ICCJ. Decizia nr. 7227/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7227/2011
Dosar nr.18535/3/2009
Şedinţa publică din 18 octombrie 2011
Asupra recursurilor civile de faţă, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 04 mai 2008, reclamantul D.T. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, în suprafaţă de 70 mp, evaluat provizoriu la 150.000 euro, respectiv 630.000 RON, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului cheltuielile de judecată efectuate în Dosarul nr. 19742/29912006, în care a fost evins, cheltuielile de executare la care a fost obligat, respectiv 4413,5 RON, potrivit procesului-verbal din 05 februarie 2009 în dosarul de executare nr. X/2009 şi obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească daune morale în cuantum de 50.000 RON. Totodată, a solicitat prin acţiune obligarea pârâţilor să plătească dobânzile legale aferente sumelor solicitate, începând cu data evicţiunii, 25 noiembrie 2008 şi până la data plăţii efective a sumelor.
Prin cererea din 27 ianuarie 2010 reclamantul a precizat primul petit, în sensul că solicită restituirea preţului de piaţă al imobilului, de 286.043 euro, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză.
Prin Sentinţa civilă nr. 222 din 17 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 1.199.176 RON, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti şi a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1996, reclamantul a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, în baza Legii nr. 112/1995.
Prin Sentinţa civilă nr. 6500 din 11 iunie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi revocabilă, a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii contractului menţionat, pornită de fosta proprietară C.I.G., reţinându-se buna-credinţă a chiriaşului cumpărător.
Prin Sentinţa civilă nr. 1662 din 1 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1800 din 25 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de aceeaşi fostă proprietară C.I.G. şi a fost obligat reclamantul din prezenta cauză să-i lase acesteia imobilul situat în Bucureşti, în deplină proprietate şi posesie. Această sentinţă a fost pusă în executare silită, reclamantul fiind evacuat la data de 5 februarie 2009, conform procesului-verbal de punere în posesie din dosarul de executare nr. X/2009.
Tribunalul a apreciat, cu privire la primul capăt de cerere, astfel cum a fost precizat, că sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul că Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de titular al obligaţiei de despăgubire, trebuie să plătească reclamantului valoarea de piaţă a imobilului, în sumă de 1.199.176 RON, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză.
Cu privire la solicitarea de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului cheltuielile de judecată în Dosarul nr. 19742/299/2006, în care a fost evins, precum şi cheltuielile de executare la care a fost obligat, respectiv suma de 4413,5 RON, potrivit procesului-verbal din 5 februarie 2009 în dosarul de executare nr. X/2009, tribunalul a reţinut că obligaţia de garanţie pentru evicţiune revine vânzătorului, conform art. 1337 şi următoarele C. civ. Pe de altă parte, obligaţia de garanţie, sub aspectul spezelor instanţei (art. 1341 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.) nu a fost transferată prin nicio dispoziţie legală specială asupra pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, situaţie în care pretenţiile îndreptate împotriva acestui pârât nu sunt întemeiate.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind dobânzile, prima instanţă a reţinut că temeiul de drept invocat de reclamant, respectiv art. 1088 C. civ., nu este aplicabil în speţă, fiind incidente dispoziţiile legii speciale, care înlătură de la aplicare dispoziţiile de drept comun prevăzute de C. civ. în materia obligaţiilor.
Tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiat şi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de daune morale, considerând că nu se poate reţine o faptă ilicită în sarcina pârâtului, în sensul art. 998 - 999 C. civ. şi nici existenţa prejudiciului moral.
Împotriva sentinţei pronunţată de tribunal a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că: dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu au aplicare în cauză, deoarece contractul de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamant nu a fost desfiinţat; prima instanţă trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune; greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 664A din 09 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat, reţinând că, deşi prin Sentinţa civilă nr. 6500 din 11 iunie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului nu a fost anulat, acesta fiind considerat un cumpărător de bună-credinţă, acelaşi contract a devenit ineficient (deci, desfiinţat implicit) ca urmare a Sentinţei civile nr. 1662 din 01 februarie 2007 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a acordat preferabilitate titlului de proprietate al fostei proprietare. În consecinţă, just prima instanţă a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, conform cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Instanţa de apel a mai reţinut că plata preţului de piaţă al imobilelor se face tot în conformitate cu dispoziţiile acestei legi, respectiv, în baza art. 50 alin. (3), care prevede în mod expres că restituirea preţului de piaţă al imobilelor, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Aşadar, corect a procedat prima instanţă, în raport de dispoziţiile acestei legi speciale, înlăturând incidenţa dispoziţiilor de drept comun ce instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.
În ceea ce priveşte critica raportată la cheltuielile de judecată, instanţa de apel a apreciat că, atâta vreme cât pârâtul a căzut în pretenţii pentru neîndeplinirea de bună-voie a obligaţiei legale de achitare a cuantumului preţului de piaţă al imobilului, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile.
Prin Decizia pronunţată în apel, instanţa a obligat pe apelant la plata către intimatul-reclamant a sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată reduse, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. pr. civ, reclamantul şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul critică Decizia din apel în ceea ce priveşte reducerea cheltuielilor de judecată, arătând că această soluţie nu este motivată (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) şi că încalcă dispoziţiile art. 261 pct. 5, art. 274 alin. (1) C. proc. civ., art. 133 alin. (1) şi (2) din statutul profesiei de avocat şi art. 1 şi art. 30 din Legea nr. 51/1995.
Pârâtul critică Decizia instanţei de apel, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora arată că: instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece prin acţiune s-a solicitat acordarea sumei de 150.000 euro, iar instanţa a acordat valoarea de piaţă de 1.199.176 RON, reprezentând o sumă aproximativ dublă faţă de cea solicitată de reclamant; astfel s-a încălcat principiul disponibilităţii şi dispoziţiile art. 129 alin. ultim C. proc. civ.; hotărârea s-a dat cu aplicarea greşită a art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece contractul de vânzare-cumpărare nu a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă; pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece la data vânzării exista cerere de restituire a imobilului formulată de fostul proprietar; ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor textului legal menţionat, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă; potrivit art. 1337 C. civil, răspunderea pentru evicţiune revine vânzătorului Municipiul Bucureşti; în mod greşit a fost omologat raportul de expertiză prin care s-a stabilit o sumă mult mai mare decât cea solicitată prin acţiune de reclamant; raportul de expertiză a fost comunicat numai reclamantului, nu şi pârâtului, care astfel a fost în imposibilitatea de a formula obiecţiuni; greşit a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care răspunderea revine vânzătorului Municipiul Bucureşti; pe de altă parte, Ministerul Finanţelor Publice nu a dat dovadă de neglijenţă sau rea-credinţă şi nu este în culpă procesuală.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte recursul reclamantului, critica acestuia privind nemotivarea de către instanţa de apel a dispoziţiei de reducere a cuantumului onorariului avocatului este corectă, însă această lipsă va putea fi suplinită de instanţa de recurs, care va aprecia dacă soluţia este sau nu legală. Verificând legalitatea acestei soluţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Aceste dispoziţii legale nu afectează în niciun mod raportul juridic dintre avocat şi client, născut din contractul de asistenţă juridică. Decizia judecătorului, luată cu ocazia aprecierii întinderii cheltuielilor de judecată, de a reduce onorariul de avocat, nu afectează întinderea obligaţiei de plată a onorariului asumată şi executată de client şi nici nu aduce atingere dreptului corelativ al avocatului de a primi onorariul convenit cu clientul său prin contractul de asistenţă juridică.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. 401/2005, Curtea Constituţională, învestită cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor menţionate, a reţinut că dreptul de a fi asistate de un avocat ales, care presupune în mod necesar angajarea acestuia pe calea unei convenţii, cu plata unui onorariu stabilit de comun acord, nu vine în contradicţie cu prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.
În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
În cadrul prerogativei conferite de lege de a aprecia asupra cuantumului cheltuielilor de judecată cuvenite părţii care a câştigat procesul, judecătorul trebuie să facă distincţia între raportul juridic de drept material ce derivă din încheierea contractului de asistenţă juridică, în cadrul căruia au calitatea de părţi clientul şi avocatul şi raportul juridic de drept procesual dintre părţile litigante. Primul raport juridic este guvernat de regulile generale ale C. civ., privind condiţiile generale de validitate şi efectele contractelor sinalagmatice, precum şi dispoziţiile speciale în materia organizării şi exercitării activităţii de avocatură, în timp ce al doilea raport juridic, de drept procesual, este guvernat de art. 274 C. proc. civ. Partea căzută în pretenţii, care este obligată la plata cheltuielilor de judecată, are calitatea de terţ faţă de contractul de asistenţă juridică, motiv pentru care acest act nu-i poate fi opozabil. Obligaţia sa de plată a cheltuielilor de judecată nu izvorăşte din contractul de asistenţă juridică, ci din dispoziţia dată de judecător, abilitat prin norma de procedură menţionată să aprecieze asupra cuantumului rezonabil al acestor cheltuieli, atunci când în componenţa lor intră şi onorariul avocaţial. Judecătorul nu intervine în raportul dintre client şi avocat, deoarece nu modifică întinderea onorariului prevăzut în contract, ci stabileşte întinderea cheltuielilor de judecată pe care le datorează partea care a pierdut procesul.
De aceea, prevederile legale invocate de recurentul-reclamant (art. 133 alin. (1) şi (2) din statutul profesiei de avocat şi art. 1 şi art. 30 din Legea nr. 51/1995), care guvernează exclusiv contractul de asistenţă juridică, adică raportul dintre client şi avocat, nu sunt incidente în materia cheltuielilor de judecată, materie care se supune regulilor de procedură civilă.
Ca atare, reducerea cheltuielilor de judecată de către instanţa de apel nu este contrară legii, ci este făcută tocmai în temeiul unei dispoziţii procedurale care permite judecătorului acest lucru.
În ceea ce priveşte motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, Înalta Curte reţine următoarele:
Criticile referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii şi acordarea a mai mult decât s-a cerut (circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), precum şi cele referitoare la omologarea şi necomunicarea raportului de expertiză, cu consecinţa împiedicării părţii de a formula obiecţiuni (ce s-ar încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), au în vedere judecata în faţa primei instanţe şi trebuiau invocate în apel. Din examinarea motivelor de apel, se constată că apelantul pârât nu a invocat aceste aspecte în calea de atac devolutivă, neputând fi invocate şi valorificate omisso medio, direct în calea extraordinară de atac a recursului.
În ceea ce priveşte celelalte critici, care au fost supuse dezbaterii şi în faza procesuală a apelului, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanţa de apel este corectă.
Ambele instanţe, de fond şi de apel, au reţinut în mod corect calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în prezentul litigiu.
Chiar dacă legiuitorul nu a fost deosebit de riguros în folosirea şi definirea exactă a unor termeni juridici, voinţa sa în ceea ce priveşte sfera noţiunii de "desfiinţare" la care se face referire în art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, poate fi dedusă din interpretarea prevederilor art. 20 alin. (21) al aceleiaşi legi.
Potrivit acestui text legal, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
Deşi textul legal menţionat are ca obiect principal de reglementare dreptul foştilor chiriaşi de a li se asigura cu prioritate o locuinţă de către autorităţile locale şi centrale ale statului, din conţinutul acestui text reiese clar ce anume a înţeles legiuitorul prin desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv, atât situaţia în care acestea au fost anulate, dar şi ipoteza în care şi-au pierdut efectul ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare împotriva cumpărătorului.
Art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
La art. 50 alin. (21) se prevede că cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte calitatea Ministerului Finanţelor Publice de debitor al obligaţiei de restituire, prevăzând că: "Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Din examinarea acestor prevederi legale reiese fără dubiu că obligaţia de restituire a preţului, atât a preţului actualizat în situaţia prevăzută de art. 50 alin. (2), cât şi a preţului de piaţă în situaţia prevăzută de art. 50 alin. (21), revine Ministerului Finanţelor Publice, aşa încât distincţia făcută de recurent în dezvoltarea motivelor de recurs, este contrară legii.
Nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât Ministerul Finanţelor Publice, privind incidenţa normelor de drept comun în materie de evicţiune şi calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun. În materia examinată, Legea nr. 10/2001, lege specială, stabileşte condiţiile de restituire a preţului actualizat şi a celui de piaţă, precum şi calitatea Ministerului Finanţelor Publice de plătitor, în numele şi pe seama Statului debitor al obligaţiei de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.
În motivarea recursului recurentul susţine argumente care se exclud reciproc. Astfel, pe de o parte, se susţine că nu ar fi îndeplinite condiţiile legale pentru obligarea sa la plata preţului de piaţă al imobilului, deoarece reclamantul nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare (ceea ce presupune că actul este în fiinţă şi valabil), iar pe de altă parte se susţine că actul a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, deoarece reclamantul a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Or, cele două ipoteze nu pot coexista, unul şi acelaşi act juridic neputând fi, în acelaşi timp, valabil, dar încheiat cu încălcarea legii
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, condiţiile legale pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului sunt îndeplinite în prezenta cauză, deoarece contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare împotriva cumpărătorului, iar contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, atâta vreme cât acţiunea pentru constatarea nulităţii acestuia a fost respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Este nefondată şi critica privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La fundamentul răspunderii pentru cheltuielile de judecată stă culpa procesuală a părţii, culpă dovedită prin simplul fapt că aceasta a pierdut procesul.
În speţă, acţiunea a fost admisă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, soluţia de obligare a acestui pârât la plata cheltuielilor de judecată către reclamant fiind în deplin acord cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul D.T. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 664 A din 09 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 7228/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7224/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
