ICCJ. Decizia nr. 7355/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7355/2011
Dosar nr.1748/111/2007
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 93/C din 24 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. 1748/111/2007, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii V.V. şi V.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Oradea.
S-a dispus anularea Dispoziţiei nr. 1745 din 23 martie 2007 a Primarului municipiului Oradea, pârâtul fiind obligat să emită o nouă dispoziţie pe seama reclamanţilor prin care să constate îndreptăţirea acestora la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 600 mp teren din parcela cu nr. top. 6818/8 Oradea şi pentru construcţia edificată pe acest teren de antecesorul lor, situată administrativ în Oradea, dispoziţie ce urmează a fi înaintată apoi împreună cu toată documentaţia aferentă Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Au fost respinse restul pretenţiilor formulate.
S-a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată faţă de persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Imobilul pentru care au depus notificare reclamanţii corespunde nr. top. 6218/8. Acest nr. top provine din dezmembrarea parcelei cu nr. top. 6218/4, care la rândul ei a fost adusă în CF nr. 14.038 Oradea din CF nr. 1336 Oradea, conform concluziilor raportului de expertiză topografică efectuat în cauză de expert N.P.G.
Conform înscrierilor de la Foaia A a colii CF nr. 1336 Oradea, respectiv de sub B24 şi 54, acest imobil a constituit proprietatea numitului B.G.I., din a cărui proprietate a fost transcris pe Statul Român, în temeiul Sentinţei civile nr. 2607/1957, după cum rezultă din înscrierile de sub B55 din CF nr. 1336 Oradea.
La dosarul cauzei reclamanţii au depus inclusiv Sentinţa civilă nr. 2607/1956 din examinarea căreia rezultă, de asemenea, că mobilul a fost preluat de Statul Român ca bun fără stăpân, în considerarea faptului că proprietarul G.Ş., cu domiciliul necunoscut, l-ar fi părăsit cu mai mult de un an de zile în urmă, dată de la care nu a mai fost îndeplinit cu privire la acesta nici un act de administrare sau de conservare.
Tribunalul a reţinut că susţinerile pârâţilor în sensul că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de la F.V., faţă de care reclamanţii nu şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, se datorează greşitei identificări a imobilului din punct de vedere topografic, în sensul în care, în evidenţele Primăriei, până la momentul pronunţării Sentinţei civile nr. 485/2003 a Judecătoriei Oradea, imobilul situat pe strada Lanţului nr. 3, actuală Marin Preda nr. 3, figura ca fiind situat pe parcelele cu nr. top. 93/1 şi 6217/1 înscrise în CF nr. 3861 Oradea, imobile care într-adevăr până la momentul preluării lor de către Statul Român au aparţinut numitei F.V. Numai că, prin sentinţa mai sus menţionată, s-a constatat că imobilele cu nr. top. 93/1 şi 6217/1 sunt situate din punct de vedere administrativ în Oradea, str. Republicii nr. 69, în vreme ce imobilul situat în strada Marin Preda nr. 3, fostă Lanţului nr. 3 se identifică din punct de vedere topografic cu parcela cu nr. top. 6218/8, parcelă care aşa cum s-a reţinut deja a aparţinut anterior trecerii în proprietatea Statului Român, numitului B.G.I. Nu lipsit de relevanţă în cauză este şi faptul că pentru imobilul situat în Oradea, strada Republicii nr. 69, identificat din punct de vedere topografic cu imobilul înscris în CF nr. 3821 Oradea, sub nr. top. 93/1 şi 6217/1 au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, moştenitorii defunctei F.I.
Verificând temeinicia şi legalitatea deciziei atacate instanţa de fond a reţinut că cererea reclamanţilor a fost respinsă cu motivarea că aceştia nu au prezentat în susţinerea notificării înscrisuri care să întrunească cerinţele pct. 23 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Or, reclamanţii au prezentat înscrisuri ce poartă dată certă şi care emană de la diferite autorităţi, înscrisuri în care se face referire expresă la încheierea de către antecesorul lor, baronul G.I. a unui contract de vânzare-cumpărare pentru o suprafaţă de teren situată în Oradea, str. Lanţului nr. 3. De asemenea, la dosarul cauzei, reclamanţii au depus autorizaţia de habitat şi folosinţă eliberată de Primarul municipiului Oradea la data de 26 aprilie 1944, care atestă edificarea pe terenul cumpărat a unei construcţii pentru care au fost anexate inclusiv schiţele ce au stat la baza edificării sale, schiţe pe baza cărora expertul topograf a stabilit că imobilul ocupat în prezent de familia C. corespunde celui evidenţiat în schiţele prezentate de reclamanţi, schiţe întocmite în anul 1942 şi în care apare menţionat numele antecesorului reclamanţilor.
Totodată, din schiţa aflată la fila 32 dosar, rezultă că suprafaţa aferentă construcţiei edificate de antecesorul reclamanţilor este de 600 mp, suprafaţă pentru care de altfel reclamanţii au emis pretenţii în baza Legii nr. 10/2001. Şi în certificatul eliberat în data 02.VI.1944, în urma unui atac aerian ce ar fi avut loc asupra imobilului, apare trecută ca fiind persoană păgubită antecesorul reclamanţilor şi se menţionează că au fost cauzate pagube unor bunuri mobile, ceea ce înseamnă că imobilul nu a avut de suferit.
Înscrierile prezentate de reclamanţi au fost coroborate cu depoziţia martorei Dr. R.B.M.K. care a relatat la rândul ei că imobilul de pe strada Lanţului nr. 3 a fost edificat de antecesorul reclamanţilor.
În raport de probele administrate în cauză, din care rezultă în mod neîndoielnic că antecesorul reclamanţilor devenise proprietar anterior preluării imobilului de către Statul Român, asupra terenului în suprafaţă de 600 mp pe care a edificat apoi o casă de locuit, instanţa a apreciat că în mod nefondat notificarea formulată de reclamanţi a fost respinsă cu motivarea că aceştia nu au putut face dovada calităţii de persoane îndreptăţite, motiv pentru care, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 s-a dispus anularea Dispoziţiei nr. 1745 din 23 martie 2007, Primarul municipiului Oradea fiind obligat să emită o nouă dispoziţie pe seama reclamanţilor prin care să constate calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 600 mp teren aferentă parcelei cu nr. top. 618/4 şi casa de locuit situată administrativ în Oradea, str. Marin Preda nr. 3, dispoziţie care s-a dispus a fi înaintată împreună cu toată documentaţia aferentă Secretariatului Comisiei Centrale.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor, în sensul de a se stabili prin hotărârea de faţă cuantumul despăgubirilor la care sunt îndreptăţiţi şi de a fi obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata acestora, tribunalul a reţinut, prin raportare la Decizia nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor şi plata acestora urmează a se face în procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, având în vedere că dispoziţia atacată a fost emisă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, mai exact în anul 2005. Ca atare, sub aspectul acestor capete de cerere, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca neîntemeiată.
Având în vedere că plata despăgubirilor se stabileşte în cadrul acestei proceduri, conform prevederilor art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cauză a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în sarcina căruia Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu stabileşte nici o obligaţie privind plata despăgubirilor către persoanele îndreptăţite să beneficieze de acestea în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.
De asemenea şi faţă de Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Oradea, cererea reclamanţilor a fost respinsă ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă, această calitate fiindu-i atribuită de prevederile art. 24 alin. (3) indice 2 din Legea nr. 10/2001, exclusiv entităţii care a emis dispoziţia atacată, în speţă, Primarul municipiului Oradea.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate de părţi.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanţii V.V., V.M. şi pârâtul Primarul municipiului Oradea.
Prin Decizia civilă nr. 126/A din 8 decembrie 2010 Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă a admis apelurile declarate de reclamanţi şi de pârât, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza la Tribunalul Bihor pentru o nouă judecare, cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
În mod greşit instanţa de fond a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în litigiu.
Argumentele invocate sunt neîntemeiate faţă de exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Astfel, Curtea Europeană, în repetate rânduri, a constatat încălcarea de către România a acestor dispoziţii, apreciind totodată că Fondul „Proprietatea" nu funcţionează într-un mod susceptibil a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri (ex. cauza Babeş contra României etc.).
Faţă de considerentele mai sus reţinute şi întrucât, prima instanţă a soluţionat pe excepţie cererea formulată de reclamanţi împotriva Ministerului Finanţelor Publice - ca reprezentant al Statului Român, Curtea urmează, în baza art. 297 C. proc. civ., să admită apelurile, să desfiinţeze hotărârea atacată şi să trimită cauza spre rejudecare la Tribunalul Bihor în vederea judecării pe fond a acesteia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP - Bihor.
Criticile formulate vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
1. Instanţa de apel a nesocotit faptul că, în speţă, există concurs între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi legea generală, respectiv dreptul comun, iar conform principiului „specialia generalibus derogant", acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială.
Prin urmare, în cazul în care se solicită despăgubiri, acestea trebuie solicitate conform procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi nicidecum prin obligarea directă a Statului Român prin MFP la plata acestora.
2. Având în vedere că instanţa de apel a considerat acţiunea care face obiectul prezentului dosar, că este o acţiune întemeiată pe prevederile art. 1 Protocolul 1 adiţional la CEDO, aceasta ar fi trebuit timbrată în temeiul Legii nr. 146/1997.
3 . În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice se invocă art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Astfel, Ministerul Finanţelor Publice nu poate sta în judecată în calitate de reprezentat al Statului, atâta timp cât, în speţă, calitate procesuală pasivă, în reprezentarea statului român, au alte organe şi anume, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru denumită în continuare Comisia Centrală şi Primarul municipiului Oradea, conform Legii nr. 10/2001, republicată şi Legii nr. 247/2005.
În conformitate cu prevederile Hotărârii nr. 1068 din 5 septembrie 2007, pentru modificarea şi completarea HG nr. 361/2005 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, s-a stabilit în sarcina acestei instituţii acordarea măsurilor reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, printre care şi faptul că această instituţie avizează compensarea obligaţiilor reciproce de plată şi, respectiv, de restituire, existente între stat şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri băneşti, rezultate din aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului şi, respectiv a Legii nr. 10/2001, republicată.
De asemenea, fiecare dintre instituţiile menţionate mai sus reprezintă statul în procedura acordării măsurilor reparatorii (mai puţin Ministerul Finanţelor Publice) pentru imobilele preluate abuziv şi dispune de un buget propriu şi, prin urmare, Ministerul Finanţelor nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri care trebuie acordate de o altă instituţie.
Totodată, în contextul Legii nr. 10/2001, Statul Român prin MFP are calitate procesuală pasivă, doar în condiţiile unei cereri formulate în baza art. 28 alin. (3) din lege, conform căruia, Statul poate fi chemat în judecată numai în situaţia în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, or în prezenta cauză, unitatea deţinătoare este Primăria Oradea al cărei Primar a emis dispoziţia contestaţia, situaţie în care este mai mult decât evidentă lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român pin Ministerul Finanţelor Publice.
4. Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că unitatea cu personalitate juridică deţinătoare a imobilului aflat în litigiu este Primarul municipiului Oradea şi acestei instituţii îi revenea obligaţia, conform Legii nr. 10/2001, de a se pronunţa prin decizie motivată asupra notificării de acordare a măsurilor reparatorii. Valabilitatea titlului statului poate şi trebuie să fie discutată în contradictoriu între persoanele care se consideră îndreptăţite, în înţelesul legii, şi unitatea deţinătoare.
5. Referitor la susţinerea conform căreia „Curtea Europeană a Drepturilor Omului în repetate rânduri a constatat încălcarea de către România a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO, apreciind totodată că Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod susceptibil a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri" se arătă că Fondul Proprietatea este o societate comercială pe acţiuni, constituită în conformitate cu dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, HG nr. 1481/2005 şi ale Legii nr. 31/1990. Fondul Proprietatea are personalitate juridică de la data înmatriculării sale la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Temeiul de drept al acestei acţiuni este Legea nr. 10/2001, iar instanţa de apel trebuia să se limiteze la o motivare bazată pe această lege şi nicidecum să oblige direct MFP la plata sumelor solicitate sau să stabilească o culpă în sarcina Statului Român prin MFP cu privire la disfuncţionalitatea legislativă, depăşindu-se astfel atribuţiile puterii judecătoreşti şi intrând în sfera legislativului.
Cu privire la practica CEDO invocată, se arată că dacă CEDO a condamnat Statul român în anumite cauze, acest aspect nu poate fi luat în considerare ca şi o practică a instanţelor de judecată din România şi nicidecum nu poate fi asimilat legislaţiei în vigoare. Este cunoscut faptul că doar după epuizarea căilor de atac prevăzute de legislaţia internă, partea care se consideră lezată de neaplicarea corectă a prevederilor Protocolului Convenţiei Europene se poate adresa Curţii Europene.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât hotărârea CEDO invocată în hotărârea judecătorească atacată, nici măcar nu are legătură cu speţa care face obiectul prezentului dosar.
Examinând recursul, Înalta Curte a constatat că este fondat, pentru considerentele ce succed:
În speţă, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit prima instanţă a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în litigiu, curtea de apel recunoscând prioritatea normei convenţionale faţă de dreptul intern şi reţinând, exclusiv, în motivarea deciziei, exigenţele art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, precum şi că instanţa europeană a constatat în cauzele pronunţate împotriva României că Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent, într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii, înlăturând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se constată că în cadrul procedurii judiciare de soluţionare a contestaţiei formulate în baza legii speciale de reparaţie şi anume, Legea nr. 10/2001, nu poate fi obligată decât persoana juridică care a emis dispoziţia sau, după caz, Decizia a cărei anulare se solicită, iar nu o terţă entitate, pretins responsabilă de nefuncţionarea anumitor instituţii ale statului. Analizarea disfuncţionalităţii Fondului Proprietatea nu face obiectul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin urmare, faptul că prin deciziile pronunţate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că Fondul Proprietatea nu funcţionează, nu este de natură a antrena răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în cadrul unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cum este în cazul de faţă.
De asemenea, faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcţional - deşi potrivit jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european (ex. cauza Matieş împotriva României din 08 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluţii în ce priveşte funcţionalitatea şi plata sumelor datorate - nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta creată pe cale judecătorească.
În acelaşi timp, în legătură cu lipsa de funcţionalitate imputată Fondului Proprietatea nu trebuie ignorat faptul că începând cu 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti.
Jurisprudenţa Curţii Europene, invocată de instanţa de apel, este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte.
În recenta cauză pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a afirmat că „dată fiind acumularea de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză" (parag. 228); că este nevoie de o refacere totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate" (parag. 235) şi de implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză" (parag. 232).
Este rolul şi obligaţia organelor statului, ca în respectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să-şi construiască un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.
Trimiterea la dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă, în niciun caz, o încălcare a dispoziţiilor art. 6 sau a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În contextul acestor considerente, soluţia instanţei de apel, de desfiinţare a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în vederea soluţionării pe fond a capătului de cerere privind plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în litigiu, cu privire la care s-a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, este greşită.
Curtea de apel nu a analizat calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP Bihor, prin prisma Legii nr. 10/2001, pe care intimaţii reclamanţi şi-au întemeiat cererea precizatoare, nu a arătat motivele pentru care a înlăturat considerentele primei instanţe în susţinerea soluţiei desfiinţate şi nici nu s-a raportat la vreun motiv de critică din cele două apeluri.
Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de judecată are obligaţia de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor reţinute nu se poate exercita controlul judiciar.
În calea de atac a recursului nu se devoluează fondul, nu se examinează probele, ci doar legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, respectiv corecta aplicare a legii asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, astfel cum aceasta a fost determinată de instanţele anterioare.
Pentru toate aceste considerente, critica referitoare la acordarea priorităţii normei convenţionale în raport cu dreptul intern este fondată, Înalta Curte constatând că, în speţă, s-a făcut o aplicare greşită a legii la situaţia dedusă judecăţii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Întrucât, instanţa de apel a pronunţat hotărârea de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, fără să analizeze nicio critică din motivele de apel, implicit, fără să statueze în vreun fel, asupra calităţii procesuale a pârâtului Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de DGFP Bihor, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, iar hotărârea atacată va fi casată cu trimitere la aceeaşi instanţă pentru judecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de DGFP Bihor împotriva Deciziei nr. 126A din 08 decembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7358/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7354/2011. Civil → |
|---|
