ICCJ. Decizia nr. 7279/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7279/2011
Dosar nr.116/115/2010
Şedinţa publică din 19 octombrie 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la 08 ianuarie 2010 la Tribunalul Caraş-Severin, sub nr. 116/115/2010, reclamanta T.S. (născută B.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru tatăl său, B.D., în prezent decedat, care a fost condamnat politic.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin Sentinţa nr. 63 din 30 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timişoara, tatăl său a fost condamnat la 2 ani închisoare contravenţională şi 2 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, reţinându-se ajutorul pe care l-a acordat partizanilor; că pedeapsa a fost executată la Penitenciarul din Timişoara, unde tatăl său a fost bătut, torturat şi lipsit de hrană până a fost adus într-o stare precară de sănătate, şi că, în toată această perioadă, a suferit şi familia, atât psihic, fiind izolată de comunitate, cât şi material, fiindu-i confiscate toate sursele de hrană.
La data de 18 februarie 2010, a depus la dosar cerere de intervenţie D.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat, în calitate de fiică a lui B.D., alături de reclamanta T.S., pentru aceleaşi motive, obligarea pârâtului la despăgubiri morale de 1.000.000 euro.
Prin Sentinţa civilă nr. 628 din 13 aprilie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 116/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta T.S. şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta D.F. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin; a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă şi intervenientă a sumei de 200.000 euro cu titlul de despăgubiri morale, reţinând că, prin Sentinţa nr. 63 din 30 ianuarie 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, în Dosarul nr. 1635/1949, tatăl reclamantei şi intervenientei, B.D., a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie corecţională, executând 2 ani de închisoare pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, conform art. 209 pct. IV şi art. 157 C. pen.; că, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor, întreaga familie a reclamantei şi a intervenientei a avut de suferit de pe urma detenţiei tatălui lor, fiindu-le confiscate bunurile şi afectată starea de sănătate; că repercursiunile acestei detenţii au durat şi după data eliberării din detenţie, toţi membrii familiei fiind catalogaţi ca şi duşmani ai regimului, şi că, prin condamnarea suferită, i-au fost cauzate persoanei condamnate prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale, inclusiv după momentul eliberării, prin afectarea vieţii de familie, a imaginii şi a surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor morale, prima instanţă a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată este exagerată; că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral prin aspectul importanţei valorii morale lezate, şi că, faţă de atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamantei şi intervenientei, o indemnizaţie echitabilă pentru cei 2 ani de detenţie executaţi de autorul lor o reprezintă suma de 200.000 euro.
Prin Decizia civilă nr. 423/A din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei şi intervenientei a sumei de 4.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral, reţinând, în esenţă, că apelul este întemeiat numai în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate.
Faptul că reclamanta şi intervenienta au beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 nu le exceptează de la aplicarea Legii nr. 221/2009, însă într-o asemenea situaţie, instanţa trebuie să ţină seama şi de aceste măsuri la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce se vor acorda în baza Legii nr. 221/2009.
Tatăl reclamantei şi intervenientei a fost condamnat şi a executat o pedeapsă de 2 ani închisoare contravenţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. IV C. pen. din 1936.
Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, o asemenea condamnare constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Reclamanta T.S. (născută B.) şi intervenienta D.F., în calitatea de succesoare ale lui B.D., au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În speţă, prejudiciul moral este evident, întrucât orice condamnare nedreaptă pricinuieşte celor în cauză şi familiilor acestora suferinţe pe plan moral, social şi profesional, le lezează libertatea, demnitatea şi onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, şi din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensaţii materiale.
În ceea ce priveşte însă cuantumul despăgubirilor morale acordate de prima instanţă reclamantei şi intervenientei, acesta a fost apreciat ca nelegal în raport cu forma actuală a legii, întrucât prin OUG nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a modificat şi completat Legea nr. 221/2009, iar art. 5 alin. (1) lit. a) are un alt conţinut.
O.U. nr. 62/2010, prin art. II, a stabilit că dispoziţiile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate şi completate prin ordonanţă, „se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă".
Din cele prezentate anterior, rezultă că pentru despăgubirile morale legea stabileşte expres limite maxime ce nu pot fi depăşite de instanţă, iar aceste dispoziţii legale se aplică şi cauzelor aflate pe rol, în măsura în care nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă.
În consecinţă, s-a reţinut că în cauza de faţă se aplică art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma modificată, impunându-se reducerea despăgubirilor morale acordate de către prima instanţă şi că, în cazul reclamantei şi intervenientei, descendente de gradul I ale persoanei care a suferit o condamnare cu caracter politic, suma maximă ce le poate fi acordată conform aceluiaşi text de lege este de 5.000 euro, însă această sumă nu poate fi acordată în mod automat, întrucât reprezintă doar limita maximă până la care instanţa poate stabili cuantumul despăgubirilor în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze.
În speţă, instanţa a considerat că suma de 4.000 euro în total reprezintă o despăgubire justificată, ce se încadrează în limitele legii, prin raportare şi la criteriile prevăzute cu titlu exemplificativ în art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010, respectiv durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare, măsurile reparatorii acordate deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, precum şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social asupra persoanei condamnate şi a familiei sale.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanta T.S. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
În dezvoltarea criticilor de recurs, reclamanta T.S. a arătat următoarele:
Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei recurate faptul că aceasta are dreptul la despăgubiri morale, că prejudiciul moral este evident, că orice condamnare nedreaptă pricinuieşte celor în cauză şi familiilor acestora suferinţe pe plan moral, social şi profesional, le lezează libertatea, demnitatea şi onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, şi din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea de compensaţii morale, însă, în privinţa cuantumului despăgubirilor acordate de instanţă, acesta este nelegal în raport cu forma actuală a Legii nr. 221/2009, având în vedere modificarea şi completarea acesteia adusă prin OUG nr. 62 din 20 iunie 2010, întrucât prin apelul declarat de pârât la data de 25 iunie 2010 nu s-au invocat aceste aspecte şi nici nu avea cum raportat la data apariţiei OUG nr. 62 /2010.
De asemenea, s-a mai arătat că prin Decizia nr. 1354 din data de 20 octombrie 2010, definitivă şi obligatorie, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/ 2009.
În dezvoltarea criticilor de recurs, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin a arătat că Decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, în speţă, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanţa judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, publicat, şi al OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Or, reclamanta a primit o indemnizaţie lunară în temeiul Hotărârii nr. 4456 din 12 ianuarie 1994 a Comisiei Judeţene Caraş-Severin pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 şi, prin urmare, suma acordată de instanţă prin Decizia recurată în cuantum de 4.000 euro reprezentând despăgubiri, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric,deci nu pot fi evaluate în bani şi constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi la alte valori similare.
Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului şi nu pot fi dovedite cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral" este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantei, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, s-a arătat că aceasta nu este supusă unor criterii precise de determinare, întrucât cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză.
La repararea daunelor morale, instanţa de judecată trebuie să ţină seama şi de criteriul echităţii, iar cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit, gravitatea prejudiciului constituind un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.
S-a conchis, că, raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure o reparaţie morală şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Examinând Decizia recurată, în limitele criticilor formulate de reclamanta T.S. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente :
Reclamanta T.S. critică Decizia civilă recurată pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei aplicări în speţă a prevederilor Legii nr. 221/2009, modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010, deşi acest aspect nu a fost invocat prin motivele de apel, cât şi faptul că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 .
Într-adevăr, prin motivele de apel formulate de pârât, la 25 iunie 2010, nu există critici pe aspectul greşitei aplicări în speţă a prevederilor OUG nr. 62/2010, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2010, însă, faţă de dispoziţiile art. II din respectiva ordonanţă de urgenţă, potrivit cărora „Dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică persoanelor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţară o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă", se constată că în speţă nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce s-a realizat la 10 noiembrie 2010, prin pronunţarea deciziei recurate, astfel că legal instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, aşa cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 62 din 20 iunie 2010, respectiv a art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, modificat, potrivit căruia, în cazul reclamantei şi intervenientei, ca descendente de gradul I ale autorului B.D., cuantumul despăgubirilor reprezentând prejudiciul moral la care acestea erau îndreptăţite s-a plafonat la suma de 5.000 euro.
De aceea, critica formulată de reclamantă pe acest aspect este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Şi critica formulată de reclamantă potrivit căreia la soluţionarea cauzei instanţa de apel nu a ţinut seama că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, definitivă şi obligatorie, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 este, de asemenea, nefondată.
Cu alte cuvinte, reclamanta invocă lipsirea de efecte a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată şi completată prin OUG nr. 62/2010, pe temeiul unei hotărâri a instanţei de jurisdicţie constituţională, cu caracter general obligatoriu.
Caracterul general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, îşi produce efectele numai pentru viitor, potrivit art. 147 (1) din Constituţia României, şi faţă de faptul că Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională s-a publicat în M. Of. nr. 765 la 15 noiembrie 2010, iar Decizia recurată s-a pronunţată la 10 noiembrie 2010, Decizia Curţii Constituţionale nu era obligatorie pentru instanţa de apel.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, se constată că acesta a vizat nelegalitatea deciziei recurate în sensul că la stabilirea cuantumului despăgubirii, reprezentând prejudiciul moral, de 4.000 euro, nu s-a ţinut seama de dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, acesta fiind prea mare faţă de circumstanţele cauzei, astfel că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei al reclamantei şi intervenientei, şi că la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate acestora nu s-au respectat principiile proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi al echităţii.
Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed:
Potrivit art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, republicată, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatură instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările completările ulterioare.
Prin urmare, art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, republicată, prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
O soluţie de această natură este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare şi arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.
Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, prin criticile formulate, a contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că aceasta este mare faţă de circumstanţele cauzei.
Rezultă că, ceea ce se impută instanţei de apel este şi aprecierea dimensiunii daunelor morale acordate reclamantei şi intervenientei, prin raportare la circumstanţele cauzei, în sensul că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, instanţa nu a ţinut seama de faptul că acestea au primit măsuri reparatorii pentru aceeaşi condamnare cu caracter politic şi în baza altor acte de reparaţii.
Or, dimpotrivă, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel, potrivit art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, a ţinut seama şi de măsurile reparatorii deja acordate reclamantei şi intervenientei în baza Decretului-lege nr. 118/1991, pentru aceeaşi condamnare cu caracter politic, atunci când a admis apelul pârâtului şi a redus cuantumul daunelor morale acordate acestora de prima instanţă la suma de 4.000 euro, cu respectarea principiilor proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată şi al echităţii, ţinând seama şi de gravitatea prejudiciului suferit de autorul reclamantei şi intervenientei prin condamnarea politică a acestuia.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta T.S. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta T.S. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva Deciziei nr. 423/A din 10 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 7281/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7277/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
