ICCJ. Decizia nr. 6936/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6936/2011
Dosar nr.369/30/2010
Şedinţa publică din 7 octombrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 21 ianuarie 2010, reclamanţii I.M. şi I.E. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii de dislocare/strămutare cu domiciliul forţat a defunctului I.P., pe o perioada de 4 ani, 6 luni şi 22 zile, în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale către reclamanţi, în sumă de 270.000 euro, respectiv 5000 euro pentru fiecare lună de domiciliu forţat.
Prin Sentinţa civilă nr. 906 din 13 aprilie 2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamanţi.
În pronunţarea acestei sentinţe, a reţinut următoarele.
Din actele dosarului, rezultă că I.P., autorul reclamanţilor în calitate de soţ şi tată, a fost deportat în perioada 1951 - 1955, 4 ani, 6 luni şi 22 zile, fiind luat împreună cu părinţii săi din localitatea de domiciliu şi duşi în Bărăgan.
În ceea ce priveşte acţiunea introductivă, formulată în raport de măsura luată împotriva autorului reclamanţilor, aceasta are două petite, în principal, în constatare, şi pretenţii. Acesta din urmă are caracter accesoriu.
În legătură cu apărările formulate de pârât, în sensul că doar I.P. ar fi putut cere constatarea caracterului politic al măsurii deportării, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (2), care au un conţinut diferit în cazul condamnaţilor politic, permiţând şi altor persoane să formuleze acţiunea în constatare, Tribunalul a apreciat că este vorba despre o eroare a legiuitorului. Aceasta întrucât, la următorul articol, se prevede posibilitatea acordării de reparaţii şi în cazul altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurii administrative. Prin urmare, interpretând sistematic dispoziţiile legii, rezultă că reclamanţii pot solicita constatarea caracterului politic al deportării autorului lor.
În acelaşi timp, legiuitorul nu a instituit condiţia dovedirii calităţii de moştenitor, cu atât mai puţin pe aceea de unic moştenitor, sau obligaţia de a indica alţi posibili moştenitori.
Cu toate acestea, constatarea caracterului politic al măsurii luate de autorităţi la momentul respectiv nu a fost admisă, întrucât acest petit se află în strânsă legătură cu a doua cerere, vizând pretenţii solicitate pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanţilor, ca urmare a măsurii administrative.
Din dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că legiuitorul a înţeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situaţiile celor două măsuri.
Nu se poate susţine, în sens contrar, faptul că, din interpretarea scopului legii, care încă din titlu a înţeles să asimileze măsurile administrative condamnărilor cu caracter politic, ar rezulta că şi măsurile de reparare a prejudiciilor trebuie să fie identice din punct de vedere al categoriei lor. Este evident că cele două măsuri sunt diferite ca aplicare şi efecte, fiind firesc ca repararea prejudiciilor să nu fie aceeaşi.
De asemenea, textul de lege este extrem de clar, motiv pentru care nu mai este necesară apelarea la metode de interpretare legislativă, sintagma "în caz de condamnare" din cadrul alin. (I), lit. a) din art. 5 neputând fi înlăturată sau considerată o eroare a legiuitorului.
Întrucât cererea de acordare de despăgubiri băneşti este neîntemeiată, solicitarea din cadrul primului petit nu trebuie admisă, reclamanţii nemaiavând interes în constatarea caracterului politic al măsurii de dislocare, atâta timp cât nu le mai poate aduce niciun folos practic.
Prin Decizia civilă nr. 378/A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanţii I.M. şi I.E., a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, Tribunalul Timiş.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
În primul rând, interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 contravine atât normelor legale (art. 5 alin. (1) din legea în forma în vigoare la data pronunţării), cât şi scopului adoptării legii - cel de reparare a prejudiciilor cauzate prin condamnări şi măsuri administrative asimilate acestora.
Mai mult, măsurile restrictive impuse persoanelor strămutate şi metodele folosite în acest scop echivalează cu o adevărată privare de libertate.
În al doilea rând, însă, această împrejurare nu poate fi imputată primei instanţe, întrucât OUG nr. 62/2010, aplicabilă şi proceselor în care nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă, a modificat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că recunoaşte expres dreptul la despăgubiri şi în situaţia măsurilor administrative cu caracter politic.
Reţinând că reclamanţilor nu li se cuvin despăgubiri, întrucât, faţă de antecesorii lor, s-a luat o măsură administrativă (aceştia nefiind condamnaţi în condiţiile art. 1, 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009), prima instanţă a pronunţat hotărârea apelată fără a intra în cercetarea fondului, astfel că, în baza dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, criticând-o pentru următoarele motive:
Decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât prevederile legale pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia nu mai sunt aplicabile în prezent.
Astfel, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010.
Având în vedere faptul că, prin prevederile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, au fost modificate prevederile iniţiale ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi pe aceste prevederi legale s-a bazat soluţia cuprinsă în Decizia recurată, iar acestea au fost declarate neconstituţionale, rezultă că soluţia instanţei de apel este nelegală.
Pe de altă parte, în prezent, acţiunea reclamanţilor este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 3 din 13 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Intimaţii reclamanţi nu au depus întâmpinare în dosar.
Analizând Decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Mai întâi, în ceea ce priveşte Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, invocată de pârât, şi care, în opinia sa, ar înlătura temeiul acordării daunelor morale, această apărare trebuie analizată prioritar susţinerilor recurentului referitoare la consecinţele, în speţă, ale Deciziei nr. 1354/2010, deoarece, prin aceasta, se invocă o chestiune cu caracter general, şi anume că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, indiferent dacă persoana a suferit o condamnare cu caracter politic sau o măsură administrativă cu un asemenea caracter.
Prin urmare, nu ar mai conta felul represiunii politice suportate de reclamanţi, dreptul la despăgubiri morale fiind suprimat pentru toate categoriile de condamnări, respectiv, măsuri administrative cu caracter politic, ceea ce ar susţine hotărârea primei instanţe, sub aspectul soluţiei date cererii de acordare a daunelor morale, cu o altă motivare, însă, faţă de cea a Tribunalului.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că susţinerile pârâtului sunt neîntemeiate.
Într-adevăr, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Contrar, însă, susţinerilor recurentului, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privinţa dreptului reclamanţilor la despăgubiri, cât timp a intervenit după pronunţarea deciziei recurate (Decizia atacată a fost pronunţată la data de 20 octombrie 2010, iar Decizia Curţii Constituţionale în discuţie a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2010 şi publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) şi după ce instanţa de apel a stabilit că daunele morale se pot acorda şi în cazul persoanelor care au fost supuse unei măsuri administrative cu caracter politic, cum este situaţia autorului reclamanţilor, nu numai în cazul condamnaţilor politic.
Faţă de efectele deciziei Curţii Constituţionale pentru reclamanţi şi pentru orice alt solicitant aflat în situaţia lor, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa, de către prezenta instanţă, este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 şi art. 14 din documentul european.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Noţiunea de "bunuri" din textul sus-menţionat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi şi interese care constituie active pot fi considerate "drepturi de proprietate" şi, deci, "bunuri" în sensul acestei dispoziţii.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât "bunurilor actuale", cât şi "valorilor patrimoniale", inclusiv creanţe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin "o speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept.
Cu privire la noţiunea de "speranţă legitimă", Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanţei, acesta nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).
Voinţa statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menţionat în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind "Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" şi Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaţionale care solicită statelor să asigure victimelor reparaţii care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obţine compensaţii pentru prejudiciile pe care le-au suferit.
Prin urmare, persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 au o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare ale cazului lor, de către instanţele interne.
De asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile şi previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerinţele legii în discuţie era recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne pronunţată până la acea dată.
În speţă, reclamanţii au formulat acţiune la 21 ianuarie 2010, în consecinţă, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerinţa legată de termenul sesizării instanţei, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.
Au solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă pentru care însăşi legea a stabilit caracterul ei politic, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, instanţa de apel, anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale în discuţie, a reţinut că se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral şi în cazul persoanelor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, cum este şi cazul autorului reclamanţilor.
Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranţa legitimă a reclamanţilor de a avea şanse de succes în dreptul intern, speranţa legitimă bucurându-se de protecţia art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, întocmai ca şi un bun actual (de exemplu, dacă reclamanţii ar fi deţinut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).
Fără îndoială, protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la "bunurile" unei persoane nu este una absolută, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat.
În acest sens, se prevede că "Dispoziţiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general…".
Prin urmare, art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii care constituie limite ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială, dată de "atingerea substanţei" dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea priveşte realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, şi anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionalităţii între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.
În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţii sus-enunţat.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noţiunea de "lege", proprie Convenţiei, nu trebuie privită în accepţiunea ei formală, şi anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.
În sensul Convenţiei, legea reprezintă orice normă obligatorie şi generală, oricare i-ar fi izvorul formal.
Prin soluţia adoptată în ceea ce priveşte admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceştia în perioada regimului politic trecut.
Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziţiei constatată ca fiind neconstituţională.
Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale, în sensul celor reţinute prin Decizia în discuţie, astfel încât textul de lege menţionat nu mai produce efecte juridice.
Pentru cei care, ca şi reclamanţii, au speranţa legitimă la despăgubiri, în condiţiile în care îndeplinesc condiţiile legii de la data adoptării ei, deci, sunt beneficiarii unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecinţa previzibilă a respingerii acţiunii, ar conduce la o privare de proprietate înţeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptăţite de despăgubirile cuvenite, în urma verificării îndeplinirii cerinţelor legale.
Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăşi "substanţa" dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensaţie în schimb sau, cel puţin, să se prevadă, pentru viitor, şansa obţinerii unei oarecare reparaţii.
Ca atare, nu există "indemnizarea corespunzătoare" a titularului dreptului.
Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curţii Constituţionale este legat de actuala situaţie economică a statului român, care impune anumite restricţii bugetare pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reţine că este respectat criteriul de proporţionalitate enunţat mai sus.
În concluzie, aplicând, în recurs, Decizia Curţii Constituţionale, faţă de o persoană care are speranţa legitimă la acordarea despăgubirilor în temeiul legii, cu consecinţa finală a respingerii acţiunii reclamanţilor, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.
Aplicarea deciziei în discuţie ar determina şi încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva "dreptului de acces la o instanţă".
Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca şi în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, şi anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa dreptului şi să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.
Dacă s-ar aplica Decizia Curţii Constituţionale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), instanţa de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanţele anterioare şi în vigoare la data pronunţării lor, cu consecinţa previzibilă şi, bineînţeles, defavorabilă pentru reclamanţi, de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale.
Or, aceasta ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamanţilor la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii în faza procesuală a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, i-ar lipsi practic pe reclamanţi, şi în absenţa oricărei culpe procesuale din partea lor, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul/vocaţia la despăgubiri.
Pe de altă parte, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice şi juridice aflate în situaţii asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu referire la art. 1 din Primul Protocol şi art. 6).
Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se află în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori ("cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară şi obţinuseră, ca în cazul reclamanţilor, chiar o hotărâre definitivă, de constatare a vocaţiei acestora la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
Aplicarea deciziei sus-menţionate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).
Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea cererii de acordare a despăgubirilor, ca urmare a aplicării acestei decizii.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, privind absenţa temeiului juridic al obţinerii daunelor morale în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1354/2010, susţinerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.
În primul rând, independent de modificarea adusă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, în sensul menţionării exprese la această literă, în calitate de beneficiari ai despăgubirilor pentru prejudiciul moral, şi a celor care au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic, din interpretarea altor dispoziţii ale legii rezultă că scopul legiuitorului a fost să confere dreptul la despăgubiri nu doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, ci şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Lege, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare…".
Într-adevăr, la lit. a) din textul redat mai sus, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susţinerea recurentului este corectă.
Din perspectiva interpretării logico-sistematice şi teleologice, însă, rezultă, în urma corelării mai multor dispoziţii din cuprinsul actului normativ cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Astfel după cum reiese chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, din corelarea dispoziţiei de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, rezultă că Legea deschide calea acţiunii în justiţie pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.
Intenţia legiuitorului a fost de a despăgubi pentru prejudiciul moral suferit atât persoanele care au fost condamnate politic, cât şi pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleaşi motive.
Scopul legiuitorului în sensul amintit a fost confirmat, ulterior, prin adoptarea OUG nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea că "La art. 5, alin. (1), lit. a) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…".
Chiar dacă art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, el este concludent pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică la primul motiv din cererea de recurs a pârâtului.
Din expunerea motivelor prezentată în partea introductivă a ordonanţei de urgenţă menţionate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să menţină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare ale despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009, în forma iniţială. În caz contrar, însuşi scopul Ordonanţei, de a limita cuantumul despăgubirilor în funcţie şi de cel care le solicită (victima opresiunii, soţul supravieţuitor sau descendenţii până la gradul II inclusiv) pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuţie.
De altfel, prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, s-a declarat neconstituţionalitatea art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 în ceea ce priveşte limitele impuse de ordonanţă asupra cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate beneficiarilor Legii nr. 221/2009, iar nu în legătură cu dreptului persoanelor care au suferit măsuri administrative cu caracter politic la daune morale.
Aşa fiind, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale, enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
Prin urmare, recunoscând reclamanţilor dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, ca urmare a unei măsuri administrative cu caracter politic, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, Curtea a pronunţat o hotărâre cu interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege şi cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.
În consecinţă, nu sunt întrunite, în speţă, condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, împotriva Deciziei nr. 378/A din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7023/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6934/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
