ICCJ. Decizia nr. 7370/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7370/2011
Dosar nr.292/101/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia nr. 236 din 07 iulie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Mehedinţi împotriva Sentinţei civile nr. 168 din 20 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi. A schimbat în parte sentinţa în sensul că a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant la echivalentul în lei a sumei de 20.000 euro. A respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a stabilit corect că sarcina de a proba prejudiciul material cauzat reclamantului prin măsura administrativă cu caracter politic faţă de acesta şi familia sa revine reclamantului.
Despăgubirile pretinse de reclamant pentru lipsa de folosinţă a bunurilor mobile care se aflau în locuinţă la data dislocării nu sunt prevăzute în Legea nr. 221/2009, iar confiscarea bunurilor mobile ca efect al strămutării nu s-a dovedit.
Cuantumul daunelor morale a fost stabilit în raport de prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 62/2010.
Alin. (4) al art. 5 din lege nu exclude de la beneficiul daunelor morale persoanele care au obţinut drepturile reglementate prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Nu s-a dovedit că şi alţi moştenitori ai autorilor reclamantului au obţinut daune morale pentru prejudiciul cauzat părinţilor.
2. Recursurile
2.1. Motive
Ambele părţi au declarat recurs împotriva hotărârii date de instanţa de apel.
Reclamantul a arătat că suma de 300.000 euro cu titlu de daune morale şi materiale pentru luarea de măsuri administrative cu caracter politic a fost cerută într-o manieră de bun simţ faţă de situaţia actuală de criză financiară a statului român.
În mod greşit s-a considerat că nu a probat daunele morale suferite de autorii săi, această dovadă fiind făcută cu înscrisurile depuse la dosar şi cu depoziţia martorei G.M.
OUG nr. 62/2010, pe care s-a întemeiat instanţa de apel este dezonorantă şi o ofensă la adresa celor care şi-au găsit sfârşitul în puşcăriile comuniste şi celor care nu şi-au mai vindecat niciodată rănile şi suferinţele pricinuite de abuzurile comuniste.
Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Mehedinţi, a criticat hotărârea instanţei de apel cât priveşte acordarea daunelor morale, lucru care nu mai era posibil deoarece statul a luat măsuri de înlăturare a efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prin adoptarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999. Reclamantul a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990.
Cuantumul daunelor morale acordate reclamantului este exagerat faţă de situaţia de fapt.
Beneficiul legii speciale de reparaţie este pentru toţi descendenţii, astfel că o cauză câştigată de unul dintre ei la domiciliul său va putea fi câştigată în aceeaşi măsură de către un alt descendent cu un alt domiciliu, scopul reparator al legii fiind încălcat prin exces.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile nu sunt întemeiate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală chiar din perspectiva criteriilor de determinare a cuantumului daunelor morale cuvenite reclamantului, suma acordată neputând duce la îmbogăţirea fără just temei a persoanei calificate de lege ca îndreptăţită la despăgubiri.
Astfel, şi în raport de criterii doctrinare şi jurisprudenţiale de cuantificare a daunelor morale, respectiv necesitatea respectării unei proporţionalităţi între suferinţele prin care au trecut autorii reclamantului şi, apoi, acesta personal, şi suma la care a fost obligat statul pentru a se înlocui, pe cât posibil, valorile de care aceştia au fost lipsiţi pe timpul aplicării măsurii administrative cu caracter politic, suma stabilită prin hotărârea instanţei de apel este una corectă.
Câtă vreme recurentul-pârât nu a probat că prin primirea sumei de 20.000 euro reclamantul ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de pârât nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel cum s-a arătat şi în motivarea instanţei de apel, simplul fapt că o persoană ar beneficia de o indemnizaţie în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu este de natură să justifice respingerea cererii întemeiate pe Legea nr. 221/2009. Chiar art. 5 lit. a) din lege stabileşte, drept criteriu de determinare a cuantumului despăgubirilor, faptul că se va ţine seama de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Pe de altă parte, susţinerile pârâtului privitoare la riscul ca moştenitorii celor faţă de care s-au luat măsuri cu caracter politic să formuleze acţiuni separate, şi să obţină fiecare despăgubiri, reprezintă simple consideraţii teoretice, de ordin general, câtă vreme nu s-a probat o asemenea situaţie în speţă. Or, instanţele de judecată nu pot fi învestite decât cu soluţionarea unor litigii concrete.
Nu a fost considerată întemeiată nici critica invocată de către reclamant în ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, acordate în apel.
Înalta Curte, operând cu criteriile echităţii şi proporţionalităţii, a apreciat că echivalentul în lei al sumei de 20.000 euro este suficient pentru a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecinţele negative suferite de autorii reclamantului prin faptul deportării şi stabilirii unui domiciliu obligatoriu.
Daunele morale, ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a pagubei invocate de către cel faţă de care s-a aplicat măsura administrativă cu caracter politic pentru vătămarea intereselor sale personale nepatrimoniale cum ar fi libertatea de mişcare şi de exprimare, onoarea, reputaţia, imaginea în societate şi în familie a persoanei respective.
Prin raportare la datele concrete ale cauzei, s-a apreciat că suma de 20.000 euro la care ar fi obligat Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, ar fi o măsură eficientă pentru recunoaşterea suferinţelor cauzate autorilor reclamantului, sumă care corespunde exigenţelor Convenţiei europene a drepturilor omului şi care este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate de părţi nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile au fost respinse ca nefondate, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul V.I.P. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Mehedinţi împotriva deciziei nr. 236 din 07 iulie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - L.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7371/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7368/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
