ICCJ. Decizia nr. 7231/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7231/2011
Dosar nr.11401/3/2009
Şedinţa publică din 18 octombrie 2011
Asupra recursului civil de faţă, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 11401/3/2009, la data de 20 martie 2009, contestatoarea G.M. a formulat în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 11244 din 09 februarie 2009, emisă de intimată, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea dispoziţiei şi obligarea intimatei la restituirea în natură a terenului în suprafaţă totală de 200 mp situat în Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 218 din 19 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis contestaţia, a fost anulată Dispoziţia nr. 11244 din 09 februarie 2009, a fost obligată intimata să emită dispoziţie de restituire în natură în favoarea contestatoarei pentru terenul în suprafaţă de 200 mp, situat în Bucureşti, identificat potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat de dl. C.V.T. şi a fost omologat raportul de expertiză tehnică.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel contestatoarea G.M. şi intimata Primăria Municipiului Bucureşti.
În apelul declarat de către Primăria Municipiului Bucureşti s-a arătat că la dosar nu s-a depus niciun act de proprietate pentru a se dovedi calitatea de persoană îndreptăţită cu privire la imobilul solicitat, că în instanţă nu mai puteau fi administrate alte probe după împlinirea termenului de 18 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi că instanţa a fost învestită, potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, doar cu verificarea temeiniciei dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare.
În motivarea apelului declarat de către contestatoarea G.M. s-a solicitat modificarea în parte a sentinţei, în sensul obligării intimatei să emită dispoziţie de restituire pentru suprafaţa de 304 mp situată în Bucureşti, identificată prin raportul de expertiză tehnică omologat în cauză ca fiind lotul nr. 1. Contestatoarea a arătat că, din înscrisurile existente la dosar (anexa la decretul de expropriere, Adresa nr. X/2009 emisă de către Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul de Evidenţă a Proprietăţii), coroborate cu măsurătorile efectuate de expertul tehnic şi omologate de către instanţa de fond, terenul avea o suprafaţă de 608 mp şi nu de 400 mp, cum reiese din actul de partaj ce a stat la baza notificării iniţiale, apelantei revenindu-i cota de ½, respectiv o suprafaţă de 304 mp.
Apelanta-contestatoare a mai susţinut că, prin restituirea suprafeţei de 200 din totalul de 608 mp (suprafaţa întregului imobil), în loc de 304 mp, s-ar produce o îmbogăţire fără just temei pentru autorii numitului M.G. (celălalt coproprietar), în detrimentul său, ceea ce e contrar voinţei părţilor în momentul încheierii actului de partaj voluntar.
Prin Decizia nr. 676 A din 12 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate ambele apeluri.
Instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită a apelantei-contestatoare cu privire la suprafaţa de 200 mp situată în Bucureşti, având în vedere că imobilul a fost preluat abuziv în temeiul Decretului nr. 200/1989, la poziţia 67 din lista anexă figurând ca proprietară G.M. De asemenea, calitatea de persoană îndreptăţită la restituire rezultă şi din actele de proprietate şi de moştenire depuse la dosar.
Instanţa de apel a respins şi celelalte critici ale apelantei Primăria Municipiului Bucureşti, reţinând că prima instanţă s-a pronunţat pe baza actelor doveditoare existente în dosarul administrativ, iar pe parcursul cercetării judecătoreşti nu s-au depus înscrisuri noi pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită. Nu există nicio dovadă că intimatul ar fi solicitat contestatoarei completarea dosarului, astfel încât acesta este culpabil de depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării.
Cu privire la ultima critică a apelantului-pârât, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a soluţionat pe fond notificare, în conformitate cu Decizia în interesul legii nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin care s-a statuat că instanţele de judecată au plenitudine de competenţă cu privire la soluţionarea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, în ipoteza respingerii notificării prin decizie administrativă.
Cu privire la apelul declarat de către apelanta-contestatoare G.M., instanţa de apel a reţinut că singura critică adusă sentinţei apelate constă în împrejurarea că instanţa trebuia să dispună restituirea în natură a suprafeţei de 304 mp, şi nu de 200 mp, aşa cum s-a dispus prin hotărârea atacată.
Instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, Tribunalul Bucureşti a dispus restituirea suprafeţei de 200 mp, deoarece aşa a solicitat reclamanta prin Notificarea nr. 4174/2001. Pe de altă parte, prin actul de partaj autentificat din 04 aprilie 2001 la B.N.P. S.C.D., între G.M. şi M.G. a intervenit partajul voluntar privind imobilul situat în Bucureşti prin care cei doi coproprietari şi-au partajat suprafaţa totală de 400 mp din imobilul menţionat, fiecare dobândind câte 200 mp.
Prin notificarea formulată ulterior încheierii actului de partaj, apelanta-reclamantă a solicitat restituirea în natură numai a suprafeţei de 200 mp, care a format obiectul Decretului de expropriere nr. 200/1989, depunând în acest sens şi actul de partaj voluntar.
Raportându-se la prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi la conţinutul notificării, prima instanţă a stabilit, în mod corect că în speţă s-a solicitat restituirea numai a suprafeţei de 200 mp, iar împrejurarea că prin raportul de expertiză tehnică a fost identificată suprafaţa de 600 mp nu poate avea semnificaţia pretinsă de apelanta-reclamantă.
Instanţa de apel a mai reţinut că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii părţilor şi că instanţa de judecată este obligată să se pronunţe în limitele învestirii, iar apelanta-reclamantă nu a formulat nicio precizare în faţa primei instanţe în sensul că înţelege să solicite suprafaţa de 300 mp.
Susţinerea apărătorului apelantei-reclamante în sensul că a menţionat în concluziile orale că solicită restituirea suprafeţei de 300 mp nu reprezintă o precizare a acţiunii promovate, în condiţiile art. 112 şi art. 132 C. proc. civ.
Instanţa de control judiciar a înlăturat critica privind pretinsa îmbogăţire fără justă cauză a lui M.G., reţinând că neformularea notificării pentru întreaga suprafaţă de teren nu este favorabilă în mod automat celuilalt coproprietar, deoarece şi modul de soluţionare a notificării formulate de acesta este guvernat de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu privire la indicarea expresă a suprafeţei de teren solicitată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta G.M., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, reclamanta susţine că în şedinţa publică din data de 12 februarie 2010, după depunerea la dosar a raportului de expertiză, a formulat oral în faţa instanţei de judecată cerere precizatoare în condiţiile art. 132 C. proc. civ., solicitând să se ia act că, din concluziile raportului de expertiză a reieşit o suprafaţă totală de 608 mp, iar corespunzător cotei de ½ reclamantei i se cuvine suprafaţa de 304 mp. Instanţa de apel a considerat în mod greşit că cererea orală formulată în faţa instanţei nu are caracterul unei cereri precizatoare. Cererea a fost formulată în condiţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., fiind îndeplinite condiţiile legale pentru restituirea suprafeţei de 304 mp identificată ca fiind lotul nr. 1 în raportul de expertiză. La momentul încheierii actului de partaj părţile au avut în vedere suprafaţa totală de 400 mp, singura probă care a condus la stabilirea exactă a suprafeţei fiind raportul de expertiză faţă de care s-a formulat cererea precizatoare.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Atât prin notificare, cât şi în cadrul contestaţiei, reclamanta a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 200 mp teren situat în Bucureşti. În dovedirea dreptului de proprietate s-a depus actul de partaj voluntar autentificat din 04 aprilie 2001 la B.N.P. S.C.D., prin care cei doi coproprietari, G.M. şi M.G., şi-au partajat suprafaţa totală de 400 mp, fiecăruia revenindu-i câte 200 mp. Suprafaţa de teren care a revenit prin partaj reclamantei şi care a format obiectul cererii de restituire este individualizată în actul de partaj prin indicarea suprafeţei şi a vecinătăţilor.
Potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie să cuprindă elementele de identificare ale imobilului solicitat, obligaţia unităţii notificate de a răspunde la notificare fiind circumscrisă limitelor în care a fost învestită. La rândul său, instanţa de judecată analizează, în cadrul plângerii formulate în temeiul art. 26 din aceeaşi lege, dacă autorul notificării justifică cererea de restituire, în natură sau în echivalent, tot în raport de obiectul cererii de restituire, astfel cum a fost individualizat prin notificare.
Întrucât obiectul cererii de restituire formulată de reclamantă a fost concretizat prin indicarea suprafeţei terenului, iar vecinătăţile au fost stabilite prin actele doveditoare ale dreptului de proprietate depuse în susţinerea cererii, în mod corect instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu poate pretinde restituirea unei suprafeţe mai mari, pe motiv că aceasta ar rezulta din măsurătorile efectuate de expert.
În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante, privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor procedurale privind precizarea cererii de chemare în judecată (critică ce poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora cererea nu se consideră modificată, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă în cazul în care reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii, nu sunt aplicabile în cazul în care obiectul cererii este restituirea unei suprafeţe de teren, ce constituie un bun individual determinat. În acest caz, solicitarea unei suprafeţe mai mari decât cea indicată în cererea de chemare în judecată echivalează cu o modificare a acţiunii, nefiind vorba despre o majorare a "câtimii" obiectului cererii, ci de pretinderea unei suprafeţe suplimentare care, la rândul său, constituie un bun individual determinat. Cum în mod corect a remarcat instanţa de apel, reclamanta nu a formulat o cerere modificatoare în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât prima instanţă nu putea încălca principiul disponibilităţii şi nu putea acorda părţii mai mult decât a cerut prin acţiune.
Recurenta a mai susţinut în motivarea recursului că instanţa a reţinut în mod greşit că prin actul de partaj voluntar părţile au înţeles să partajeze suprafaţa de 400 mp. În realitate, voinţa reală a părţilor a fost să partajeze terenul respectând cota de ½ ce revenea fiecărei. Această critică, ce s-ar putea încadra în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată. În realitate, nu se pune în discuţie modul de interpretare a clauzelor actului de partaj, ci împrejurarea că situaţia de fapt, sub aspectul întinderii suprafeţei de teren, a fost stabilită fără a se lua în considerare o anumită variantă propusă de expert, variantă în care suprafaţa terenului ce ar fi urmat să fie atribuit reclamantei ar fi fost mai mare decât cea indicată în actul de partaj. Or, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în raport de probele administrate nu este compatibilă cu structura recursului.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea G.M. împotriva Deciziei nr. 676A din 12 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 7239/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 7236/2011. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
