse judecăţii de faţă, ce ar include şi penalităţile solicitate de acesta de factură fiscală, s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare prin care s-au stabilit daunele morale şi materiale şi, implicit, principiul securităţii juridice.
Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârât.
Art. 306 alin. (3) prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, imposibilitatea încadrării motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de lege atrage sancţiunea nulităţii recursului.
În speţă, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304, pe care îşi întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute de lege.
Prin cererea depusă recurentul face o prezentare a hotărârilor pronunţate în cauză şi o analiză a probelor administrate, fără a aduce vreo critică concretă deciziei atacate.
Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic şi nu poate fi, în nici un caz, apreciată drept motiv de nelegalitate al deciziei pronunţate în apel, astfel încât nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul D.G.R. împotriva Deciziei civile nr. 71 A din 06 iulie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Constată nul recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE PRIN DIRECŢIA GENERALA A FINANŢELOR PUBLICE A JUDEŢULUI SATU MARE împotriva Deciziei civile nr. 71 A din 06 iulie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 6846/2011. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 6840/2011. Civil → |
|---|
