ICCJ. Decizia nr. 7239/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7239/2011
Dosar nr.6232/1/2010
Şedinţa publică din 18 octombrie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, reţine următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 16 iulie 2010, contestatoarea SC O.M.V.P. SA a solicitat anularea Deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, invocând motivele de contestaţie în anulare prevăzute de art. 318 C. proc. civ., respectiv, dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale şi instanţa a omis din greşeală să cerceteze mai multe motive de recurs.
În dezvoltarea motivelor de contestaţie în anulare invocate, contestatoarea a susţinut, în esenţă, următoarele:
În cadrul contestaţiei formulate de S.D.C. şi S.R.B. împotriva Deciziei nr. 58 din 27 noiembrie 2003 (prin care s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat, ca instanţă de apel, Decizia nr. 446/A din 05 iunie 2008, prin care a admis apelul împotriva Sentinţei nr. 394 din 12 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a anulat Decizia nr. 58 din 27 noiembrie 2003 emisă de SNP P. SA şi a obligat-o pe aceasta să plătească reclamanţilor suma de 50.610.644,97 lei cu titlu de redevenţă pentru perioada menţionată în expertiza efectuată în cauză.
Împotriva acestei decizii, SC P. SA a declarat recurs, invocând mai multe motive, respectiv:
1. motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - nelegalitatea deciziei recurate, lipsa de temei legal, pronunţarea acesteia cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii sub mai multe aspecte, fiecare dintre critici vizând încălcarea unei anumite dispoziţii legale:
- inadmisibilitatea contestaţiei în condiţiile în care cota de 1/5 din punctul de redevenţă reprezintă un drept de creanţă şi nu un bun imobil, astfel încât a fost depăşită sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 care prevede la art. 1, 2 şi 3 categoriile de bunuri naţionalizate pentru care legea prevede măsuri reparatorii;
- inadmisibilitatea cererii de obligare a P. SA la plata de despăgubiri băneşti, în condiţiile în care aceasta nu are calitatea de deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001;
- nelegalitatea soluţiei de admitere în parte a contestaţiei, raportat la conţinutul obligaţiei de acordare a despăgubirilor, în cazul unei preluări cu titlu proprietarul putând solicita cel mult contravaloarea imobilului preluat, dar nu şi lipsa de folosinţă (fructele civile);
- inadmisibilitatea modificării notificării în faţa instanţei de judecată, eludarea procedurii prealabile instituite de Legea nr. 10/2001;
- nelegalitatea raţionamentului juridic prin care instanţa de apel şi-a însuşit expertiza A.I.
2. motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - insuficienta motivare a hotărârii şi existenţa unor motive străine de natura pricinii.
În ceea ce priveşte motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ., contestatoarea arată că instanţa de recurs a omis să analizeze motivele de recurs privind: depăşirea obiectului de reglementare a Legii nr. 10/2001, raportat la împrejurarea că dreptul afirmat prin acţiune asupra cotei de 1/5 din punctul de redevenţă reprezintă un drept de creanţă şi nu un bun imobil; inadmisibilitatea contestaţiei pe motiv că P. SA nu este unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001; nelegalitatea soluţiei de admitere a contestaţiei raportat la conţinutul obligaţiei de acordare de despăgubiri, în condiţiile în care proprietarul nu poate solicita şi lipsa de folosinţă (fructele civile); inadmisibilitatea modificării notificării în faţa instanţei de judecată şi nelegalitatea raţionamentului juridic prin care instanţa de apel şi-a însuşit expertiza.
În susţinerea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea arată că instanţa de recurs nu a observat că în cadrul apelului reclamanţii şi-au restrâns acţiunea, renunţând la capătul de cerere privind pretenţiile legate de imobilul din subsolul Dealului Scăeni, com. Boldeşti, jud. Prahova şi menţinându-şi doar pretenţiile legate de cota de 1/5 din punctul de redevenţă, care reprezintă un drept de creanţă. Ca urmare a acestei greşeli, instanţa nu a analizat efectele produse de renunţarea parţială a apelanţilor, sub aspectul posibilităţii acestora de a pretinde măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, aspect ce constituia motiv de recurs.
Prin întâmpinare, intimaţii S.D.C. şi S.R.B. au solicita respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă. Intimaţii consideră că nu sunt întrunite motivele de contestaţie în anulare invocate, deoarece instanţa de recurs a analizat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., textul art. 318 teza a doua C. proc. civ. având în vedere numai omisiunea de a analiza unul dintre motivele de modificare sau casare, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte. Intimaţii mai susţin în apărare că nu este întrunit nici motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., împrejurarea că nu au fost primite anumite susţineri şi interpretări date unor acte de către recurentă neputând fi calificat în niciun caz ca fiind o eroare materială.
Examinând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte constată următoarele:
Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de S.D.C. şi S.R.B., având ca obiect anularea Deciziei nr. 58/2003 emisă de SNP P. SA, obligarea acesteia să le acorde măsuri reparatorii în echivalent prin acţiuni la SNP P. SA, cu precizarea numărului acestora şi a valorii lor nominale, urmând ca în acest sens pârâta să fie obligată la emiterea unei noi decizii, sau instanţa să dispună prin hotărârea pronunţată despăgubirea cuvenită pentru bunurile confiscate şi prejudiciul provocat.
Motivându-şi contestaţia, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai mamei lor S.M.V., au arătat că aceasta a fost proprietara imobilului compus din exploatarea petrolieră, care reprezintă 1/5 din subsolul Dealului Scăeni, com. Boldeşti, în întindere de 7027,37 mp precum şi 1/5 punctul de redevenţă (contract de concesiune minieră) asupra terenului menţionat. Reclamanţii au mai arătat că imobilul proprietatea mamei lor a fost preluat de către stat fără nicio despăgubire, în temeiul Legii nr. 119/1948, iar cererea de acordare de măsuri reparatorii este întemeiată pe prevederile art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 10/2001, argumentele reţinute de pârâtă pentru respingerea notificării, bazate pe apartenenţa bunului la domeniul public, nefiind justificate.
Prin Sentinţa civilă nr. 394 din 12 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a respins ca nefondată contestaţia.
Prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu au răsturnat prezumţia de preluare cu titlu valabil, iar pe de altă parte, bunul preluat de stat (exploatare petrolieră şi minieră) este inclus în categoria celor aparţinând domeniului public al statului, astfel cum este definită în art. 3 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 coroborat cu art. I al anexei la această lege, art. 135 din Constituţia revizuită şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată.
Prin Decizia nr. 446 A din 05 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul reclamanţilor, a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 58/2003 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să plătească reclamanţilor suma de 50.610.644,97 lei cu titlu de redevenţă pentru perioada menţionată în expertiza efectuată în cauză, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Instanţa de apel a reţinut că în mod greşit s-a respins contestaţia pe motiv că nu a fost răsturnată prezumţia de preluare cu titlu valabil, atâta timp cât bunurile au fost preluate de stat în mod abuziv, în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001. Pe baza expertizei efectuate în apel, instanţa a determinat cuantumul redevenţei cuvenite reclamanţilor, obligând pârâta la plata acestei sume.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta.
Reclamanţii au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării pârâtei la plata sumei maxime stabilită prin expertiză, respectiv, 202.442.579,88 lei.
Pârâta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., ultimul motiv de recurs, din a cărui perspectivă se va soluţiona prezenta contestaţie în anulare, fiind structurat pe mai multe critici de nelegalitate.
Prima critică invocată în cadrul acestui motiv de recurs vizează inadmisibilitatea contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece P. SA nu are calitatea de unitate deţinătoare a terenului. S-a susţinut şi inadmisibilitatea cererii de obligare a pârâtei la plata de despăgubiri băneşti, hotărârea din apel fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii care privesc categoriile de bunuri pentru care se acordă măsuri reparatorii. În dezvoltarea acestei critici recurenta a susţinut că „punctul de redevenţă" în raport de care se solicită despăgubirile este un drept de creanţă rezultat dintr-un contract de concesiune, drept în privinţa căruia legea specială reparatorie nu este aplicabilă.
O a doua critică a recurentei-pârâte a vizat distincţia care trebuie făcută, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, între noţiunile de preluare „cu titlu" sau „fără titlu" şi consecinţele acestei distincţii sub aspectul posibilităţii persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii de a solicita fructele civile. Recurenta a susţinut că în speţă este vorba despre o preluare cu titlu, iar reclamanţii nu pot pretinde determinarea valorii prejudiciului provocat în ultimii 56 de ani prin neîncasarea fructelor/redevenţei pentru cota de 1/5 subsol petrolier.
În cadrul celei de-a treia critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat inadmisibilitatea modificării notificării în faţa instanţei de judecată, în condiţiile în care prin notificare şi prin contestaţie s-au solicitat măsuri reparatorii în echivalent prin acordarea de acţiuni la SNP P. SA, iar ulterior, pe parcursul judecăţii, s-au făcut precizări succesive în sensul obligării pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prin acţiuni la SNP P. SA, cu precizarea numărului acestora şi a valorii lor nominale, sau instanţa să dispună despăgubirea cuvenită pentru bunurile confiscate şi prejudiciul provocat.
Recurenta-pârâtă a invocat şi lipsa de temei legal a raţionamentului juridic prin care instanţa de apel şi-a însuşit expertiza, în sensul că greşit s-a reţinut culpa sa constând în nedepunerea înscrisurilor solicitate de expert şi nelegalitatea procedurii de sancţionare a pretinsei culpe pentru nedepunerea înscrisurilor.
Prin Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins ca nefondate ambele recursuri.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei, instanţa de recurs a reţinut că prin Notificarea nr. 227 din 13 august 2001 depusă la Biroul Executorului Judecătoresc R.R. şi completată prin actul din 11 februarie 2002 reclamanţii au solicitat măsuri reparatorii prin acţiuni la SNP P. SA, pentru imobilul constituit din exploatarea petrolieră, conform actului dotal anexat notificării şi care reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăieni comuna Boldeşti, judeţul Prahova, în întindere de 7027,37 mp şi 1/5 dintr-un punct de redevenţă asupra terenului situat în comuna Boldeşti judeţul Prahova, concesionat către Societatea A.R..
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2005, sunt cuprinse în categoria imobilelor preluate în mod abuziv şi imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi precum şi prin alte acte normative de naţionalizare.
Potrivit art. 1 pct. 7 din Legea nr. 119/1948 se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului, la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii enumerate, după criteriile indicate pentru fiecare categorie: întreprinderile din domeniul industriei petroliere şi de gaze naturale, enumerate în anexa nr. IV. Anexa nr. IV cuprinde lista întreprinderilor petroliere şi de gaze naturale, în care la poziţia 2 este menţionată Societatea A.R. Societate petrolieră.
Faţă de actele anexate de reclamanţi la notificările depuse şi de dispoziţiile legale sus evocate, s-a reţinut de către instanţa de recurs că instanţa de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice dintre părţi, prin raportare şi la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţinerea recurentei SC P. SA legată de nemotivarea hotărârii instanţei de apel şi de existenţa unor motive străine de cauză, a fost considerată de asemenea nefondată, deoarece motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, iar din această perspectivă, instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ.
S-a mai reţinut în motivarea deciziei din recurs că expertiza efectuată în cauză a avut în vedere şi procesul-verbal întocmit la 9 octombrie 2007, semnat de reprezentanţii exploatării petroliere Boldeşti-Scăieni, judeţul Prahova, reprezentantul Primăriei şi al reclamanţilor, proces-verbal prin care s-au reidentificat sondele cu 668 şi 851 Boldeşti. Din procesul-verbal sus-menţionat rezultă că o identificare faptică a mai fost efectuată şi la 24 octombrie 2002, când s-a şi încheiat un proces-verbal între aceleaşi părţi.
Instanţa de recurs a mai reţinut că expertiza efectuată în cauză de către expertul A.I. clarifică situaţia redevenţei de 1/5, care, aşa cum este explicată de expert, se calculează anual şi nu trimestrial. Or, faţă de concluziile expertizei finalizate prin actul depus dosar, susţinerile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate.
Din examinarea acestor considerente se constată că instanţa de recurs nu a răspuns niciuneia dintre criticile invocate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de către recurenta-pârâtă.
Deşi instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a făcut o legală apreciere a raporturilor juridice dintre părţi, prin raportare la dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, concluzionând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., această concluzie nu este urmarea unor argumente care să combată criticile din recurs, ci a expunerii unor constatări de fapt care nu formau obiect de critică şi a unor dispoziţii legale de principiu. Astfel, prealabil concluziei în sensul neincidenţei art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de recurs a reţinut: că s-a formulat de către reclamanţi Notificarea nr. 227 din 13 august 2001, completată prin actul din 11 februarie 2002, prin care au solicitat măsuri reparatorii sub formă de acţiuni la S.N.P. P. SA, pentru imobilul constituit din exploatarea petrolieră, conform actului dotal anexat notificării şi care reprezintă 1/5 din subsolul dealului Scăieni comuna Boldeşti, judeţul Prahova, în întindere de 7027,37 mp şi 1/5 dintr-un punct de redevenţă asupra terenului situat în comuna Boldeşti judeţul Prahova, concesionat către Societatea A.R.; că potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2005, sunt cuprinse în categoria imobilelor preluate în mod abuziv şi imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi precum şi prin alte acte normative de naţionalizare şi că Societatea A.R. a fost preluată de stat prin naţionalizare, în baza Legii nr. 119/1948.
Aceste aspecte reţinute de către instanţa de recurs nu dezleagă numeroasele probleme de drept cu care a fost învestită prin recursul pârâtei. Este adevărat că instanţa nu este obligată să răspundă în mod detaliat fiecărui argument al părţii, însă în speţă instanţa de recurs s-a limitat la expunerea unor aspecte de fapt ale cauzei, lăsând practic nesoluţionate criticile de nelegalitate pe care recurenta-pârâtă le-a invocat în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304. pct. 9 C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că este incident motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ., constând în necercetarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă, urmând a se anula Decizia şi a se rejudeca pricina în recurs.
În ceea ce priveşte motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., se constată că ceea ce se impută instanţei de recurs poate constitui eventual o greşeală de judecată, care însă nu se încadrează în motivul de contestaţie în anulare invocat.
În speţă nu se pune problema neobservării de către instanţa de recurs a manifestării de voinţă a reclamanţilor în sensul renunţării la pretenţii în faza recursului, ci se susţine că instanţa de recurs nu a valorificat un asemenea act de dispoziţie petrecut în faza apelului. Această susţinere nu relevă o simplă omisiune a instanţei de recurs, ci pune problema modului în care instanţa de recurs ar fi putut cenzura Decizia dată de instanţa de apel, sub aspectul modului de soluţionare a acestui act procedural de dispoziţie al părţii, în măsura în care ar fi existat motiv de recurs în acest sens.
În cadrul prezentei contestaţii în anulare nu se susţine că instanţa de recurs ar fi fost învestită cu un asemenea motiv de recurs, necercetat, ci că pretinsa renunţare parţială la pretenţii ar avea legătură cu modul de soluţionare a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anterior sintetizat.
Or, noţiunea de „greşeală materială" la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. are în vedere aspectele formale ale judecăţii în faţa instanţei a cărei hotărâre este contestată, nicidecum modul de apreciere de către instanţa de recurs a unor acte procedurale efectuate de părţi în fazele procesuale anterioare, cum ar fi o eventuală renunţare parţială la pretenţii făcută în cursul judecării apelului.
În raport de aceste considerente, constatând întemeiat motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a doua C. proc. civ., se impune anularea Deciziei nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, şi rejudecarea pricinii în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC O.M.V.P. SA.
Anulează Decizia nr. 319 din 25 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Fixează termen la data de 29 mai 2012, pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva Deciziei nr. 446 A din 5 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu citarea părţilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 7242/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7231/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
