ICCJ. Decizia nr. 6934/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6934/2011
Dosar nr.2213/119/2009
Şedinţa publică din 7 octombrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 10 decembrie 2009, reclamantul B.A.Ş. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate că reclamantul împreună cu părinţii săi au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 75.000 RON cu titlu de daune morale, în temeiul Legii nr. 221/2009.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în anul 1952 tatăl său a fost declarat chiabur şi a fost obligat să predea toate bunurile imobile, fiind considerat duşman al societăţii. Pentru casa de locuit s-au impus dări care nu au putut fi onorate, astfel încât casa a fost vândută de stat. Tatălui reclamantului i s-a impus de către securitate să nu părăsească domiciliul. În lipsa mijloacelor de subzistenţă, familia a fost nevoită să apeleze la ajutorul rudelor şi cunoscuţilor din sat, fiind supusă oprobriului public.
Prin Sentinţa civilă nr. 732 din 02 iulie 2010, Tribunalul Covasna a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurilor la care au fost supuşi antecesorii reclamantului, B.Ş. şi B.I., precum şi însuşi reclamantul B.A.Ş., iar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna a fost obligat să plătească reclamantului suma de 12.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de părinţii săi şi de el personal în urma măsurilor de persecuţie la care au fost supuşi aceştia. Au fost respinse restul pretenţiilor până la concurenţa sumei de 75.000 RON solicitate prin acţiune, iar pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 600 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că, potrivit probelor administrate, începând cu anul 1949 tatăl reclamantului a figurat pe lista de chiaburi, pentru că a folosit şi a exploatat braţe de muncă străine.
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a atestat că tatăl reclamantului figurează ca având un dosar informativ, din studierea dosarului menţionat reieşind că acesta a fost încadrat în categoria chiaburilor.
Din declaraţia martorului L.V. prima instanţă a reţinut că tatăl reclamantului a fost calificat drept chiabur şi în consecinţă a fost considerat duşman de clasă, întreaga familie având domiciliul obligatoriu impus în localitatea Odjula. De asemenea, martorul L.L. a confirmat persecuţiile politice la care au fost supuşi membrii familiei reclamantului: stabilirea unor impozite enorme, excluderea copiilor de la şcoală şi în acest fel îngrădirea dreptului la o educaţie care să le asigure un nivel de trai decent, confiscarea animalelor şi a bunurilor, precum şi evacuarea din casă pentru a se instala miliţia.
În temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurilor la care au fost supuşi reclamantul şi părinţii săi, iar în raport de art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege a reţinut că se impune acordarea aceloraşi despăgubiri, ca şi în cazul persoanelor care au fost condamnate.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, susţinând că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că familiei B. i s-ar fi stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 1952 - 1955, iar preluarea terenurilor nu reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic dispusă ca urmare a unor atitudini de împotrivire faţă de regimul comunist, nefiind aplicată doar familiei reclamantului, ci tuturor cetăţenilor care deţineau în proprietate suprafeţe de pământ mai mari de 25 ari. În motivarea apelului s-a mai susţinut că Legea nr. 221/2009 nu poate constitui temei pentru acordarea daunelor morale în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. Apelantul a formulat critici şi în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă.
Prin Decizia nr. 129/Ap din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa şi a respins acţiunea reclamantului.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 a prevăzut posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, atât în cazul condamnărilor, cât şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. S-a mai reţinut în motivarea deciziei că legiuitorul, prin art. 1 alin. (2) şi 4 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a instituit posibilitatea ca instanţa să constate caracterul politic al unor măsuri, dacă prin faptele care au stat la baza lor s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
În cauză, reclamantul nu a dovedit nicio măsură administrativă cu caracter politic, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, respectiv, nu s-a făcut dovada unor fapte prin care să se fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Din probele administrate în cauză nu rezultă că împotriva părinţilor reclamantului s-au luat măsuri cu caracter politic ca o consecinţă a unor fapte de împotrivire la regimul totalitar sau de apărare a valorilor democratice. Pierderea locurilor de muncă, confiscarea unor bunuri mobile sau imobile, includerea în categoria "chiaburilor" şi alte persecuţii din perioada regimului comunist nu constituie măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999. Nu toate restricţiile şi suferinţele oamenilor din perioada regimului comunist fac obiectul reparaţiilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, ci doar cele strict şi limitativ prevăzute de legiuitor. Sub acest aspect, interpretarea primei instanţe este incorectă, deoarece nu se ţine cont de cele mai importante reguli de interpretare a normei juridice aplicate, precum interpretarea istorică, teleologică şi gramaticală
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul B.A.Ş., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul arată că, din economia dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 şi din interpretarea logică şi teleologică a acestora rezultă că beneficiază de dreptul la despăgubiri morale şi materiale toate persoanele care au fost supuse unor măsuri cu caracter politic, atât cele condamnate cât şi cele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic. Aceste măsuri vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist şi care au suferit, ca urmare a acestor fapte, consecinţe penale sau administrative, producătoare de prejudicii materiale şi morale. În cazul părinţilor reclamantului, împotrivirea a constat în refuzul acestora de a intra în CAP, motiv pentru care au fost declaraţi chiaburi pentru a li se confisca averea.
Recurentul mai arată că măsura luată împotriva familiei sale, prin modalitatea în care a fost pusă în aplicare - declararea ca fiind chiaburi, urmată de confiscarea terenurilor, a maşinilor agricole, a casei de locuit, împiedicarea părinţilor de a realiza venituri şi expunerea familiei la condiţii mizere de trai - a avut un impact psihologic şi emoţional negativ, care a produs traume serioase.
Prin întâmpinare, intimatul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicită respingerea recursului ca nefondat. Intimatul consideră că Decizia instanţei de apel este legală, acţiunea în despăgubiri formulată de reclamant neavând temei legal. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, astfel încât aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectele. Intimatul mai arată că reclamantul nu a dovedit nicio măsură administrativă cu caracter politic, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, respectiv nu s-a făcut dovada unor fapte prin care să se fi urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Examinând Decizia civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate şi având în vedere argumentele susţinute de intimat în apărare, Înalta Curte reţine următoarele:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Scopul legii rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ ce a însoţit proiectul legii în procesul de legiferare, care nu distinge între condamnaţii politic şi persoanele faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, incluzând în noţiunea generică de "condamnaţi" ambele categorii de victime ale totalitarismului.
Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite prin art. 3 din lege, în care sunt enumerate şi actele normative în baza cărora s-au dispus, iar potrivit art. 4 alin. (2) pot fi asimilate acestora şi alte măsuri administrative decât cele al căror caracter politic este prevăzut expres - cu condiţia de a se constata caracterul politic al acestora de către instanţă.
În acest sens, textul prevede că: "Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Potrivit art. 1 alin. (3), aplicabil şi în cazul măsurilor administrative, ca urmare a normei de trimitere din partea finală a art. 4 alin. (2); "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Scopurile la care se referă art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 sunt.
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică.
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic.
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta.
c1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist.
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
În cadrul acţiunii formulate reclamantul a susţinut că a suferit împreună cu părinţii săi consecinţele declarării acestora ca fiind chiaburi, măsură care a avut ca urmare pierderea tuturor bunurilor, expunerea familiei la sărăcie, privaţiuni şi umilinţe.
Situaţia de fapt descrisă în motivarea acţiunii nu a fost contestată, însă instanţa de apel a apreciat că includerea părinţilor reclamantului în categoria chiaburilor şi persecuţiile ulterioare nu constituie măsuri cu caracter politic în sensul art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, întrucât nu rezultă că acestea au fost aplicate ca urmare a unor fapte de împotrivire la regimul totalitar sau de apărare a valorilor democratice.
Înalta Curte consideră că această concluzie a instanţei de apel nu are corespondent în realitatea istorică, fiind de notorietate faptul că în categoria "chiaburilor" erau incluse persoanele care deţineau anumite suprafeţe de teren şi unelte agricole şi care refuzau să aducă de bună-voie aceste bunuri în cooperativele de producţie şi să accepte astfel pierderea dreptului de proprietate funciară prin cooperativizarea. Or, refuzul de a se supune planului de cooperativizare reprezintă atât o modalitate de promovare a dreptului de proprietate individuală, în opoziţie cu proprietatea colectivă impusă de regimul comunist, în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 214/1999, dar şi o formă de exprimare a protestului împotriva abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică, în sensul prevăzut la lit. a) a aceluiaşi articol.
În consecinţă, în temeiul art. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) şi d) din OUG nr. 214/1999, Înalta Curte constată că declararea ca chiaburi a părinţilor reclamantului, cu toate consecinţele negative ale unei asemenea calificări, constituie măsură administrativă cu caracter politic, ce conferă reclamantului dreptul de a solicita acordarea daunelor morale prevăzute de Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, invocate de pârât prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:
Într-adevăr, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Contrar, însă, susţinerilor intimatului pârât, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privinţa dreptului reclamantului la despăgubiri, cât timp a intervenit după pronunţarea hotărârii din apel (12 octombrie 2010).
Dacă s-ar aplica Decizia Curţii Constituţionale (care nu a fost urmată de intervenţia legislativului în armonizarea dispoziţiei declarate neconstituţionale cu legea fundamentală), instanţa de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanţele anterioare şi în vigoare la data pronunţării lor, cu consecinţa previzibilă şi, bineînţeles, defavorabilă pentru reclamant, de respingere a acţiunii.
Or, aceasta ar însemna o ingerinţă în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerinţă care nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, şi mijloacele alese.
Aplicarea deciziei Curţii în faza procesuală a recursului, cu soluţia previzibilă enunţată mai sus, l-ar lipsi practic pe reclamant şi în absenţa oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obţinerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-şi poată valorifica dreptul la despăgubiri.
Pe de altă parte, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în această fază procesuală ar avea drept consecinţă şi încălcarea dreptului la nediscriminare. În esenţă, acest drept, recunoscut de art. 14 din Convenţie, protejează persoanele fizice şi juridice aflate în situaţii asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le recunoaşte (în speţă, cu dreptul de acces la instanţă, prevăzut la art. 6).
Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv dacă urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Or, însăşi Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se află în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori ("cu atât mai mult"), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situaţie concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu şi mai multă putere în situaţia respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, declanşaseră procedura judiciară, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeaşi dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
Aplicarea deciziei sus-menţionate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acţiuni introduse la aceeaşi dată, de către persoane aflate în situaţii identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menţionat), dintre care una este soluţionată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluţionată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanţelor, termene lungi ş.a.).
Pentru toate argumentele prezentate anterior, nu se poate ţine seama, în soluţionarea cauzei de faţă, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea acţiunii ca urmare a aplicării acestei decizii.
În concluzie, constatând că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de daune morale, iar ca urmare a acestei soluţii, deşi a înlăturat în mod corect una dintre criticile apelantului pârât, stabilind că Legea nr. 221/2009 recunoaşte posibilitatea acordării daunelor morale şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, a lăsat neexaminate celelalte critici din apelul pârâtului privind cuantumul acestor daune, în temeiul art. 312 alin. (5) şi art. 313 C. proc. civ. se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul B.A.Ş. împotriva Deciziei nr. 129/Ap din 12 octombrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia civilă atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 6936/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6933/2011. Civil → |
|---|
