ICCJ. Decizia nr. 7265/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7265/2011
Dosar nr.42523/3/2008
Şedinţa publică din 19 octombrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 11 noiembrie 2008, P.M.M.M. a solicitat obligarea Primăriei municipiului Bucureşti la emiterea deciziei de măsură reparatorie în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale pe zi de întârziere, în acord cu dobânda B.N.R., începând din ziua introducerii cererii de chemare în judecată.
Prin cererea precizatoare din 25 martie 2010, reclamanta a solicitat admiterea acţiunii, recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu şi acordarea măsurii reparatorii a despăgubirilor băneşti, precum şi trimiterea dosarului către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în vederea evaluării imobilului şi acordarea despăgubirilor băneşti potrivit legii de reparaţiune.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 464 din 1 aprilie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.M.M.M., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti. A constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de pârâtă sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 300 mp. A obligat pe pârâtă să înainteze dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării imobilului şi acordării despăgubirilor. A respins cererea privind acordarea, ca măsură reparatorie, a despăgubirilor băneşti, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că dovada dreptului de proprietate asupra imobilului şi calitatea de moştenitor a reclamantei a fost făcută prin înscrisurile ce se găsesc în dosarul de notificare, respectiv actul de vânzare-cumpărare din 18 noiembrie 1939 prin care Societatea Naţională pentru Îmbunătăţirea Rasei Cailor a vândut către D.N. parcela 431 de teren şi certificatul de moştenitor din 23 ianuarie 1998.
S-a reţinut că respectivul imobil, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 54/1951, nu poate fi restituit în natură, întrucât nu este liber, fiind afectat de blocuri de locuinţe, motiv pentru care tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de pârâtă sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, având în vedere şi dispoziţiile Deciziei XX a Înaltei Curţi.
Tribunalul a considerat că într-o astfel de acţiune, pârâtul nu are, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, posibilitatea acordării despăgubirilor băneşti.
A fost obligată pârâta să înainteze notificarea şi actele doveditoare Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere că respectiva autoritate administrativă emite Decizia privind acordarea titlurilor de despăgubire, după înaintarea dosarelor de notificare de către unităţile deţinătoare sau de către unităţile învestite cu soluţionarea notificărilor.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 667 A din 10 noiembrie 2010, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel ca fiind nefondate criticile formulate de pârâtă, în condiţiile în care termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 este unul imperativ şi nu de recomandare, iar în cauză, s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, prin depunerea la dosar atât a titlului de proprietate asupra terenului cât şi a certificatului de moştenitor.
S-a constatat astfel că susţinerile pârâtei nu corespund realităţii, dovedindu-se calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989, respectiva instituţie având obligaţia înaintării dosarului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilului şi acordării de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primar general, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
A considerat că în mod greşit s-a respins apelul, întrucât aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte privind calitatea de moştenitor, respectivele acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul fiind prelungit prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
A arătat astfel că reclamanta ar fi trebuit să completeze dosarul constituit în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru a face pe deplin dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
În ceea ce priveşte obligarea de a înainta dosarul constituit în baza Legii nr. 10/2001, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prevalându-se de dispoziţiile art. 16 alin. (21) din OUG nr. 81/2007, a precizat că Municipiul Bucureşti este obligat să transmită, spre avizare de legalitate, orice dispoziţie emisă Prefectului municipiului Bucureşti, această din urmă instituţie urmând a transmite dosarul Comisiei Centrale.
A mai arătat faptul că nu s-au făcut dovezi nici în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Nu pot fi primite motivele de recurs privitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care, aşa cum s-a constatat şi de către instanţele fondului, intimata-reclamantă a dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit legii speciale de reparaţie, prin depunerea atât a titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, reprezentat de actul de vânzare-cumpărare din 18 noiembrie 1939 prin care Societatea Naţională pentru Îmbunătăţirea Rasei Cailor a vândut către D.N. parcela 431 de teren, cât şi a certificatului de moştenitor din 23 ianuarie 1998 întocmit de Biroul Notarului Public Ş.A.
În atare ipoteză, se reţine că şi în situaţia depunerii respectivelor înscrisuri direct în faţa instanţei de judecată, nu şi la dosarul notificării, nu sunt întemeiate criticile formulate de Municipiul Bucureşti prin Primar general, în raport de principiul constituţional privind asigurarea liberului acces la justiţie, nicio lege neputând îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime (problemă de drept dezlegată de altfel prin Decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii).
Criticile referitoare la faptul că în mod eronat s-a dispus de către instanţe înaintarea dosarului direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât potrivit art. 16 alin. (21) din OUG nr. 81/2007, Municipiul Bucureşti are obligaţia transmiterii respectivelor dosare, spre avizare de legalitate, Prefectului municipiului Bucureşti, care va înainta dosarul Comisiei Centrale, sunt pur formale.
Obligarea pârâtei la înaintarea dosarului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dispusă de instanţele fondului, a avut în vedere finalitatea procedurii stabilită prin dispoziţiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare şi nu eludarea respectivelor prevederi legale.
Astfel, în cuprinsul Capitolului 5, la art. 16 din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările care erau soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul deciziilor sau dispoziţiilor a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire - ipoteză ce se referă la alin. (1) şi notificările care nu erau soluţionate într-o asemenea modalitate şi în privinţa cărora s-a reglementat, prin alin. (2), să fie predate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cuantumul despăgubirilor urmează a fi determinat de către Comisia Centrală, potrivit procedurii speciale reglementate de art. 13 din Capitolul III Titlul VII al legii.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau în „compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Or, prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Criticile privind faptul că nu au fost administrate probe în sensul că intimata-reclamantă a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, prevalându-se de prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite, fiind străine de cauză, deoarece textul de lege invocat de recurent este aplicabil doar în situaţia în care persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale.
Or, nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu au avut de tranşat o astfel de chestiune, pentru că pârâtul nu a făcut apărări în acest sens.
Pentru cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată şi făcând aplicaţiunea prevederilor alin. (3) ale aceluiaşi articol, recurentul va fi obligat la plata către intimata-reclamantă P.M.M.M. a sumei de 1.500 RON reprezentând onorariu avocaţial, potrivit chitanţei depusă la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva Deciziei nr. 667 A din 10 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurent la 1.500 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata-reclamantă P.M.M.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 7266/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7260/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
