ICCJ. Decizia nr. 7360/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7360/2011

Dosar nr.629/122/2009

Şedinţa publică din 20 octombrie 2011

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;

Prin Sentinţa civilă nr. 190 din data de 11 noiembrie2009 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr. 629/122/2009, a fost admisă în parte contestaţia formulată de reclamantul Ţ.T.S.M. în contradictoriu cu pârâtele Primăria Municipiului Giurgiu, N.M.A.M. şi E.I.A.

A fost anulată, în parte, Dispoziţia nr. 12961/2007 emisă de Primarul municipiului Giurgiu.

S-a dispus restituirea în natură către reclamant şi pârâta N.Gh.M.A.M. a suprafeţei de 1.233 mp teren situat în Giurgiu, alături de imobilul deja restituit.

S-a constatat că pârâta E.I.A. nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia nr. 12961 din 07 noiembrie2007, Primăria municipiului Giurgiu a dispus restituirea în natură a imobilului compus din 474,89 mp suprafaţa construită parter, 411,46 mp suprafaţa subsol, 780,34 mp teren din care 210,09 mp - sub construcţie.

În preambulul dispoziţiei, se menţionează că au formulat notificări pentru restituirea imobilului reclamantul şi pârâtele, în calitate de succesori ai defuncţilor Ţ.I. şi Ţ.P., că imobilul a trecut în proprietatea statului prin naţionalizare, respectiv teren cu suprafaţa de 1.129 mp şi construcţie 488,00 mp, că pentru partea de imobil cu destinaţie de locuinţă, respectiv etaj şi suprafaţa de 83,86 mp parter, precum şi pentru terenul aferent de 348,66 mp s-au acordat despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995. De asemenea, se menţionează că la verificările în teren s-a identificat suprafaţa totală de 1.129 mp şi suprafaţa de 558,76 mp suprafaţă construită, că suprafaţa de 570,25 mp este afectată de servitute de trecere, suprafaţa de 68,27 mp este închiriată cu destinaţia „sediu partid", suprafaţa de 22,94 mp este afectată de construcţie „garaj".

A constatat instanţa că din actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 05 decembrie1942 rezultă că I.G.Ţ. a cumpărat jumătate din întreg imobilul situat în Giurgiu, colţ cu Piaţa Carol, compus din teren de cca 1.000 mp pe care se află o construcţie din zid masiv, compusă din prăvălii la parter şi apartamente de locuit la etaj, având şi pivniţă, învecinat cu I.R. - la vest, strada Ştefan cel Mare - la nord, P.V. - la sud şi Piaţa Carol - la est şi Grădiniţă Publică.

Din adeverinţa nr. 409/1966 emisă de fostul Consiliul Popular al oraşului Giurgiu a reţinut instanţa, că defunctul I.Ţ. figurează înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950 cu imobile naţionalizate în trei locaţii pe raza municipiului Giurgiu, inclusiv în strada 7 Noiembrie nr. 1, cu imobil compus din prăvălie la parter şi 5 încăperi pentru birouri, suprafaţa construită la parter fiind de 751 mp

De asemenea, a reţinut din cuprinsul borderoului imobilelor naţionalizate şi trecute în administrarea IGOG Giurgiu, că defunctul I.Ţ. a figurat cu imobil compus din apartamente, suprafaţă construită 488 mp şi teren 1.129 mp, iar din procesele-verbale anexate rezultă preluarea apartamentelor în proprietatea statului.

Din adresa nr. 21929/2006 emisă de DGSPGC Giurgiu s-a reţinut că la adresa din Ştefan cel Mare nr. 1, figurează 6 locuinţe deţinute cu contract de închiriere şi 4 locuinţe deţinute cu contract de vânzare-cumpărare.

Din înscrisurile depuse de Primăria municipiului Giurgiu a reţinut instanţa că suprafaţa de 66,10 mp construcţie a fost închiriată de către Municipiul Giurgiu prin Primar către P.N.L. Organizaţia Judeţeană Giurgiu la 01 ianuarie 2005.

A mai constatat tribunalul că planurile construcţie, aflate în arhiva Biroului de Proiectare Giurgiu, au evidenţiat la adresa din strada Ştefan cel Mare nr. 1, construcţia cu plan subsol, suprafaţa construită 488 mp, plan parter, suprafaţă construită 488 mp

Potrivit raportului întocmit de Comisia internă pentru soluţionarea notificărilor s-a reţinut că pentru parte din imobil s-au acordat despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, că întrucât există contradicţie între suprafaţa menţionată şi evidenţele Consiliului Popular Giurgiu, din anul 1960, şi suprafaţa menţionată în Borderoul de naţionalizare, suprafaţa reală construită preluată în proprietatea statului este cea din măsurătorile cadastrale, respectiv 558,75 mp şi că suprafaţa reală a terenului, conform borderoului de naţionalizare este de 1.129 mp din care 488 mp suprafaţă construită.

Din raportul de expertiză a constatat instanţa că s-a identificat pe teren construcţia formată din parter şi etaj, pe suprafaţa de 567 mp, terenul de 1.514 mp compus din 349 mp aferent construcţiei şi 882 mp liber de construcţii, schiţa anexă fiind întocmită prin suprapunere cu planşa aflată în arhivele Proiect SA Giurgiu, datată 1965, şi că pe terenul de 1.514 mp mai sunt construite garaje. Dacă se scade o suprafaţă de acces de 152 mp, pe lângă construcţii şi suprafaţa ocupată de garaje, rămâne liberă o suprafaţă de 1.233 mp din care ar urma să se scadă 349 mp pentru care s-au primit despăgubiri.

Apărările pârâtei Primăria Municipiului Giurgiu în privinţa întinderii suprafeţei de teren aferente construcţiei, restituite prin dispoziţie, nu au fost considerate întemeiate, deoarece din actul de cumpărare a rezultat descrierea proprietăţii dobândite ca fiind compusă din teren cu suprafaţa de circa 1.000 mp; din borderoul de naţionalizare rezultă suprafaţa de 1.129 mp teren şi suprafaţa de 488 mp clădit; din adeverinţa nr. 409/1960 a rezultat identificarea suprafeţei construite, iar din planurile de situaţie ale construcţiei a reieşit suprafaţa ocupată de construcţii, de 488 mp.

Din suprapunerea cu planşa păstrată în arhive, datată 1965, au rezultat cotele fostei proprietăţi care, raportat la configuraţia actuală, a condus la constatarea expertului în sensul întinderii de 2.081 mp a fostei proprietăţi, incluzând suprafaţa construită, de 567 mp.

În raport cu actul de cumpărare datat 1943, tribunalul a constatat justificată întinderea suprafeţei totale construite, de 751 mp, care figurează preluată în proprietatea statului, conform evidenţelor de la nivelul anului 1960, ale autorităţii locale.

Înscrisurile depuse şi lucrarea de expertiză au evidenţiat că au fost preluate în proprietatea statului, în mod distinct, clădirea cu parter, subsol, apartamente la etaj, ocupând funcţional 567 mp şi terenul cu suprafaţa de 1.514 mp.

În raport de aceasta, a constatat tribunalul ca fiind nejustificată măsura propusă de restituire a suprafeţei de 210 mp ca teren aflat sub construcţii şi de scădere, din întreg, a suprafeţei de 348 mp teren, întrucât nu rezultă suprapunerea menţionată şi nici imposibilitatea nerestituirii în natură a terenului de 348 mp.

Astfel, a apreciat tribunalul că hotărârea cu numărul 151/1998 nu a privit pe reclamant şi nici persoanele care au formulat, alături de el, notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, ci s-a referit la o măsură de despăgubire în procedura distinctă a Legii nr. 112/1995.

A rezultat, din constatările expertului, că pe suprafaţa de 281 mp din totalul de 1.514 mp reprezentând curtea imobilului, au fost edificate construcţii, reclamantul solicitând, conform concluziilor, restituirea terenului liber de 1.233 mp

Tribunalul a reţinut că reclamantul şi pârâtele N.M.A.M. şi E.I.A. au formulat, separat, în anul 2001, notificări pentru restituirea imobilului fostă proprietate a autorului lor, I.Ţ.

Potrivit art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, de prevederile legii beneficiază şi moştenitorii legali ai proprietarilor imobilelor, la data preluării în mod abuziv, iar succesibilii care după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, cererea de restituire având valoare de acceptare a moştenirii.

Din înscrisurile depuse a rezultat că defuncţii Ţ.I. şi Ţ.P. au decedat în anul 1982 şi respectiv anul 1984, moştenitori acceptanţi, conform certificatelor de moştenitor, fiind reclamantul şi pârâta L.A.M.

Copiile certificatelor de moştenitor au fost avute în vedere de Primăria municipiului Giurgiu la analizarea notificărilor, dispoziţia nr. 12961/2007 fiind emisă şi în beneficiul pârâtei E.I.A. în considerarea prevederilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.

A constatat instanţa că, prin Sentinţa civilă nr. 2528/2003 pronunţată de Judecătoria Giurgiu, definitivă prin Decizia civilă nr. 1826/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a respins cererea formulată de E.I.A. pentru anularea susmenţionatelor certificate de moştenitor pe considerentul nedovedirii calităţii de moştenitor acceptant. Totodată, prin Decizia civilă nr. 74/2004 pronunţată de Tribunalul Giurgiu, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1537/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a respins cererea intervenientei E.I.A. pentru constatarea calităţii de moştenitor al defuncţilor Ţ.I. şi Ţ.P.

În raport de efectele hotărârilor judecătoreşti, rămase irevocabile anterior emiterii dispoziţiei de restituire, tribunalul a constatat că este nelegală măsura restituirii în beneficiul persoanei care nu are calitatea cerută de lege, considerente pentru care a admis şi capătul de cerere subsidiar al contestaţiei.

Împotriva acestei hotărârii au declarat apel pârâtele E.I.A. şi Primăria Municipiului Giurgiu.

Prin Decizia civilă nr. 21/A din 1 octombrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis ambele apeluri; a schimbat sentinţa atacată în sensul că a respins contestaţia ca neîntemeiată.

S-a luat act că apelanta E.I.A. nu a solicitat cheltuieli de judecată.

S-a respins cererea intimatului Ţ.T.S.M. privind cheltuielile de judecată ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanta-pârâtă E.I.A., Curtea a constatat că aceasta a formulat, alături de intimatul-reclamant Ţ.T.S.M., notificare către Primăria municipiului Giurgiu în vederea restituirii în natură a imobilului situat în oraşul Giurgiu în calitate de moştenitori ai defuncţilor Ţ.I. şi Ţ.P., notificare înregistrată la Primărie în data de 27 septembrie2001.

Potrivit art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în forma în vigoare la data depunerii notificării, care este, de altfel, şi forma în vigoare în prezent, „De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite. Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi".

Rezultă cu claritate că, în privinţa aplicării regulilor instituţiei moştenirii, legiuitorul a instituit un regim special pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 în raport de alte bunuri ce au aparţinut persoanei fizice îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege, măsuri de care vor beneficia moştenitorii acesteia, conform art. 4 mai sus-citat.

Potrivit acestui regim special, succesibilii care nu au acceptat moştenirea sunt repuşi în termenul de acceptare, legiuitorul acordând cererii de restituire valoare de acceptare a succesiunii.

Art. 4 alin. (3) este o dispoziţie specială faţă de dreptul comun al moştenirii reprezentat de Codul civil şi trebuie aplicată cu prioritate faţă de Codul civil.

În consecinţă, succesibilului care nu a acceptat nu i se poate opune trecerea termenului stabilit de art. 700 C. civ., de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii, în care ar fi trebuit să facă acte de acceptare a moştenirii, atât timp cât Legea nr. 10/2001 îl repune în termenul de acceptare şi consideră că cererea de restituire are valoare de acceptare.

De observat că această dispoziţie de excepţie este aplicabilă numai pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt ce este expres prevăzut de art. 4 alin. (3).

Repunerea în termenul de acceptare operează în temeiul legii, fără alte formalităţi şi fără a fi necesară o eventuală constatare sau apreciere a acestei împrejurări. La fel şi dobândirea calităţii de moştenitor intervine în temeiul legii prin simpla formulare de către cel interesat a cererii de restituire.

Prin urmare, în speţă, Curtea a constatat că apelanta-pârâtă E.I.A., care nu a acceptat succesiunea potrivit art. 700 C. civ., în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost repusă în termenul de acceptare, iar prin formularea cererii de restituire a dobândit calitatea de moştenitor pentru bunul a cărui restituire s-a solicitat.

Reţinerile instanţei de fond referitoare la constatarea neacceptării moştenirii prin sentinţa civilă nr. 2528/2003 a Judecătoriei Giurgiu, definitivă, şi prin Decizia civilă nr. 74/2004 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă, nu sunt întemeiate faţă de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2010.

Aceste hotărâri au fost pronunţate într-un litigiu ce a avut ca obiect ieşirea din indiviziune cu privire la imobilul situat în Giurgiu, str. Gării nr. 33, imobilul situat în Giurgiu str. Vasile Alecsandri nr. 15 şi două locuri de veci, rămase în urma defuncţilor Ţ.I. şi Ţ.P.

Este vorba, aşadar, de alte bunuri aflate în patrimoniul autorilor părţilor din prezenta cauză, iar nu de bunul cu privire la care s-a depus cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecinţă, în raport de cele mai sus menţionate, constatările din hotărârile pronunţate în acel litigiu nu pot fi extinse la prezentul litigiu. Normele legale în raport de care trebuie soluţionată cererea ce face obiectul acestei cauze sunt diferite de cele avute în vedere la soluţionarea cererii de ieşire din indiviziune pe dreptul comun; ele nu sunt incompatibile, nu se exclud, ci trebuie aplicate potrivit domeniului stabilit prin lege şi ţinând seama de obiectul şi temeiul cererii, de raportul dintre legea generală şi legea specială, după cum precizează şi apelanta-pârâtă.

Nu sunt aplicabile prevederile art. 1201 coroborate cu cele art. 1202 C. civ., pe care, probabil, instanţa de fond le-a avut în vedere, pentru că nu a indicat în ce temei a dat efect respectivelor hotărâri. Se reţine că în temeiul acestor norme, o hotărâre judecătorească se bucură de autoritate de lucru judecat, privită nu în sens de excepţie de procedură, conform art. 166 C. proc. civ., ci din punct de vedere substanţial, dar nu este cazul în speţă, deoarece temeiul cererii este altul.

Susţinerile intimatului-reclamant, din întâmpinare, în sensul că respectivele hotărâri judecătoreşti au efect şi în prezenta cauză nu sunt fondate, pentru motivele expuse mai sus.

Faptul că acele hotărâri au fost pronunţate după apariţia Legii nr. 10/2010, cum susţine intimatul-reclamant în întâmpinare, nu este relevant.

În acest sens, avem în vedere că art. 4 alin. (3) din lege nu face nici o distincţie după cum neacceptarea a fost constatată anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii.

Această prevedere legală trebuie să primească efecte depline în privinţa aplicării sale, fără a i se aduce restrângeri pe care legiuitorul nu le-a prevăzut şi care nici nu ar fi justificate obiectiv.

A reţine interpretarea dată de instanţa de fond şi de intimatul-reclamant ar însemna să se ajungă la crearea unor situaţii inechitabile prin aplicarea normei legale contrar intenţiei legiuitorului.

Acele hotărâri nu produc efecte în prezenta cauză, după cum nici această hotărâre nu ar fi produs efecte dacă cererea de ieşire din indiviziune ar fi fost formulată după soluţionarea irevocabilă a procedurii jurisdicţionale în baza Legii nr. 10/2001.

Mai mult, însuşi intimatul-reclamant a recunoscut apelantei-pârâte calitatea de moştenitor, formulând cererea împreună, iar din Sentinţa civilă nr. 2143/2002, rezultă că acesta a recunoscut prin cererile depuse la data de 7 septembrie2000 că apelanta-pârâtă, sora lui, are calitatea de moştenitor şi pe dreptul comun.

În concluzie, apelanta-pârâtă este îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel încât sentinţa apelată va fi schimbată sub acest aspect.

A mai solicitat apelanta-pârâtă prin cererea de apel să fie acordate despăgubiri pentru suprafaţa de 281 mp ocupată de construcţii.

Sub acest aspect, s-a reţinut că apelanta-pârâtă nu a formulat la prima instanţă o cerere în acest sens, astfel încât, în apel, faţă de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi făcută o astfel de cerere, mai ales că, după cum este formulată, nu se poate aprecia ca fiind motiv de apel. Mai mult, o critică adusă sentinţei de fond din acest punct de vedere nu ar putea fi făcută din perspectiva calităţii sale de pârâtă în cauză, numai reclamantul putând invoca neacordarea unor lucruri pretinse prin acţiune.

În legătură cu apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Giurgiu, Curtea a constatat că este fondat.

Se reţine, astfel, că prin actul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1942, autorul părţilor, I.Ghe.Ţ., a dobândit cota indiviză de jumătate din imobilul situat în Giurgiu str. Ştefan cel Mare nr. 1, colţ cu Piaţa Carol, compus din teren de circa 1.000 mp şi o construcţie aflată pe acesta.

Prin actul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1943, I.Ghe.Ţ. a dobândit şi cota de 3/32 din imobilul situat în Giurgiu str. Ştefan cel Mare nr. 1, colţ cu Piaţa Carol, compus din clădire cu 2 etaje, curte şi anexe.

Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, iar conform Borderoului întocmit, autorul părţilor figurează cu imobil naţionalizat compus din teren de 1.129 mp şi clădire în suprafaţă de 488 mp

În ce priveşte suprafaţa construcţiei, din măsurătorile cadastrale efectuate la momentul analizei cererii de restituire rezultă o suprafaţă de 558,75 mp, iar construcţia nu a suferit alte adăugiri de la preluarea din anul 1950 şi până în prezent, astfel cum se specifică în Raportul nr. 24252 din 24 octombrie2007.

Prin Hotărârea nr. 151 din 13 octombrie1998, Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a acordat numitei Ţ.M.A. despăgubiri pentru imobilul cu destinaţie de locuinţă situat în Giurgiu str. 7 Noiembrie nr. 1, fostă str. Ştefan cel Mare, şi terenul aferent construcţiei în suprafaţă de 348,66 mp, imobil naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în valoare totală de 1.258.221 RON, din care 481.581 RON reprezentând valoarea locuinţei şi 776,640 RON reprezentând valoarea terenului.

După cum rezultă din certificatul de moştenitor din data de 12 iulie 1984, Sentinţa civilă nr. 2143/2002, numita Ţ.M.A. este moştenitoare defuncţilor Ţ.I. şi Ţ.P., soră a reclamantului din prezenta cauză.

De asemenea, imobilul pentru care au fost acordate despăgubirile este cel dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1942, fapt pe care nici părţile nu îl contestă.

Cât priveşte motivele de apel referitoare la suprafaţa imobilul restituit, Curtea a reţinut că sunt întemeiate, prima instanţă stabilind eronat situaţia de fapt rezultată din probele administrate.

În acest sens, se constată că din actul de vânzare-cumpărare din 5 decembrie 1942, invocat drept titlu pentru dovedirea cererii de restituire, rezultă o suprafaţă de teren de circa 1.000 mp, iar din actul de preluare din 1950, rezultă o suprafaţă de 1.129 mp

Prin urmare, aceste două menţiuni se coroborează, diferenţa fiind nesemnificativă şi putând fi cauzată de lipsa unor măsurători precise la data cumpărării, mai ales că în actul de vânzare-cumpărare se precizează o suprafaţă aproximativă.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2010, „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".

În speţă, Curtea a constatat că existenţa dreptului de proprietate este dovedită, iar întinderea acestui drept este cea stabilită prin actul de preluare, respectiv 1.129 mp teren.

Împotriva celor reţinute prin actul de preluare, reclamantul intimat nu a produs nici o probă din care să rezulte că întinderea dreptului de proprietate este, în realitate, mai mare, din contră, actul de proprietate invocat evidenţiază o suprafaţă mai mică.

Prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe concluziile raportului de expertiză, care nu este lămuritoare în privinţa stabilirii întinderii terenului. Astfel, expertul pleacă de la premisa că terenul este în realitate de 1.514 mp, pentru că în ultima completare a raportului să arate că prin scanarea planului vechi a constatat că suprafaţa totală de aproximativ 2.081 mp, iar suprafaţa rămasă liberă în urma edificării unor construcţii în zonă este de 1.233 mp.

Expertul a stabilit această suprafaţă prin măsurătorile efectuate la faţa locului şi prin verificarea unor planuri, dar nu coroborează aceste măsurători cu menţiunile actului de proprietate şi cu cele ale actului de preluare.

Simplul fapt că terenul pe care l-a identificat, fără a preciza cum a făcut această identificare, are o anumită suprafaţă, nu echivalează cu dovedirea unui drept al părţilor asupra întregii suprafeţe de teren.

Dreptul de proprietate, ca situaţie de drept, trebuie probat atât în privinţa existenţei sale în patrimoniul celui care îl afirmă, cât şi în privinţa întinderii. În lipsa unor probe certe privind dobândirea de către autorul părţilor a unui drept de proprietate pentru un imobil-teren mai mare decât cel menţionat în actul de vânzare-cumpărare şi în actul de preluare de către stat, nu se poate prezuma că întreg terenul identificat ca fiind liber la faţa locului a aparţinut autorului părţilor. Situaţia juridică a terenului pe care raportul de expertiză îl consideră ca aparţinând autorului părţilor, peste suprafaţa de 1.129 mp, este incertă, dar faptul că este liber şi se află în zona unde se afla şi terenul autorului părţilor nu echivalează cu faptul că a aparţinut acestuia.

Mai mult, este de observat că expertul precizează în completarea la raportul de expertiză că, dacă s-ar considera terenul ce trebuie restituit ca fiind de 1.129 mp, ţinând seama şi de terenul pentru care au fost acordate despăgubiri, suprafaţa de restituit ar fi de 780 mp, ceea ce confirmă menţiunile dispoziţiei contestate în cauză.

Faţă de acestea, apar ca nefondate susţinerile intimatului-reclamant formulate prin întâmpinare, deoarece revenea reclamantului sarcina de a dovedi că autorul său a deţinut o suprafaţă mai mare şi că a fost preluată o suprafaţă mai mare decât cea din actul de preluare, iar nu primăriei. Faptul că actul de proprietate arată o suprafaţă cu aproximaţie nu înseamnă că aceasta poate avea orice întindere, mai mare, suprafaţa putând fi chiar mai mică, dar diferenţa trebuie privită în limite rezonabile. În speţă, însă, actul de preluare aduce o clarificare sub acest aspect.

În concluzie, Curtea a reţinut că suprafaţa de teren la care sunt îndreptăţite părţile a le fi restituită este de 1.129 mp.

Din această suprafaţă, prin Hotărârea nr. 151 din 13 octombrie1998 a Comisiei judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au fost acordate despăgubiri unuia dintre moştenitorii fostului proprietar pentru suprafaţa de 348,66 mp, motiv pentru care această suprafaţă nu mai poate fi avută în vedere la acordarea de măsuri reparatorii pe Legea nr. 10/2010. Susţinerile instanţei de fond cu privire la lipsa unor probe pentru imposibilitatea restituirii în natură a terenului de 348,66 mp sunt contrazise de actele dosarului. Atât timp cât au fost acordate despăgubiri printr-o hotărâre definitivă, nu mai poate fi repusă în discuţie restituirea în natură, pentru că s-ar ajunge la o dublă reparaţie. Or, privarea de proprietate a fost compensată prin plata unor despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995.

Rămâne o suprafaţă de 780,34 mp, care a fost restituită prin dispoziţia din 12961 din 7 noiembrie2007, atât cât a considerat şi expertul că ar fi posibil de restituit în natură dacă se are în vedere numai suprafaţa de 1.129 mp.

Curtea nu a considerat necesară o completare a probelor administrate de prima instanţă, de vreme ce actele de proprietate, actul de preluare, schiţele aferente dispoziţiei contestate, actele de acordare a despăgubirilor pentru o parte din teren şi raportul de expertiză, în partea care priveşte suprafaţa de 1.129 mp şi de 348 mp, sunt de natură să permită stabilirea cu certitudine a imobilului deţinut de autorul părţilor, a celui preluat abuziv de stat şi a părţii din imobil posibil a fi restituită în natură. Actele de proprietate şi actul de preluare trebuie să primească efecte depline de vreme ce nu sunt contrazise de alte probe, care să dovedească o altă situaţie de fapt. Din acest motiv, nu se mai pune problema acordării de despăgubiri pentru o altă suprafaţă de teren.

Prin urmare, dispoziţia a fost emisă în mod corect, sentinţa atacată fiind dată cu stabilirea unei greşite situaţii de fapt şi de drept.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ţ.T.S.M.

Criticile formulate prin motivele de recurs vizează următoarele aspecte:

1) Se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Recurentul reclamant critică considerentele instanţei de apel referitoare la stabilirea suprafeţei de teren la care este îndreptăţit, sens în care arată că suprafaţa nu putea fi stabilită cu exactitate decât de o eventuală expertiză care să lămurească, în concret, care este imobilul solicitat prin notificare şi, în nici un caz, printr-o simplă comparaţie a actelor de proprietate cu actele de naţionalizare, fără a mai ţine cont de raportul de expertiză dispus în cauză. Pe de o parte, iar pe de altă parte, instanţa a omis să menţioneze şi cel de-al doilea act de proprietate, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. 1143 din 07 august 1943 prin care autorul părţilor a mai dobândit o suprafaţă de 3/32 din totalul aceluiaşi imobil.

În raport de art. 24 din Legea nr. 10/2001, reţinut în considerentele deciziei atacate, se susţine că Primăria Giurgiu nu a făcut dovada celor afirmate, respectiv că suprafaţa restituită de instanţa de fond parţial ar aparţine municipalităţii, acestea fiind doar afirmaţii pe care instanţa le-a apreciat ca veritabile probe fără să fie susţinute în contra actelor de proprietate şi fără să se depună documente din care să rezulte că parte din terenul restituit este domeniu public.

După invocarea acestui text de lege care duce l-a concluzia că, în speţă, nefiind trecută suprafaţa exactă în titlul de proprietate, instanţa a apreciat că trebuie să se tină cont de datele de la momentul preluării, respectiv de suprafaţa de 1.129 mp, de fapt, instanţa nu a ţinut cont în nici un fel nici de această suprafaţă, în ea incluzând şi suprafaţa construită şi cea pentru care s-au acordat despăgubiri care de fapt face parte tot din suprafaţa construită.

Tocmai pentru că nu există identitate de suprafeţe între actele de proprietate şi cele de preluare s-a dispus raportul de expertiză, proba ce practic a fost înlăturată de instanţa de apel, apreciind că această probă nu este „lămuritoare", situaţie în care instanţa ar fi trebuit să repună cauza pe rol şi să revină asupra probatoriului, respectiv să încuviinţeze expertiza solicitată de primărie şi, în nici un caz, să admită apelul primăriei şi să înlăture această probă care era lămuritoare cauzei şi care nu a făcut decât să măsoare suprafaţa de la faţa locului, suprafeţe ce nu s-au schimbat de-a lungul anilor, suprapunându-se planurile vechi cu măsurătorile actuale, precizând cât teren este liber şi cât ocupat.

Instanţa de apel a apreciat că expertul nu a răspuns la obiectivele instanţei de fond şi că acesta trebuia să facă anumite coroborări între actele de proprietate şi măsurători. Expertul nu poate interpreta acte de proprietate, acesta nu are căderea să coroboreze actele de preluare cu cele de proprietate şi cu măsurătorile din expertiza efectuată, aceste aprecieri urmând a fi făcute de instanţa de fond sau de cea de apel, aşa încât, instanţa de apel avea la îndemână dispunerea unei noi expertize dacă cea efectuată nu era lămuritoare, cu atât mai mult cu cât această probă a fost solicitată de apelanta Primăria Giurgiu.

Din toate aceste aspecte avute în vedere de instanţa de apel nu rezultă decât o singură concluzie, anume că a dat o hotărâre contradictorie, pe de o parte, rezultând că raportul de expertiză este lămuritor, iar pe de altă parte, aceeaşi instanţă apreciind că nu înţelege cum a făcut această identificare expertul.

2) Se invocă, în continuare, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

În acest sens, se susţine că instanţa de apel nu a studiat dispoziţia, actele de proprietate şi nici celelalte probe, care au fost contestate de către reclamant, inclusiv menţiunile cu privire la instituirea unei servituţi de către Primărie prin dispoziţia contestată. Despre acest fapt instanţa de apel nici nu aminteşte, ce se va întâmpla cu această servitute, cum vor fi afectaţi prin menţinerea dispoziţiei care este „legală" din punctul de vedere al instanţei de apel. Se arată că instanţa de apel, în mod netemeinic a menţinut dispoziţia primăriei şi sub acest aspect.

Ulterior reţinerii acestei afirmaţii, instanţa de apel a apreciat că dacă din actul de proprietate nu a rezultat cu claritate ce suprafaţă a deţinut autorul comun, sarcina revenea părţilor să probeze că ar fi avut mai mult decât le-au fost acordaţi prin dispoziţie, pe de o parte, iar pe de altă parte, faptul că în act este trecută o suprafaţă cu aproximaţie, nu trebuie privit actul decât în limite rezonabile.

Această afirmaţie duce la concluzia că instanţa a interpretat greşit actele de proprietate deduse judecaţii - fără nici un argument juridic, această concluzie fiind una personală străină de natura pricinii, fără a avea suport juridic, astfel că atât raportului de expertiză cât, şi actelor de proprietate le-a fost dată o interpretare care nu poate fi primită, fiind de natură a înlătura dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care au fost elaborate pentru restituirea întregii suprafeţe pe care au deţinut-o autorii părţilor.

Tot instanţa de apel a reţinut că nu sunt necesare probe în completarea susţinerilor de vreme ce actele de proprietate, cele de preluare, schiţele aferente şi raportul de expertiză în parte permit stabilirea cu certitudine a părţii de imobil ce urmează a fi restituite. Astfel se pune în discuţie interpretarea dată de către curte probelor din dosar, interpretare care a schimbat natura şi înţelesul acestora.

3) Se invocă aplicarea în recurs a motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, sens în care se arată următoarele:

Singurul temei legal invocat de instanţa de apel este art. 24 din Legea nr. 10/2001, restul dispoziţiilor prevăzute de aceeaşi lege fiind ignorate total de instanţă, pe de o parte, iar pe de altă parte, au fost ignorate total deciziile de speţă şi cele ale CEDO, care nu au fost reţinute la pronunţarea hotărârii.

Se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte admiterea celui de-al doilea motiv de apel, invocat de ambele apelante, cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită la restituire conform Legii nr. 10/2001 a pârâtei apelante E.I.A.

În acest sens se susţine că apelanta intimată nu are calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziţii trebuind coroborate cu dispoziţiile dreptului comun în materie de succesiuni, în speţă, cu hotărârile judecătoreşti invocate de către reclamant, astfel cum temeinic a reţinut instanţa de fond.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti irevocabile ori, în lipsa acestora, prin orice alte probe din care ar rezulta acceptarea moştenirii.

Textul art. 4 alin. (3) este aplicabil numai în cazul celor care nu au acceptat moştenirea în termenul prevăzut de lege, nu şi celor care au renunţat la moştenire sau sunt străini de succesiune, în sensul că nu s-au prezentat la deschiderea acesteia şi au dat dovadă de dezinteres faţă de bunurile moştenirii. Dar şi în cazul primei categorii, trebuie avută în vedere numai ipoteza în care se păstrează o prezumţie relativă a neacceptării moştenirii, nu şi atunci când aceasta devine absolută, neacceptarea fiind consfinţită printr-o hotărâre irevocabilă, care îl declară pe apelant străin de moştenire.

Într-o astfel de situaţie s-a decis cu autoritate de lucru judecat, prin două hotărâri anterioare, faptul că apelantei pârâte i s-a desfiinţat cu efect retroactiv calitatea de moştenitor.

Instituţia repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, prin Legea nr. 10/2001, a fost creată avându-se în vedere faptul că atitudinea moştenitorilor faţă de succesiune a fost condiţionată şi uneori determinată de lipsa activului succesoral.

În cauza de faţă, chiar şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, exista un activ succesoral, exprimarea opţiunii succesorale de către apelant nefiind lipsită de conţinut şi finalitate, nejustificându-se în vreun fel pasivitatea acestuia.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Referitor la prima critică, vizând contradictorialitatea hotărârii pronunţată de instanţa de apel, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti.

Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de judecată are obligaţia de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor reţinute nu se poate exercita controlul judiciar.

Hotărârea ar putea fi modificată, pentru acest motiv de ordine publică, dacă: există contradicţie între considerente şi dispozitiv; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

În speţă, susţinerea recurentului reclamant că instanţa de apel a dat o hotărâre contradictorie, pe de o parte, rezultând din aceasta că raportul de expertiză este lămuritor, iar pe de altă parte, aceeaşi instanţă apreciind că nu înţelege cum a făcut identificarea imobilului expertul în cauză, nu se circumscrie ipotezei textului de lege prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

După cum se poate observa, nu este vorba despre o contradicţie între considerente, ci de analiza şi aprecierea probei cu expertiză administrată la prima instanţă. Criticile privind modul în care instanţa a stabilit situaţia de fapt, în urma interpretării şi aprecierii eronate a probelor administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunţării deciziei atacate.

În calea de atac a recursului nu se devoluează fondul, nu se examinează probele, ci doar legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, respectiv corecta aplicare a legii asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, astfel cum aceasta a fost determinată de instanţele anterioare.

Ca atare, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând contradictorialitatea hotărârii pronunţată de instanţa de apel, ce ar rezulta din analiza şi aprecierea probelor, a fost găsit nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

Tot astfel, referirea la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este lipsită de orice susţinere în dezvoltarea motivelor de recurs, având în vedere că partea nu indică actul juridic în înţelesul lui material (de negotium iuris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate greşit de către instanţă, denaturându-li-se înţelesul.

Referirea recurentului reclamant, în susţinerea acestui motiv de modificare, la faptul că se pune în discuţie interpretarea dată de către curtea de apel probelor din dosar, interpretare care a schimbat natura şi înţelesul acestora, nu este susceptibilă de încadrare în acest motiv de recurs.

În continuare, susţinerea recurentului reclamant în sensul că singurul temei legal invocat de instanţa de apel este art. 24 din Legea nr. 10/2001, restul dispoziţiilor prevăzute de aceeaşi lege, deciziile de speţă şi cele ale C.E.D.O, fiind ignorate total, este formală, în condiţiile în care recurentul reclamant nu a indicat norma de drept material care a fost nesocotită şi nu a demonstrat în ce ar consta lipsa de temei legal a hotărârii.

În ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a pârâtei apelante E.I.A., critică ce se circumscrie motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în recurs, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect determinată faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) ale Legii nr. 10/2001.

În speţă, intimata pârâtă E.I.A. are calitatea de moştenitor, cerută de textul de lege, întucât aceasta a formulat, alături de recurentul-reclamant Ţ.T.S.M., notificare către Primăria municipiului Giurgiu în vederea restituirii în natură a imobilului situat în oraşul Giurgiu, ambii în calitate de moştenitori ai defuncţilor Ţ.I. şi Ţ.P.

Prin urmare, în mod corect s-a constatat că apelanta-pârâtă E.I.A., care nu a acceptat succesiunea potrivit art. 700 C. civ., în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost repusă în termenul de acceptare, prin formularea cererii de restituire în temeiul acestei legi, aceasta dobândind calitatea de moştenitor pentru bunul a cărui restituire a solicitat.

Este de reţinut că, în speţă, ne aflăm într-un cadru juridic reglementat de o lege specială, nr. 10/2001, care, cu privire la dreptul la restituire, prevede în art. 4 alin. (2) că de dispoziţiile sale beneficiază şi moştenitorii persoanelor fizice îndreptăţite, aceasta fiind regula generală.

În alin. (3) al aceluiaşi articol, se stabileşte o regulă derogatorie de la dreptul comun (fiind vorba de o lege cu caracter reparatoriu) în legătură cu modalitatea de acceptare a succesiunii şi apare noţiunea de „succesibil", care diferă de cea de moştenitor folosită în alin. (2) al art. 4.

În consecinţă, legiuitorul a făcut o diferenţiere între cei care sunt moştenitori prin acceptarea succesiunii în termenul prevăzut de dreptul comun şi cei care au doar vocaţie succesorală, iar prin cererea de restituire sunt repuşi în termenul de acceptare a moştenirii, stabilind astfel, vocaţia lor de a succede în drepturile şi obligaţiile autorilor lor, nefiind renunţători la succesiune, astfel cum în mod nefondat susţine recurentul reclamant.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, ce ar rezulta din considerentele instanţei de fond referitoare la constatarea neacceptării moştenirii de către intimata pârâtă prin Sentinţa civilă nr. 2528/2003 a Judecătoriei Giurgiu, definitivă şi prin Decizia civilă nr. 74/2004 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă, Înalta Curte constată că asemenea susţineri nu sunt întemeiate faţă de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2010, derogatorie de la dreptul comun.

Este vorba, aşadar, de alte bunuri aflate în patrimoniul autorilor părţilor din prezenta cauză, iar nu de bunul cu privire la care, atât recurentul reclamant, cât şi intimata pârâtă au depus cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001, prin asemenea cerere, aceasta din urmă fiind repusă de drept, prin efectul legii speciale, în termenul de acceptare a succesiunii, în condiţiile în care nu a fost renunţător expres la moştenire.

Având în vedere toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ţ.T.S.M. împotriva Deciziei nr. 21A din 01 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.

Procesat de GGC - LM

← ICCJ. Decizia nr. 7363/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 7359/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 7360/2011. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7360/2011. Civil