ICCJ. Decizia nr. 7372/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7372/2011
Dosar nr.4977/2/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. 1 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 1379F din 27 octombrie 2009 Tribunalul Ialomiţa a respins cererea formulată de reclamanta C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că măsura administrativă aplicată reclamantei, de strămutare în Bărăgan, nu constituie o condamnare în sensul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel încât nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat.
Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin Decizia civilă nr. 648A pronunţată la 2 noiembrie 2010 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Sentinţa atacată a fost desfiinţată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanţe.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că norma prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi interpretată decât în contextul actului normativ din care face parte şi nu poate fi aplicată decât în concordanţă cu ceea ce art. 5 prevede în partea sa introductivă, care prevede beneficiarii normei şi care îi aşează în poziţie de egalitate în ceea ce priveşte beneficiul măsurilor reparatorii enumerate, atât pe cei condamnaţi, cât şi pe cei care au suferit măsuri administrative asimilate condamnării. Aşadar, intenţia legiuitorului a fost de a acorda despăgubiri şi persoanelor care au fost supuse măsurilor administrative cu caracter politic, nu numai celor condamnate. De aceea, constatând că instanţa de fond nu a analizat fondul cererii de despăgubiri, instanţa de apel a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii hotărârii instanţei de fond. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a asimilat condamnărilor cu caracter politic şi măsurile administrative cu caracter politic, reţinând că aceasta este voinţa legiuitorului ce se desprinde din economia OUG nr. 62/2010, de vreme ce legea nu face nicio astfel de menţiune în textul său.
Mai mult, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziilor nr. 1354 şi 1358 din 21 octombrie 2010, dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010, respectiv ale art. 5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale. Într-o atare situaţie, în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii.
Faţă de considerentele deciziilor invocate şi faţă de împrejurarea că reclamanta a beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi ale OUG nr. 214/1999, instanţa de apel trebuia să respingă apelul, iar nu să trimită cauza spre rejudecare.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
În mod corect instanţa de apel a stabilit că prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit o condamnare cu caracter politic, ci şi atunci când a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.
În acest sens, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptăţite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
Faptul că la lit. a) din art. 5 alin. (1) din lege se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia susţinută de recurent, întrucât această dispoziţie trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) şi care are în vedere, în mod egal, situaţia condamnărilor politice şi a măsurilor administrative cu caracter politic.
În consecinţă, constatându-se că este vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, respectiv dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel incidenţa art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ.
Problema inexistenţei temeiului juridic al acordării daunelor morale ca urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010, respectiv ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, precum şi cea e efectelor beneficiului altor legi speciale de reparaţie, invocate de recurentul-pârât, nu pot fi analizate de instanţa de recurs, faţă de împrejurarea că instanţa de apel a constatat nesoluţionarea fondului de către prima instanţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Procedând conform dispoziţiilor legale citate, curtea de apel a reţinut că prima instanţă, interpretând greşit legea şi apreciind că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 nu sunt aplicabile reclamantei, nu a analizat fondul cererii de despăgubiri şi nu a apreciat în raport de probe, dacă, faţă de sumele primite de reclamantă până în prezent, în baza actelor normative cu caracter reparatoriu anterioare, aceasta mai justifică dreptul la o sumă suplimentară, cu titlu de daune morale, iar în caz afirmativ, care este cuantumul acestei sume. De asemenea, prin hotărârea de desfiinţare, instanţa de apel a dispus analizarea tuturor aspectelor de fond, inclusiv efectul modificărilor legislative cu privire la cuantumul despăgubirilor.
Aşadar, asupra admisibilităţii şi temeiniciei cererii de despăgubiri formulate de reclamantă, inclusiv asupra apărărilor pârâtei în sensul că la acest moment nu ar mai exista temei juridic al cererii introductive, nu se poate pronunţa decât instanţa de fond.
A proceda altfel, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părţile să mai aibă la dispoziţie doar cele două căi de atac extraordinare de retractare - contestaţia în anulare şi revizuirea - care pot fi exercitate numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege. Mai mult, dispoziţiile art. 314 C. proc. civ. nu permit Înaltei Curţi să hotărască asupra fondului pricinii decât în cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Or, în cauza de faţă nu se poate vorbi despre o asemenea ipoteză, din moment ce stabilirea stării de fapt nu a făcut obiectul analizei nici măcar în faţa instanţei de fond.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Ialomiţa împotriva Deciziei nr. 648A din 02 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7373/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7371/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
