ICCJ. Decizia nr. 6838/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6838/2011
Dosar nr.2539/30/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1672/22 iunie 2010 pronunţată în dosarul nr. 2539/30/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.D. şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de către DGFP Timiş să plătească reclamantului suma de 30.000 euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale.
Tribunalul a constatat din probele administrate în cauză că bunicul reclamantului - B.V. - a fost condamnat la 3 ani de închisoare corecţională prin Sentinţa penală nr. 511/1949 a Tribunalului Militar Timiş, pentru săvârşirea infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei, sancţionată de art. 267 C. pen. din 1948, fiind deţinut politic în intervalul 19 ianuarie 1949 - 27 februarie 1952.
În continuare, instanţa de fond a mai reţinut că disp. art. 3 rap. la art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevăd că se constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe dispoziţiile Deciziei nr. 200/1951 a MAI.
Nici reclamantul şi nici bunicul său nu au beneficiat de măsurile reparatorii dispuse în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 sau ale OUG nr. 214/1999.
În acest context, tribunalul a decis că, faţă de prevederile art. 3 şi 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 precum şi art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, asociată cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (cauza Kudla vs. Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO şi art. 41 din Constituţia României, şi cum reclamantul a făcut dovada prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării bunicului său, este îndreptăţit să beneficieze de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009 şi o astfel de reparaţie echitabilă se ridică la suma de 30.000 euro, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune morale, tribunalul respingând restul pretenţiilor, care s-au cifrat la suma de 2 milioane de euro.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen, atât pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFPS Timiş, cât şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, precum şi reclamantul B.D., care au susţinut că soluţia tribunalului este netemeinică şi nelegală.
Curtea, analizând apelurile declarat de pârât şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, cu aplicarea disp. art. 282 şi urm. C. proc. civ. rap. la art. 296 C. proc. civ., a constatat că acestea sunt întemeiate parţial, în privinţa cuantumului daunelor morale acordate, în timp ce apelul reclamantului este nefondat.
În această privinţă, curtea, în acord şi cu propria-i jurisprudenţă, a constatat că o astfel de condamnare intră în categoria măsurilor de condamnare, care au avut un vădit caracter politic, sancţionator şi sunt de aceea asimilate şi menţionate expres chiar de lege, la art. 1 alin. (2) lit. a).
Prin urmare, reclamantul B.D., în calitate de nepot al unui condamnat politic în baza art. 267 C. pen. din 1936, modificat şi republicat în 1948, intră în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) şi art. 5 din lege.
În al doilea rând, curtea a constatat că acest beneficiu, al posibilităţii obţinerii de daune morale nu este înlăturat în cazul reclamantului B.D., chiar dacă acesta sau bunicul său a cules şi culege şi o indemnizaţie stabilită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 pentru cei peste 3 ani de condamnare.
Necontestând suferinţa fizică şi psihică a persoanei condamnate politic precum şi a repercursiunilor produse în sânul familiei acestuia, curtea a constatat că instanţele trebuie să opereze şi cu principiul echităţii, în aşa fel încât indemnizaţia stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă şi echitabilă şi nu exagerată, disproporţionată, chiar dacă o astfel de apreciere este dificilă şi implică întotdeauna o doză de subiectivism şi de aproximare şi din această perspectivă, raportat la materialul probator administrat în cauză, curtea a constatat că 1.500 euro sau echivalentul în RON la data plăţii efective potrivit cursului BNR, reprezintă o compensaţie globală echitabilă pentru cei 3 ani de închisoare corecţională, la care a fost supusă bunicul reclamantului.
Pentru aceste considerente comune, curtea, în temeiul prevăzut de art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de către reclamantul B.D. împotriva Sentinţei civile nr. 1672 din 22 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 2539/30/2010 şi a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP Timiş precum şi apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantului B.D. şi a stabilit cuantumul despăgubirilor reprezentând daune morale la care a fost obligat pârâtul la suma de 1.500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective, astfel că a respins restul pretenţiilor reclamantului, indicate de aceasta la suma de 2.000.000 euro cu titlu de daune morale, potrivit acţiunii introductive de instanţă.
Împotriva Deciziei civile nr. 339A/21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara a declarat recurs reclamantul B.D. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Nu s-a avut în vedere că, prin condamnarea, respectiv executarea pedepsei, i s-a cauzat autorului reclamantului un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţe dăunătoare, neevaluabile în bani, de asemenea, aceasta a influenţat şi relaţiile sociale-onoarea şi reputaţia, aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, cu apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.
În atare condiţii, instanţa trebuie să constate că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 48 alin. (3) din Constituţia României, cu referire (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat prin Ministerul Finanţelor Publice a pagubei suferite de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei.
De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene care este obligatorie în egală măsură, ca şi normele Convenţiei, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, s-a solicitat a se constata că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 399/A/21 octombrie 2010 pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara susţinându-se, în esenţă următoarele motive.
Nu s-au avut în vedere dispoziţiile OG nr. 214/1999 care prevăd că "persoanele care au calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă beneficiază de restituirea în condiţiile legii a proprietăţilor confiscate în natură sau dacă aceasta nu este posibilă, în echivalent, drepturile prevăzute de Decretul - lege nr. 118/1990 cu modificările ulterioare, acordarea cu prioritate de ordine şi medalii, atribuirea în condiţiile legii, a numelui persoanelor prevăzute la art. 1 unor străzi, parcuri, pieţe şi altor asemenea locuri publice, orice alte drepturi prevăzute de legi speciale".
Se apreciază că prin toate reglementările legale sus-citate, Statul Român a urmărit, în condiţiile art. 998 C. civ., repararea integrală atât a daunelor morale, cât şi a celor materiale suferite de persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Chiar dacă instanţa apreciază că se impune o compensaţie în plus a prejudiciului moral suferit, practica CEDO încurajează acordarea de daune morale în limita unui cuantum de ordinul miilor de euro, cel mult a zecilor de mii, nicidecum a unor sume ce se ridica la sute de mii de euro.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul reclamant este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
În speţă, recurentul reclamant nu a indicat în ce constă acest motiv de nelegalitate, ca de altfel, nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pe care îl indică în cuprinsul cererii de recurs.
Criticile recurentului - reclamant B.D., ca de altfel şi cele formulate de recurentul pârât Statul Român ce vizează, în esenţă, interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale incidente, nu pot fi primite.
În cauză instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 5 din Legea nr. 221/2009, nefiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Cuantificarea sumei cuvenite cu titlu de despăgubiri este realizată de instanţa de judecată cu respectarea criteriilor ce se desprind din jurisprudenţa CEDO, cu respectarea principiului proporţionalităţii între suma acordată cu acest titlu, durata şi intensitatea prejudiciului încercat, ţinându-se totodată, seama de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990.
Sub acest aspect, nu poate fi primită critica recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în sensul că acordarea beneficiului aplicării Decretului-lege nr. 118/1990 ar conduce la neîndreptăţirea pentru persoana respectivă de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece în considerentele deciziei instanţei de apel se reţine că autorul reclamantului a beneficiat de indemnizaţia stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, indemnizaţia respectivă având caracter exclusiv patrimonial, fiind o compensaţie materială.
Corect s-a reţinut că art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu exclude posibilitatea acordării unei despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Criteriul fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Stabilirea cuantumului acestor despăgubiri implică fără îndoială o doză de aproximare, iar instanţa de apel a stabilit în mod just un echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge la îmbogăţire fără just temei.
Şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca partea vătămată să primească o anumită satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte reparatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă.
În speţă, raportul la probatoriul administrat în cauză, Curtea de Apel în mod just a considerat că suma de 1500 euro sau echivalentul în lei constând în daune morale este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit de autorul reclamantului.
Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile declarate de recurentul reclamant B.D. şi de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul B.D. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva Deciziei civile nr. 399 A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 6839/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6813/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
