ICCJ. Decizia nr. 7277/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7277/2011
Dosar nr.300/1/2011
Şedinţa publică din 19 octombrie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 703/F din 11 decembrie 2002 a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanta P.R.U.R.G.C. Năsăud împotriva pârâtei P.O.R. nr. 1 Năsăud. A respins acţiunea introductivă faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului.
Sentinţa tribunalului, precum şi Decizia nr. 119 din 3 iulie 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, prin care s-a menţinut soluţia primei instanţe, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă împotriva acesteia au fost casate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 9988 din 6 decembrie 2006, prin care admiţându-se recursul declarat de reclamanta P.R.U.R.G.C. a fost trimisă cauza pentru rejudecare la Tribunalul Bistriţa-Năsăud.
]Prin Sentinţa nr. 379 din 25 iunie 2008, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia civilă a respins, ca fiind nefondată, acţiunea civilă precizată, formulată de reclamanta P.R.U.R.G.C. împotriva pârâtei P.O.R. nr. 1 Năsăud. A respins acţiunea civilă precizată formulată de reclamantă împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestei părţi. A respins, ca fiind neîntemeiată, acţiunea reconvenţională formulată de pârâtă.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia nr. 24/A din 5 februarie 2009, în complet de divergenţă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei tribunalului nr. 379/2008, pe care a desfiinţat-o în întregime, trimiţând cauza pentru rejudecare pe fond la Tribunalul Bistriţa-Năsăud.
S-a reţinut în esenţă de către instanţa de apel că prin cererea introductivă de instanţă şi prin precizările de acţiune, reclamanta a învestit tribunalul cu mai multe petite, respectiv în constatarea nulităţii titlului, în anularea încheierilor de carte funciară, în revendicare, în rectificare de carte funciară, etc., asupra cărora prima instanţă era obligată a se pronunţa prin analizarea pe fond a acestora, potrivit art. 129 alin. final C. proc. civ.
S-a constatat însă că tribunalul, apreciind eronat că petitul principal ar fi cel în revendicare, s-a limitat în a-l respinge, fără o cercetare pe fond, cu motivarea că la data introducerii acţiunii civile introductive, reclamanta nu era proprietarul tabular asupra imobilelor revendicate.
Astfel, pentru a se putea analiza petitul în revendicare, întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ar fi fost necesar să fie analizate şi soluţionate, în prealabil, petitele referitoare la constatarea inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară, fiind necesar ca instanţa de fond să se raporteze la perioada intrării în vigoare a Decretelor nr. 177/1948 şi nr. 358/1948, cu alte cuvinte, să se verifice dacă preluarea imobilului - lăcaş de cult de către Biserica Ortodoxă a fost sau nu una abuzivă, respectiv dacă au fost respectate cerinţele art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Raportat la faptul că hotărârea tribunalului a fost pronunţată la 25 iunie 2008, dată la care era de mult în vigoare Legea nr. 182/2005, curtea de apel a constatat că este evident că instanţa de fond a fost în eroare atunci când a apreciat că nu există o lege specială care să-i permită reclamantei să revendice lăcaşul de cult.
A constatat că este vorba de o acţiune în revendicare de drept comun, pentru a cărei soluţionare este necesară în prealabil, ca instanţa să verifice temeinicia petitelor referitoare la constatarea inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară şi respectiv la anularea încheierii de carte funciară, cu consecinţa rectificării acesteia, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară.
Astfel faptul că prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 a fost abrogat Decretul nr. 177/1948 nu poate constitui un obstacol, câtă vreme modul concret în care a fost aplicat respectivul decret, în privinţa imobilului în litigiu, trebuie analizat prin raportare la situaţia anului 1948.
S-a constatat totodată că prima instanţă a omis să cerceteze şi fondul cererii reconvenţionale formulată de pârâtă, deşi acest aspect a rămas soluţionat definitiv, în condiţiile în care nu a fost criticat în apel de către reclamantă, care de altfel nici nu avea interesul invocării acestei nesoluţionări şi nici nu a fost atacat cu apel de pârâtă.
Soluţia curţii de apel a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 8339 din 16 octombrie 2009, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcţia generală a finanţelor publice Bistriţa-Năsăud în numele Ministerului Finanţelor Publice împotriva acesteia, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.
Rejudecând după casare, prin Sentinţa nr. 4235/F din 27 mai 2010, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanta P.R.U.R.G.C. Năsăud împotriva pârâtei P.O.R. nr. 1 Năsăud. A respins acţiunea introductivă împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice Bistriţa-Năsăud pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 4911,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că întregul demers judiciar întreprins de către reclamantă are ca scop final redobândirea proprietăţii asupra lăcaşului de cult, terenului aferent şi cimitirului, identificate în cartea funciară nr. X a localităţii Năsăud cu nr. top (...), în privinţa cărora a deţinut dreptul real intabulat la B1. Revendicarea a fost îndreptată în principal împotriva actualului proprietar tabular P.O.R. nr. 1 Năsăud, care şi-a înscris dreptul la B2, cu titlu de rectificare, în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948 şi art. 1 din Decretul nr. 358/1948, în anul 1956.
În dezlegarea raporturilor dintre părţi, tribunalul a constatat că se impune verificarea condiţiilor în care reclamanta a pierdut bunurile sub imperiul actelor normative anterior menţionate, dar, în acelaşi timp, şi a întrunirii cerinţelor reglementărilor legale ce privesc incidenţa în prezent în problema recompunerii fostei proprietăţi.
S-a reţinut că sub primul aspect nu se poate concluziona decât că regularitatea strămutării dreptului operată de la reclamantă la pârâtă în temeiul art. 37, cu luarea în considerare şi a prevederilor art. 1, 38, 39 din Decretul nr. 177/1948, corelate cu art. 27 din Constituţia acelor vremuri, nu este fundamentată şi susţinută de dovada urmării procedurii instituite de acest text legal, care să ateste o trecere liber consimţită a credincioşilor de la cultul greco-catolic la cel ortodox, fapt care implică aspecte patrimoniale în legătură cu imobilele supuse judecăţii.
Împrejurarea se deduce din imposibilitatea prezentării înscrisurilor corespunzătoare, potrivit precizărilor din Dosarul nr. 1717.2/112/2007 şi din Dosarul nr. 1717/112/2007 şi conduce la ideea unei preluări abuzive. De altfel, caracterul ilegal al transmisiunii proprietăţii reprezintă o realitate istorică de notorietate.
Tribunalul a considerat însă că o importanţă juridică egală în soluţionarea cauzei primeşte şi legislaţia actuală în materie, respectiv art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin OG nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, unde se stipulează că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili ţinându-se seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. Din interpretarea dispoziţiei integrale a articolului 3, prima instanţă a observat că regula legal fixată trebuie respectată atât de comisia mixtă chemată în principal să soluţioneze diferendul dintre biserici, cât şi de instanţele de judecată sesizate cu acţiuni de drept comun, cum este şi cea de faţă.
Criteriul îşi are justificarea în aceea că bunurile disputate nu sunt privite ca proprietate a cultului, ci a comunităţii locale religioase, compusă din totalitatea locuitorilor credincioşi ai localităţii, acelaşi înţeles regăsindu-se şi în prevederile art. 37 din decret şi ale art. 49 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. Aşadar, membrii comunităţii sunt consideraţi ca titulari ai dreptului de proprietate, motiv pentru care opinia şi dorinţa lor majoritară raportat la chestiunea în discuţie trebuie să primească eficienţa şi efectele cuvenite.
În cazul din speţă, s-a constatat, conform datelor recensământului efectuat în anul 2002, că din totalul populaţiei oraşului Năsăud de 10.582 locuitori, un număr de 9.333 de persoane s-au declarat ca fiind credincioşi ortodocşi şi 294 greco-catolici. S-a confirmat prin urmare că trecerea la cultul ortodox din anul 1948 nu este apreciată ca prejudiciatoare, din contră este menţinută şi agreată în prezent într-o proporţie covârşitoare. S-a considerat că de poziţia locuitorilor, foşti greco-catolici ori moştenitori ai lor, trebuie să se ţină seama, din perspectiva motivării de mai sus, în determinarea regimului juridic comun al tuturor imobilelor din proces.
În adoptarea hotărârii, tribunalul a avut în vedere şi Decizia nr. 23/1993 a Curţii Constituţionale prin care s-a tranşat asupra conformităţii art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 cu legea fundamentală. Curtea a conchis, în esenţă, că: decretul reglementează modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate ce a aparţinut, iniţial, Bisericii Române Unite cu Roma; diferit faţă de bunurile preluate de către stat, în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunuri care prin însăşi construcţie sunt destinate folosinţei credincioşilor, aflate în uzul public al acestora, principiul reconstituirii este dat de opţiunile credincioşilor; acesta este în acord cu alte principii constituţionale, înscrise în art. 1 şi 29 (cu conţinut identic şi acelaşi); procesul reconstituirii nu se poate realiza în abstract sau în considerarea unei situaţii anterioare, ci numai în concret, cu asigurarea dreptului fundamental al majorităţii credincioşilor; numai în felul acesta soluţia se dovedeşte morală şi juridică şi nu poate fi primit argumentul după care art. 3 din decret nu răspunde ideii de înlăturare a consecinţelor persecuţiei religioase instaurate de regimul totalitar.
S-a constatat totodată că acţiunea a fost în mod greşit introdusă şi împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât bunurile în litigiu nu au constituit vreodată proprietate de stat, astfel că acestui pârât îi lipseşte legitimarea procesuală pasivă.
S-a reţinut că Decizia curţii de apel nr. 24/A/2009 a restrâns limitele rejudecării exclusiv la soluţionarea acţiunii introductive, referitor la cererea reconvenţională hotărându-se că soluţia pronunţată prin Sentinţa civilă nr. 379/2008 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud a rămas definitivă prin neapelare.
Întrucât reclamanta a căzut în pretenţii a fost obligată în baza art. 274 C. proc. civ. să plătească pârâtei P.O.R. nr. 1 Năsăud cheltuieli de judecată în sumă de 4911,5 lei, justificate prin achitarea onorariilor avocaţiale în toate fazele litigiului.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia nr. 284/A din 20 octombrie 2010 a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut că în considerentele Deciziei de casare nr. 24/A/2009, curtea a arătat punctual care sunt petitele cu care instanţa a fost învestită şi a dat dezlegări asupra dispoziţiilor legale incidente în prezenta cauză.
Astfel, în considerente, curtea a arătat că instanţa de fond trebuia să analizeze dacă imobilul în litigiu a fost preluat cu respectarea procedurii prevăzută de Decretul nr. 177/1948 şi dacă s-a pronunţat o hotărâre de către judecătoria populară a locului, potrivit art. 37 alin. (5) din actul normativ mai sus arătat. Apoi, trebuia verificat dacă Decretul nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948 erau în concordanţă cu Constituţia din 1948 şi dacă preluarea imobilului de către biserica ortodoxă în 1948 a fost sau nu abuzivă.
În ceea ce priveşte interesul reclamantei de a revendica lăcaşul de cult, curtea de apel, în opinia majoritară, a statuat că reclamanta are interes în promovarea acţiunii de revendicare, deoarece imobilul a aparţinut Parohiei Greco-Catolice, ca entitate juridică şi nu unui număr de credincioşi aparţinând unui anumit cult.
Deci, în opinia majoritară, acţiunea în revendicare trebuia soluţionată pe fond, motiv pentru care a şi fost casată cu trimitere spre rejudecare.
Instanţa de fond în rejudecare a conchis că preluarea imobilului s-a făcut fără să fie respectată procedura prevăzută de Decretul nr. 177/1948, iar raportat la Constituţia în vigoare la acea dată s-a considerat că trecerea imobilului de la cultul greco-catolic la cultul ortodox nu a putut fi apreciată ca o trecere liber consimţită.
Cu toate acestea, instanţa de fond a respins acţiunea, invocând dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 136/1990, care trebuiau respectate şi de către instanţă, prin raportare şi la Decizia nr. 23/1993 a Curţii Constituţionale, care stipulează că procesul reconstituirii nu se poate realiza în abstract ci numai în concret, cu asigurarea dreptului fundamental a majorităţii credincioşilor.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, curtea de apel a constatat că prin Decizia de casare s-a tranşat şi această problemă, în sensul că prin Legea nr. 182/2005 a fost aprobată OG nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi se prevede expres că „partea interesată are deschisă acţiunea în justiţie, potrivit dreptului comun".
Având în vedere această dispoziţie legală, curtea de apel a arătat, prin respectiva decizie de casare, că în rejudecare instanţa va soluţiona o acţiune în revendicare pe drept comun, în cadrul căreia va verifica temeinicia petitelor referitoare la constatarea existenţei sau inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară, anularea încheierii de carte funciară şi rectificarea cărţii funciare.
Or, instanţa de fond, în rejudecare, a omis să analizeze petitele cu care a fost învestită şi întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., raportate la cele ale Decretului nr. 177/1948, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.
A considerat astfel că instanţa de fond în rejudecare a îmbrăţişat opinia minoritară a completului de divergenţă, soluţie prefigurată din perspectiva interesului actual al credincioşilor greco-catolici de a revendica imobilul, însă nu a cercetat fondul cauzei, potrivit dezlegărilor date în Decizia de casare, opinia majoritară.
A arătat că în ipoteza în care în apel se soluţionează o cauză în complet de divergenţă, opinia majoritară este cea care indică soluţia în respectiva cauză. Dacă opinia majoritară a dat dezlegări în drept şi indicaţii cu privire la modul în care va fi rejudecată cauza, instanţa de fond, ţinând seama de faptul că soluţia opiniei majoritare a fost menţinută în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, era obligată să respecte cele statuate în hotărârea pronunţată în apel.
Curtea a constatat că nici în rejudecare prima instanţă nu a judecat fondul cauzei, fiind incidente dispoziţiile de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare prevăzute de art. 297 C. proc. civ.
S-a reţinut că deşi reclamanta apelantă nu a solicitat expres casarea cu trimitere spre rejudecare, prin Decizia nr. 8339/2009 pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat că dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. sunt de ordine publică şi nu se poate deroga de la ele, dând curs voinţei părţilor.
Astfel, curtea de apel, având în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora dispoziţiile date de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru instanţa inferioară, a admis apelul, în temeiul art. 297 din cod, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru soluţionarea fondului cauzei.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta P.O.R. Năsăud 1, întemeiat pe dispoziţiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului, menţinându-se ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de tribunal.
A arătat că instanţa de fond, respectiv Tribunalul Bistriţa-Năsăud s-a conformat în totalitate îndrumărilor date de instanţa de apel, prin Decizia de casare nr. 24/A/2009.
Astfel, tribunalul a arătat că strămutarea dreptului de proprietate de la reclamantă la pârâtă, în temeiul art. 37 şi art. 1, 38 şi 39 din Decretul nr. 177/2948 corelate cu dispoziţiile art. 27 din Constituţia în vigoare la 1948 nu este fundamentată şi susţinută de dovada urmării procedurii instituite de respectivul text de lege, care să ateste o trecere liber consimţită a credincioşilor de la cultul greco-catolic la cel ortodox, motiv pentru care nu se poate susţine că acest aspect nu a fost analizat.
A precizat totodată că instanţa de fond a avut în vedere şi modificările ulterioare ale legislaţiei referitoare la speţa dedusă judecăţii, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 23/1993.
A arătat că înţelege să invoce şi faptul că au fost efectuate mari investiţii şi reparaţii la biserică, care au făcut obiectul cererii reconvenţionale, însă nu a declarat apel împotriva soluţiei de respingere a acesteia, întrucât respingerea cererii principale reprezenta o soluţie favorabilă, însă faptul de a nu putea recupera nimic din investiţiile făcute reprezintă o soluţie inacceptabilă.
A invocat şi lipsa calităţii procesuale pasive a persoanelor care au introdus acţiunea, considerând că sesizarea instanţei trebuia făcută de către organul de conducere al reclamantei.
Recursul este fondat prin prisma criticilor care privesc judecarea fondului de către prima instanţă, cele referitoare la cererea reconvenţională şi la lipsa calităţii de reprezentanţi ai reclamantei ale persoanelor care au formulat cererea de chemare în judecată nefiind relevante sub aspectul deciziei care face obiectul recursului dedus judecaţii, care vizează o trimitere a cauzei pentru judecarea fondului, în condiţiile art. 297 C. proc. civ.
Potrivit art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Sintagma a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul în care instanţa a soluţionat procesul pe o excepţie primită nelegal care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanţa a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului.
În cauza supusă analizei însă, prima instanţă a cercetat fondul cauzei, adică a verificat apărările părţilor şi a statuat, în fapt şi în drept, cu privire la temeinicia cererii dedusă judecăţii.
Astfel, învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., conform celor statuate prin Decizia de casare nr. 24/A/2009, prin care Curtea de Apel Cluj a trimis cauza pentru rejudecare potrivit dreptului comun în materie şi având ca obiect material un lăcaş de cult, prima instanţă a reţinut, în raport de situaţia de fapt şi de titlurile invocate, că nu poate primi cererea.
S-a arătat că reclamanta urmăreşte să redobândească în patrimoniul ei dreptul de proprietate asupra lăcaşului de cult, terenului aferent şi cimitirului, identificate în cartea funciară nr. X a localităţii Năsăud cu nr. top (...), în privinţa cărora a deţinut dreptul real intabulat la B1, revendicarea îndreptându-se în principal împotriva actualului proprietar tabular, P.O.R. nr. 1 Năsăud, care şi-a înscris dreptul la B2, cu titlu de rectificare, în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948 şi art. 1 din Decretul nr. 358/1948, în anul 1956.
În dezlegarea raporturilor dintre părţi, tribunalul a constatat că se impune verificarea condiţiilor în care reclamanta a pierdut bunurile sub imperiul actelor normative anterior menţionate, dar, în acelaşi timp, şi a întrunirii cerinţelor reglementărilor legale ce privesc incidenţa în prezent în problema recompunerii fostei proprietăţi, concluzionând, în limitele obiectului şi al cauzei acţiunii dedusă judecăţii, că parohia reclamantă nu beneficiază de protecţia oferită proprietarului unui bun imobil prin intermediul acţiunii în revendicare.
Or, o atare motivare echivalează cu o cercetare a fondului cauzei, fiind întemeiate astfel criticile recurentei pârâte.
Astfel, deşi a reieşit ideea unei preluări abuzive, caracterul ilegal al transmisiunii proprietăţii reprezentând, de altfel, o realitate istorică de notorietate, în fundamentarea soluţiei, considerând însă că o importanţă juridică egală în soluţionarea cauzei primeşte şi legislaţia actuală în materie, prima instanţă a evidenţiat şi faptul că prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin OG nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005 se stipulează că situaţia juridică a lăcaşurilor de cult care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili ţinându-se seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
În această situaţie, în mod eronat instanţa de apel a apreciat că ar fi incidentă situaţia reglementată de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanţă ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecinţa desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.
Norma cuprinsă în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este de strictă interpretare şi aplicare, neputând a fi extinsă prin analogie şi altor situaţii decât cele expres stabilite de legiuitor, urmând a fi avut în vedere, în plus, şi caracterul devolutiv specific căii de atac a apelului.
Se reţine că întrucât tribunalul a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora a respins acţiunea, instanţa de control judiciar, la judecarea apelului, avea posibilitatea exercitării unei cenzuri a hotărârii atacate, motiv pentru care nu se impunea desfiinţarea acesteia.
Pentru cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, va fi casată Decizia atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta P.O.R. Năsăud I împotriva Deciziei nr. 284/A din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 7279/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7275/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
