ICCJ. Decizia nr. 7039/2011. Civil. Actiunea in anularea hotărîrii arbitrale. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7039/2011

Dosar nr. 402/1/2011

Şedinţa publică din 11 octombrie 2011

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;

Prin Sentinţa arbitrală nr. 82 din data de 8 ianuarie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 65/2002, Curtea de Arbitraj de pe lângă Asociaţia N.C.M. UCECOM a admis, în parte, contestaţia formulată de S.E.M. şi N.M. împotriva Deciziei de imputare nr. 13 din 17 ianuarie 2002, emisă de ATCOM Timiş în temeiul art. 102, art. 105 şi art. 107 C. muncii anterior şi a anulat Decizia de imputare nr. 13 din 17 ianuarie 2002 în ceea ce priveşte obligarea contestatoarelor la plata sumei de 49.140.000 RON.

Împotriva sentinţei arbitrale au formulat acţiune în anulare contestatoarele S.E.M. şi N.M. şi intimatele Cooperativa Meşteşugărească „Î." şi Asociaţia T.O.C.M. - ATCOM Timiş, criticând-o pentru următoarele motive:

Contestatoarele S.E.M. şi N.M. au arătat, în esenţă, că hotărârea arbitrală încalcă dispoziţiile imperative ale legii, în sensul că nesocoteşte prevederile art. 358 alin. (2) C. proc. civ., prin nerespectarea art. 345 alin. (2) din acelaşi cod. Astfel, pentru ATCOM Timiş şi Cooperativa Meşteşugărească „Î.", care aveau aceleaşi susţineri, trebuia numit un singur arbitru, şi nu câte unul pentru fiecare unitate.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 364 lit. a) şi f) C. proc. civ., s-a susţinut că litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe cale arbitrajului, fiind un litigiu de muncă, iar instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 364 lit. g) C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea arbitrală s-a pronunţat după termenul prevăzut de art. 353 alin. (3) C. proc. civ., comunicarea hotărârii fiind făcută la mai mult de o lună de la pronunţare.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 364 lit. g) C. proc. civ., s-a arătat că instanţa arbitrală nu a motivat soluţia respingerii contestaţiei pentru suma de 92.271.600 RON.

Cooperativa Meşteşugărească „Î.", în motivarea acţiunii în anulare, a susţinut, în esenţă, că nu au fost luate în considerare toate probele de la dosar, în mod greşit neobservându-se că nu s-a produs niciun prejudiciu menţionatei cooperative în urma încheierii contractului de asociere în participaţiune.

ATCOM Timiş a criticat sentinţa arbitrală, arătând, în esenţă, că instanţa arbitrală nu a motivat anularea în parte a deciziei de imputare.

Prin Decizia civilă nr. 816/R din data de 7 martie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 4678/2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflict de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondate, acţiunile în anulare, reţinând, în esenţă, următoarele:

Criticile formulate de către contestatoarele S.E.M. şi N.M. sunt neîntemeiate, întrucât soluţionarea contestaţiei nu s-a realizat cu încălcarea în vreun fel a dispoziţiilor art. 358 alin. (2) C. proc. civ. din conţinutul sentinţei rezultă că la judecarea cauzei de către Curtea de Arbitraj, contestatoarea a desemnat ca arbitru pe Ş.B., iar împrejurarea că alţi doi arbitri au fost desemnaţi pentru fiecare dintre cele două părţi nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 364 C. proc. civ. ca fiind de natură a conduce la desfiinţarea hotărârii arbitrale.

Şi motivele referitoare la competenţa de soluţionare a contestaţiei în primă instanţă nu este fondată, Curtea de Arbitraj fiind competentă să judece propriile cauze în temeiul art. 343 şi art. 343¹ - 343⁴ C. proc. civ. şi al art. 69 din Statutul cadru al Cooperaţiei Meşteşugăreşti din 1 - 2 iunie 2000.

Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi art. 358¹² C. proc. civ., precum şi prevederile art. 9 din contractele de administrare şi gestionare a patrimoniului semnate de contestatoare, potrivit cărora litigiile de orice natură, decurgând din executarea acestor contracte, se vor soluţiona conform reglementărilor legale în vigoare, de arbitrajul Asociaţiei N.O.C.M.

Existenţa acestor prevederi legale şi statutare, a conchis Curtea, exclude, pentru litigiile care le fac obiectul, competenţa instanţelor judecătoreşti, întrucât prevederile mai sus enunţate au caracterul unor norme speciale în raport de reglementările generale din materia competenţei. Aşa fiind, potrivit principiului specialia generalibus derogant, stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti potrivit normelor de procedură este exclusă.

Nefondat a fost considerat şi motivul referitor la calcularea cheltuielilor de judecată, câtă vreme contestatoarele nu au făcut dovada formulării unei cereri pentru plata unor asemenea cheltuieli.

Nici ultimul motiv al acţiunii în anulare a contestatoarelor nu a fost găsit întemeiat. Astfel, potrivit art. 353³ alin. (6) C. proc. civ., trecerea termenului prevăzut de acest articol nu poate să constituie un motiv de caducitate a arbitrajului. Dispoziţiile art. 363 alin. (2) din acelaşi cod sunt în sensul că, la cererea oricăreia dintre părţi, tribunalul arbitral îi va elibera o dovadă privind comunicarea hotărârii. Or, contestatoarele nu au făcut dovada solicitării acestui înscris.

Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiat şi motivul referitor la lipsa motivării în drept a hotărârii de respingere parţială a contestaţiei, în raport de prevederile art. 364 lit. g) C. proc. civ., care se referă la lipsa dispozitivului şi a motivelor. S-a reţinut că, din hotărârea arbitrală, rezultă cu evidenţă că instanţa arbitrală şi-a motivat hotărârea de respingere parţială cu privire la suma de 94.271.600 lei.

Acţiunea în anulare formulată de ATCOM şi Cooperativa Meşteşugărească „Î." a fost considerată neîntemeiată, întrucât nu s-a stabilit prin expertiză contabilă efectuată pe baza rezultatelor asocierii că, în cauză, Cooperativa Meşteşugărească „Î." nu a suferit niciun prejudiciu, neavând relevanţă, sub niciun aspect, raportarea beneficiului realizat prin asociere la eventualul beneficiu dintr-un contract de închiriere încheiat la chirie corespunzătoare nivelului practicat de Consiliul Local Tmişoara pentru spaţiile proprietate de stat.

ATCOM Timiş a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă, la care expertul a răspuns în data de 27 noiembrie 2003.

S-a mai stabilit că în mod corect Curtea de Arbitraj a reţinut, având în vedere Hotărârea Consiliului Executiv al Cooperativei Meşteşugăreşti „Î", că aceasta contravine prevederilor art. 251 - 254 C. com., în conformitate cu care numai beneficiile rezultate se împart conform clauzelor stabilite prin contractul de asociere. Concluzia Curţii a fost în sensul că, în speţă, Cooperativa Meşteşugărească „Î." nu a suferit un prejudiciu în urma încheierii acestui contract.

În privinţa contractelor de închiriere, s-a constatat că în mod corect Curtea de Arbitraj a reţinut împrejurarea că, la perfectarea acestora, au fost încălcate prevederile Hotărârii UCECOM nr. 2/1994. Chiria percepută de Cooperativa Meşteşugărească „Î." pentru aceste spaţii a fost mai mică decât cea prevăzută în Hotărârea nr. 303 din 14 decembrie 1999 a Consiliului Local Municipal Timişoara, incidentă în domeniu, prejudiciul rezultat în urma acestor contracte fiind în sumă de 94.271.600 lei, contestatoarele nerespectând nici durata stabilită de ATCOM şi nici clauzele contractelor de închiriere care permiteau negocierea chiriei.

Prin Decizia nr. 3796 din 12 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursul, ca nefondat.

Prin Decizia nr. 2352 din 14 martie 2007, instanţa supremă a admis contestaţia în anulare formulată de contestatoare şi a anulat Decizia nr. 3796 din 12 aprilie 2006.

Prin Decizia nr. 436 din 30 mai 2007, pronunţată în Dosarul nr. 12417/1/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de contestatoarele S.E.M. şi N.M. împotriva Deciziei nr. 816/R din 7 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea în anulare formulată împotriva sentinţei arbitrale, contestatoarele au invocat ca motiv de nulitate a hotărârii aspectul că litigiul nu era susceptibil de a fi soluţionat pe calea arbitrajului, fiind un litigiu de muncă.

Asupra acestui motiv, astfel cum a fost dezvoltat şi întemeiat, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat, mărginindu-se a reţine că se aplică dispoziţiile art. 9 din contractele de administrare şi gestionare a patrimoniului, care au caracterul unor norme speciale, în raport de reglementările generale din materia competenţei.

A mai reţinut Înalta Curte că instanţa nu a analizat în niciun fel susţinerile şi argumentele contestatoarelor privind caracterul nelegal al clauzei privind atribuirea competenţei către organele arbitrale prin raportare la dispoziţiile legale invocate ca având caracter de ordine publică de la care nu se poate deroga prin convenţii particulare, pricina nefiind cercetată în fond sub acest aspect. Astfel cum s-a arătat în mod constant, nerespectarea dispoziţiilor art. 261 pct. 3 şi 5 nu se încadrează în cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 7, ci este asimilată unei necercetări a fondului cererii cu care a fost învestită instanţa.

Prin urmare, a conchis Înalta Curte, exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs învestită cu aceste motive de recurs nu este posibilă, impunându-se aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea aceleiaşi instanţe spre rejudecarea fondului cauzei.

Sub aspectul limitelor casării, având în vedere că aspectul care a justificat casarea deciziei priveşte însăşi competenţa instanţei arbitrale, nu au fost analizate şi motivele de recurs privind întinderea prejudiciului la a cărui reparare au fost obligate recurentele şi nici cele vizând ineficacitatea deciziei de imputare, care urmează să fie examinate subsecvent de către instanţa de trimitere.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 23 aprilie 2010.

Au fost depuse la dosarul cauzei Încheierea civilă nr. 2472/PI din 28 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 2153/C/2002; contractele de gestionare a patrimoniului din 14 aprilie 1999 încheiate de Consiliul Cooperaţiei Î. şi S.E., respectiv N.M.; Statutul cadru al UCECOM Bucureşti adoptat la Congresul Cooperaţiei Meşteşugăreşti din 1 - 2 iunie 2000; Hotărârea Congresului de reorganizare a UCECOM Bucureşti din 15 iunie 2006; actul constitutiv şi statutul UCECOM adoptate la Congresul de reorganizare a UCECOM Bucureşti din data de 15 iunie 2006.

Examinând acţiunile în anulare, prin prisma îndrumărilor date de instanţa de recurs în Decizia de casare, Curtea a reţinut următoarele:

În raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., Curtea a analizat cu prioritate excepţia necompetenţei instanţei arbitrale.

În susţinerea excepţiei de necompetenţă materială a instanţei arbitrale, ce se regăseşte în cuprinsul apărărilor contestatoarelor faţă de acţiunea în anulare formulată de Cooperativa Meşteşugărească „Î.", acestea au arătat, în esenţă, următoarele: litigiul are natura juridică a unui conflict de muncă, care este supus procedurii de soluţionare prevăzute de Legea nr. 168/1999 şi este născut sub imperiul vechii reglementări a Legii nr. 10/1972, abrogată prin Legea nr. 53/2003; stabilirea competenţei instanţei arbitrale s-a fondat exclusiv pe dispoziţiile art. 69 din Statutul cadrul al cooperaţiei meşteşugăreşti, deşi trebuia avut în vedere contractul de administrare şi gestionare a patrimoniului încheiat între contestatoare şi Consiliul Cooperativei Meşteşugăreşti „Î.", prin raportare la art. 184 C. muncii; prezentul litigiu, fiind un conflict de muncă, nu era supus soluţionării Curţii de Arbitraj UCECOM; prevederile art. 16 alin. (1) sunt nelegale, întrucât încalcă ordinea publică şi competenţa materială a altor organe cu activitate jurisdicţională, respectiv instanţa de judecată, fiind totodată contrare şi normelor materiale din art. 38 C. muncii. Or, prin dispoziţii particulare, nu se poate aduce atingere normelor imperative de ordine publică.

Curtea a constatat că Societatea Cooperativă „M.G." (fostă Asociaţia T.O.C.M. - ATCOM Timiş) este constituită din anul 2005, iar societăţile cooperative meşteşugăreşti din judeţul Timiş nu mai sunt afiliate la aceasta, Decretul-lege nr. 66/1990 fiind abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2005.

Contestatoarele au avut calitatea de preşedinte, respectiv contabil-şef al Cooperativei Meşteşugăreşti „Î.".

Decizia de imputare contestată cu nr. 13 din 17 ianuarie 2002 se supune, potrivit principiului tempus regit actum, dispoziţiilor vechilului Cod al muncii - Legea nr. 10/1972, sub imperiul cărora a fost emisă.

Sub aspect procedural, se pune problema de a stabili dacă ne aflăm sau nu în prezenţa unui conflict de muncă, astfel cum noţiunea este definită de Legea nr. 168/1999 şi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă, în speţă, instanţa arbitrală era competentă a soluţiona litigiul.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 168/1999, are calitatea de salariat persoana fizică ce desfăşoară o activitate în cadrul unei unităţi, în temeiul unui contract individual de muncă, iar în conformitate cu prevederile art. 3 din acelaşi act normativ, conflictele dintre salariaţi şi unităţile la care sunt încadraţi, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă, sunt conflicte de muncă.

Sunt conflicte de drepturi în sensul art. 67 şi 68 din Legea nr. 168/1999 conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă, conflictele în legătură cu executarea contractelor colective de muncă, precum şi: conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă; conflictele în legătură cu constatarea nulităţii contractelor individuale sau colective de muncă ori a unor clauze ale acestora; conflictele în legătură cu constatarea încetării aplicării contractelor colective de muncă.

Nu sunt conflicte de drepturi şi nu se supun procedurii reglementate de Legea nr. 168/1999 conflictele dintre unităţile şi persoanele care prestează diferite activităţi acestora, în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă.

În cauză nu s-a făcut dovada existenţei contractului de muncă şi a calităţii de salariat a celor două contestatoare. Existenţa în fapt a unor atari raporturi nu poate fi presupusă numai din interpretarea dispoziţiilor art. 184 C. muncii anterior ori din succesiunea actelor normative privind cooperaţia, adoptate după 1990, prin care se stabileşte că membrii cooperatori au cu organizaţiile cooperatiste, între alte tipuri de raporturi, şi raporturi de muncă (raporturi care prezintă, însă, anumite particularităţi).

În orice caz, emiterea deciziei de imputare îşi găseşte suportul în dispoziţiile Statutului Cooperativei Meşteşugăreşti Î. Timişoara, care la art. 19 alin. (4), prevede obligaţia cooperatorului vinovat de producerea unor prejudicii cooperativei să o despăgubească pe aceasta din urmă.

Prezentul litigiu este unul patrimonial între organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti, pe de o parte, şi membrii lor, pe de altă parte, şi nu priveşte drepturi asupra cărora nu se poate încheia tranzacţie ori la care nu se poate renunţa.

Într-o atare situaţie, dacă există clauză compromisorie, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţei arbitrale, potrivit regulilor dreptului comun, fără a se putea aprecia că o asemenea clauză compromisorie ar fi nulă pentru încălcarea normelor imperative, de ordine publică, prin care se stabileşte competenţa instanţelor judecătoreşti de soluţionare a conflictelor de drepturi.

Curtea de Arbitraj şi-a verificat competenţa în raport de dispoziţiile art. 69 din Statutul Cadru al cooperaţiei meşteşugăreşti aprobat de Congresul Cooperaţiei meşteşugăreşti din 1 - 2 iunie 2000, prin care s-a optat pentru un arbitraj instituţionalizat.

În plus, potrivit clauzelor stipulate de părţi în contractele de gestionare a patrimoniului, litigiile de orice natură decurgând din executarea acestora se soluţionează conform prevederilor legale în vigoare de instanţa arbitrală sau de alte instanţe, după caz (art. 9 din contractele de gestionare a patrimoniului).

Se reţine că S.E.M. şi N.M. şi-au exprimat în mod neechivoc opţiunea pentru judecarea litigiului de instanţa arbitrală, în sensul că, deşi s-au adresat şi Tribunalului Timiş cu o contestaţie împotriva aceleiaşi Decizii de imputare cu nr. 13 din 17 ianuarie 2002, au renunţat la judecată, împrejurare de care s-a luat act, prin Încheierea nr. 2472/PI din 28 septembrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 253/C/2002.

Sub aspectul ineficacităţii deciziei de imputare şi întinderii prejudiciului, Curtea, având în vedere îndrumările instanţei de recurs privitoare la limitele casării, reţine următoarele:

Este adevărat că, în prezent, răspunderea patrimonială poate fi angajată numai în condiţiile prevăzute de art. 270 din noul Cod al muncii - Legea nr. 53/2003, fiind abrogate dispoziţiile C. muncii anterior privind Decizia de imputare.

Însă, Decizia de imputare contestată în prezenta cauză a fost emisă sub imperiul vechiului Cod al muncii, în temeiul dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, a fost supusă controlului unui organ jurisdicţional, stabilit prin clauza compromisorie, iar o atare critică nu se circumscrie motivelor expres şi limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ. pentru care hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată, cu atât mai mult cu cât a fost formulată direct în recurs de către persoanele a căror răspundere materială a fost angajată în temeiul menţionatei decizii de imputare.

Referitor la întinderea prejudiciului, se reţine că instanţa arbitrală a constatat incidenţa Hotărârii nr. 303 din 14 decembrie 2009 a Consiliului Local Municipal Timişoara, stabilind încălcarea Hotărârii UCECOM nr. 2/1994 prin modul de încheiere de către contestatoare a contractelor de închiriere. Chiria percepută pentru aceste spaţii de Cooperativa Meşteşugărească „Î.", a reţinut Curtea de Arbitraj, a fost mai mică decât cea prevăzută în Hotărârea nr. 303 din 14 decembrie 2009 a Consiliului Local Municipal Timişoara, astfel încât cooperativei i-a fost produs un prejudiciu în cuantum de 94.271.600 lei.

A mai constatat instanţa arbitrală că, în cauză, contestatoarele nu au respectat nici durata închirieri stabilită de ATCOM şi nici clauzele contractelor de închiriere care permiteau negocierea chiriei.

Aşa fiind, se constată că hotărârea arbitrală este corespunzător motivată, instanţa arbitrală arătând succint care au fost criteriile avute în vedere pentru determinarea întinderii prejudiciului suferit de cooperativă, reţinut pentru angajarea răspunderii contestatoarelor în temeiul dispoziţiilor Codului muncii anterior indicate în Decizia contestată, iar considerentele au fost expuse într-o manieră clară, precisă şi necontradictorie.

Prin urmare, nici această critică nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 364 C. proc. civ., sentinţa arbitrală fiind suficient şi convingător motivată sub aspectul întinderii prejudiciului reţinut de instanţa arbitrală ca fiind imputabil contestatoarelor.

Pentru considerentele expuse, în raport de dispoziţiile art. 364 C. proc. civ., Curtea a respins acţiunile în anulare, ca neîntemeiate.

Împotriva Sentinţei civile nr. 39 din 29 septembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, au declarat recurs reclamantele, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre judecare instanţei competente, iar, în subsidiar, rejudecând, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii acţiunii în anulare promovate şi pe fond admiterea contestaţiei introduse împotriva Deciziei de imputare nr. 13 din 18 ianuarie 2002 şi anularea în tot a acesteia, fără cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta S.E.M. arată că, în fapt, limitele casării s-au circumscris analizării naturii litigiului dedus judecaţii şi determinării competenţei instanţei arbitrale sau a instanţei judecătoreşti de soluţionare a acestuia.

Consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe şi cu aplicarea greşită a legii, după cum vor arăta în cele ce urmează.

Motivul de casare a vizat analizarea competenţei Curţii de Arbitraj care a soluţionat în primă instanţă contestaţia sa împotriva deciziei de imputare. Instanţa a cărei hotărâre o critică prin prezentul recurs a constatat competenţa curţii de arbitraj, fundamentându-şi însă soluţia pe argumente greşite. Astfel, apreciază ca fiind esenţiale următoarele aspecte:

Învederează că a avut un raport de muncă cu Cooperativa Meşteşugăreasca Î., grevat pe o convenţie individuală de muncă fiind membră cooperatoare; calitatea de salariat al cooperativei în temeiul convenţiei individuale de muncă reiese din copia carnetului de muncă, unde încetarea raporturilor de muncă se face în baza Codului Muncii din acea perioadă.

Fiind parte a convenţiei de muncă nu a avut în mod indubitabil raporturi de muncă cu organizaţia cooperatistă, acestea fiind calificate, în mod unitar, de doctrina de specialitate drept raporturi tipice de muncă suprapuse pe raporturile juridice cooperatiste.

În considerarea calităţii de salariat a fost emisă şi Decizia de imputare nr. 13 din 17 ianuarie 2002, în baza art. 102, 105 şi 107 din vechiul Cod al muncii în care se consemnează că avea „funcţia de preşedinte şi locul de muncă la C.M. Î. Timişoara".

În chiar dispozitivul deciziei de imputare emise de către ATCOM se menţionează că aceasta poate fi contestată la Tribunalul Timiş.

Raportat la cele de mai sus, litigiul are natura juridică a unui conflict de muncă, fiind supus procedurii de soluţionare prevăzute de Legea nr. 168/1999. Fiind incidente norme imperative, dispoziţii legale cu caracter de ordine publică, de la care nu se poate deroga prin convenţii particulare, litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului.

În ciuda celor expuse, în hotărârea recurată instanţa se mărgineşte la a-şi întemeia soluţia pe următoarele considerente:

În cauză nu s-a făcut dovada existenţei contractului de muncă şi a calităţii de salariat a celor doua contestatoare - argumentul este irelevant întrucât natura juridică de raport de muncă reieşea cu claritate din coroborarea tuturor aspectelor de fapt ale cauzei iar, pe de altă parte, instanţa nu a solicitat, în temeiul rolului activ pe care trebuia să îl aibă, administrarea unor probe suplimentare în acest sens.

Emiterea deciziei de imputare îşi găseşte suportul în dispoziţiile statutului cooperativei, - susţinere eronată întrucât Decizia de imputare este întemeiată în drept pe prevederile Codului muncii.

Argumentul reţinut de instanţă că, contestatoarele şi-au exprimat în mod neechivoc opţiunea pentru judecarea litigiului de instanţa arbitrală, nu poate fi primit raportat la faptul că nu stă în puterea părţilor să aleagă competenţa de soluţionare a diferendului având ca obiect drepturi care nu pot fi tranzacţionate, normele incidente având caracter de ordine publică.

În conformitate cu îndrumările instanţei de recurs, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat şi asupra existenţei şi întinderii prejudiciului reţinut în sarcina contestatoarelor, însă analiza problemei juridice în cauză a fost superficială, soluţia instanţei fiind în consecinţă nefondată. Astfel, în rejudecare, instanţa s-a limitat la a prelua fidel motivarea tuturor instanţelor care s-au pronunţat până în prezent pe acest aspect, arătând că instanţa arbitrală a constatat incidenţa Hotărârii Consiliului Local nr. 303 din 14 decembrie 1999, stabilind încălcarea Hotărârii UCECOM nr. 2/1994 prin modul de încheiere a contractelor de închiriere, chiria percepută fiind mai mică decât cea practicată de autoritatea locală care se pretindea a fi de referinţă.

Subliniază, din nou, aspectele pe care le consideră relevante şi asupra cărora instanţele precedente au omis să se aplece cu atenţie.

Niciun articol sau aliniat din Hotărârea nr. 2/1994 nu prevede obligaţia de a se raporta la nivelul chiriei percepute de autorităţile locale. Nici Decizia de imputare - actul declanşator al litigiului - nu menţionează articolul pretins încălcat din Hotărârea nr. 2/1994, şi totuşi acest document este menţinut ca temei legal pentru stabilirea unui prejudiciu. În argumentarea hotărârii luate în data de 29 septembrie 2010, Curtea motivează menţinerea hotărârii arbitrale pentru motivul că este corespunzător motivată. Adică Curtea de Apel Bucureşti legiferează un prejudiciu imaginar de 94.271.600 lei vechi, în dispreţul legii, prin preluarea copy-paste a unui document ca şi temei legal, document care nu prevede nimic în legătură cu aspectul judecat, prezentat evaziv, fără număr de articol sau aliniat. Poate mai corect ar fi fost să se treacă la motivare Constituţia României pentru că după părerea sa are mai multe articole de protejare a proprietăţii decât Hotărârea nr. 2/1994 a UCECOM.

Chiar în adresa Primăriei Timişoara, prin care i s-a pus la dispoziţie în 2004 HCL care stabilea tarifele practicate la închirierea spaţiilor comerciale, se menţionează expres că aceste tarife nu influenţează şi nu se aplică la spaţiile închiriate aflate în proprietatea unor agenţi economici.

Concluziile raportului de expertiză întocmit în dosarul arbitral sunt în sensul că prejudiciul nu există urmare a încheierii contractelor de închiriere.

Astfel, la pagina 7, expertul consemnează: în Hotărârea nr. 2/1994 nu se prevede expres un nivel minim al chiriei pentru închirierea spaţiilor proprietatea cooperaţiei altor agenţi economici din afara sistemului cooperaţiei. Consideră că nu există prejudiciu cauzat de încheierea contractelor de închiriere.

Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.

În drept invocă art. 304, 305, 364, 366 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În temeiul art. 242 C. proc. civ. solicită judecarea şi în lipsă.

Recurenta N.M., precizează că prin Decizia de imputare nr. 13 din 17 ianuarie 2002 i s-a imputat contestatoarei S.E., având funcţia de preşedinte şi ei, având funcţia de contabil-şef, ambele cu locul de muncă la Cooperativa Meşteşugărească Î., un pretins prejudiciu adus cooperativei pe de o parte prin încheierea unui contract de asociere în participaţiune şi pe de altă parte prin încheierea unor contracte de închiriere.

Împotriva acestei decizii de imputare au formulat contestaţie atât la Tribunalul Timiş - renunţând însă la judecată ulterior, cât şi la Curtea de Arbitraj a UCECOM, care s-a considerat competentă a soluţiona cauza prin raportare exclusiv la normele interne ale Statutului cooperaţiei.

Prin Sentinţa arbitrala nr. 82 din 8 ianuarie 2004 contestaţia a fost admisă în parte, anulându-se parţial Decizia de imputare, reţinându-se în sarcina lor doar prejudiciul cauzat prin încheierea contractelor de închiriere.

Împotriva sentinţei arbitrale toate părţile implicate au formulat acţiune în anulare.

Prin Decizia civilă nr. 816/R din 7 martie 2005, s-au respins ca nefondate acţiunile în anulare promovate împotriva Sentinţei nr. 82 din 8 ianuarie 2004 pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă ANCOM-UCECOM.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a respins ca nefondat prin Decizia nr. 3796 din 12 aprilie 2006. Ulterior au promovat contestaţie în anulare, care a fost admisă de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 2352 din 14 martie 2007 şi prin care a anulat Decizia civila nr. 3796 din 12 aprilie 2006.

Prin Decizia pronunţată în rejudecarea recursului de către instanţa supremă, recursul a fost admis, Decizia nr. 816/R din 7 martie 2005 a fost casată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Limitele casării s-au circumscris analizării naturii litigiului dedus judecaţii şi determinării competenţei instanţei arbitrale sau a instanţei judecătoreşti de soluţionare a acestuia.

Consideră că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe şi cu aplicarea greşită a legii, după cum vor arata în cele ce urmează.

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti nr. 39 din 29 septembrie 2010 este criticabilă în opinia lor sub următoarele aspecte:

Motivul de casare a vizat analizarea competenţei Curţii de Arbitraj care a soluţionat în primă instanţă contestaţia împotriva deciziei de imputare. Instanţa a cărei hotărâre o critică prin prezentul recurs a constatat competenţa Curţii de Arbitraj, fundamentându-şi însă soluţia pe argumente greşite.

Astfel, apreciază ca fiind esenţiale următoarele aspecte, a avut un raport de muncă cu Cooperativa Meşteşugărească Î., grevat pe un contract individual de muncă, astfel cum reiese din copia contractului individual de muncă şi a carnetului de muncă (anexa la prezentul recurs, contractul individual de muncă fiind încheiat în 4 ianuarie 1999). Ulterior, a dobândit funcţia de contabil-şef, în considerarea căreia a încheiat şi contractul de gestionare a patrimoniului cooperativei.

Calitatea de salariat al cooperativei, în temeiul contractului individual de muncă, a fost ulterior continuată de calitatea de membru cooperator în temeiul convenţiei individuale de muncă, astfel cum reiese din copia carnetului de muncă; fiind parte a contractului/convenţiei de muncă a avut în mod indubitabil raporturi de muncă cu organizaţia cooperatistă, acestea fiind calificate, în mod unitar, de doctrina de specialitate drept raporturi tipice de muncă suprapuse pe raporturile juridice cooperatiste.

În considerarea calităţii de salariat a fost emisă şi Decizia de imputare nr. 13 din 17 ianuarie 2002, în baza art. 102, 105 şi 107 din vechiul Cod al muncii în care se consemnează ca avea „funcţia de contabil-şef şi locul de muncă la CM. Î. Timişoara".

În chiar dispozitivul deciziei de imputare emise de către ATCOM se menţionează că aceasta poate fi contestată la Tribunalul Timiş.

În ciuda celor expuse, în hotărârea recurată instanţa se mărgineşte la a-şi întemeia soluţia pe următoarele considerente:

În cauză nu s-a făcut dovada existenţei contractului de muncă şi a calităţii de salariat a celor două contestatoare - argumentul este irelevant întrucât natura juridică de raport de muncă reieşea cu claritate din coroborarea tuturor aspectelor de fapt ale cauzei iar, pe de altă parte, instanţa nu a solicitat, în temeiul rolului activ pe care trebuia să îl aibă, administrarea unor probe suplimentare în acest sens.

Emiterea deciziei de imputare îşi găseşte suportul în dispoziţiile statutului cooperativei - susţinere eronată întrucât Decizia de imputare este întemeiată în drept pe prevederile Codului muncii.

Contestatoarele „şi-au exprimat în mod neechivoc opţiunea pentru judecarea litigiului de instanţa arbitrală" - nici acest argument nu poate fi primit raportat la faptul că nu stă în puterea părţilor să aleagă competenţa de soluţionare a diferendului având ca obiect drepturi care nu pot fi tranzacţionate, normele incidente având caracter de ordine publică.

În conformitate cu îndrumările instanţei de recurs, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat şi asupra existenţei şi întinderii prejudiciului reţinut în sarcina lor, însă analiza problemei juridice în cauză a fost superficială, soluţia instanţei fiind în consecinţă nefondată.

Astfel, în rejudecare, instanţa s-a limitat la a prelua fidel motivarea tuturor instanţelor care s-au pronunţat până în prezent pe acest aspect, arătând că instanţa arbitrală a constatat incidenţa Hotărârii Consiliului Local nr. 303 din 14 decembrie 1999, stabilind încălcarea Hotărârii UCECOM nr. 2/1994 prin modul de încheiere a contractelor de închiriere, chiria percepută fiind mai mică decât cea practicată de autoritatea locală, care se pretindea a fi de referinţă.

Subliniază, din nou, aspectele pe care le consideră relevante şi asupra cărora instanţele precedente au omis să se aplece cu atenţie:

Niciun text de lege şi nicio normă internă a cooperaţiei nu prevedea obligaţia de a se raporta la nivelul chiriei percepute de autorităţile locale. Nici Decizia de imputare - actul declanşator al litigiului - nu menţionează articolul pretins încălcat din Hotărârea nr. 2/1994. În plus, aceasta se aplică între organizaţii cooperatiste şi nu faţă de terţi şi prevede nivelul maxim şi nu un nivel minim al chiriei. Anexează pentru uşurinţa verificării acestor aspecte copia hotărârii în cauză.

Concluziile raportului de expertiză întocmit în dosarul arbitral sunt în sensul că prejudiciul nu există urmare a încheierii contractelor de închiriere. Astfel, la pagina 7, expertul consemnează: "În Hotărârea nr. 2/1994 nu se prevede expres un nivel minim al chiriei pentru închirierea spaţiilor proprietatea cooperaţiei altor agenţi economici din afara sistemului cooperaţiei. Consideră că nu există prejudiciu cauzat de încheierea contractelor de închiriere".

Pentru toate aceste motive solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.

În drept îşi întemeiază recursul pe art. 304, 305, 364, 366 C. proc. civ., art. 6 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În temeiul art. 242 C. proc. civ. solicită judecarea şi în lipsă.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte reţine ca fiind nefondată prima critică referitoare la natura litigiului care nu ar fi susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, acesta fiind unul din motivele pentru care poate fi desfiinţată hotărârea arbitrală, reglementat de art. 364 lit. a) C. proc.civ.

Înalta Curte are în vedere în acest sens următoarele considerente;

Art. 340 C. proc. civ. reglementează posibilitatea părţilor de a conveni asupra soluţionării pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale cu excepţia celor care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se tranzacţiona.

Astfel, potrivit art. 343 C. proc. civ., convenţia arbitrală se încheie în scris sub sancţiunea nulităţii. Ea se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare.

Încheierea convenţiei arbitrale exclude pentru litigiul care face obiectul ei competenţa instanţelor de judecată. Tribunalul arbitral îşi verifică competenţa şi hotărăşte în această privinţă printr-o încheiere care se poate desfiinţa numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale (art. 343³ C. proc. civ.).

În cazul în care părţile în proces au încheiat o convenţie arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în instanţă, aceasta îşi verifică competenţa potrivit art. 343⁴ C. proc. civ., reţinând cauza spre soluţionare în cazurile expres prevăzute la alin. (2) al acestui articol.

În cauză, în raport de dispoziţiile art. 67 - 68 din Legea nr. 168 /1999 care defineşte conflictele de muncă şi disp. art. 69 din aceeaşi lege, nu este vorba de un conflict de drepturi întrucât recurentele nu şi-au desfăşurat activitatea în baza unui CIM, ci în baza unor convenţii individuale de muncă. Chiar dacă între părţi au existat raporturi de muncă, acestea nu sunt reglementate de Codul muncii.

Aşa cum corect a reţinut curtea de apel, litigiul dintre organizaţia cooperaţiei meşteşugăreşti, pe de o parte, şi recurente, pe de altă parte, are caracter patrimonial şi nu priveşte drepturi asupra cărora nu se poate încheia tranzacţie ori la care nu se poate renunţa.

Rezultă aşadar că părţile puteau încheia o convenţie arbitrală, iar într-o asemenea situaţie art. 343³ C. proc. civ., exclude competenţa instanţei judecătoreşti, în cauză nefiind vorba de drepturi asupra cărora nu se poate tranzacţiona.

O astfel de interdicţie se referă la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi, reglementate în principal de art. 39 C. muncii, or aşa cum s-a precizat mai sus nu ne aflăm în prezenţa unui conflict de drepturi care să cadă sub incidenţa Codului muncii.

Este nefondată şi critica care vizează modul în care curtea de apel a răspuns criticilor recurentelor privind celelalte motive invocate în acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale.

Astfel, disp. art. 364 C. proc. civ. menţionează expres motivele pentru care poate fi desfiinţată hotărârea arbitrală, din interpretarea cărora rezultă că nu pot fi repuse în discuţie aspecte legate de fondul dreptului ce a făcut obiectul hotărârii arbitrale. Astfel, aceste motive au fost corect subsumate motivului prev. la art. 364 lit. g) C. proc. civ., iar curtea de apel a expus în mod detaliat argumentele pentru care a considerat ca nefondat acest motiv, pentru a putea fi desfiinţată hotărârea arbitrală.

În raport de aceste precizări, Înalta Curte nu reţine ca fiind incident în cauză vreunul din motivele de recurs prev. de art. 304 C. proc. civ., fiind considerentele pentru care, în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele S.E.M. şi N.M. împotriva Sentinţei nr. 39 din 29 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2011.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 7058/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond		ICCJ. Decizia nr. 7035/2011. Civil. Limitarea exercitării... →

ICCJ. Decizia nr. 7039/2011. Civil. Actiunea in anularea hotărîrii arbitrale. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7039/2011. Civil. Actiunea in anularea hotărîrii arbitrale. Recurs