ICCJ. Decizia nr. 7366/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7366/2011
Dosar nr.32046/3/2009
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 953/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei S.D.R. în contradictoriu cu pârâţii C.L., F.A.R. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, reţinându-se că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2 şi nu poate beneficia de prevederile actului normativ amintit.
Prin Decizia civilă nr. 737/A din 6 decembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă S.D.R. şi a fost obligată apelanta la 1.240 RON cheltuieli de judecată către intimata F.A.R.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Este necontestat de părţile în cauză, că reclamanta este moştenitoare, alături de pârâtele persoane fizice, ale proprietarilor originari ai imobilului în litigiu, C.I. şi C.A.
În speţă, însă, singurele care au depus notificări conform prevederilor Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în natură au fost pârâtele persoane fizice.
Pârâta C.L. a negat constant că ar fi primit vreun mandat din partea reclamantei pentru a promova demersul de notificare şi în numele reclamantei, susţineri care nu au putut fi răsturnate de către reclamantă.
În speţă, nu s-a făcut dovada unui mandat scris în sarcina pârâtei C. care să permită acesteia să se adreseze valabil juridic executorului judecătoresc pentru formularea notificării şi care să permită valabil, din perspectivă juridică, celor notificaţi să soluţioneze cererea în raport şi cu persoana reclamantei.
Aşa fiind în mod corect judecătorul fondului a constatat legalitatea Dispoziţiei nr. 6521/2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti doar pentru cele două pârâte persoane fizice, reţinându-se şi corecta aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora de cotele cuvenite moştenitorilor ce nu au depus notificare în termen beneficiază ceilalţi moştenitori care au înţeles să facă acest lucru.
Certificatul de moştenitor nr. 21/2003 invocat de reclamantă ca sursă a drepturilor sale este nerelevant, întrucât în cauză nu se contestă dreptul său formal de a moşteni, ci faptul că nu a formulat în termen notificarea care îi dădea dreptul să valorifice aceste drepturi.
Nerelevantă este şi procura specială de împuternicire a pârâtei C.L. de către reclamantă în vederea revendicării imobilului, procura fiind datată în anul 2003, ulterior expirării termenului de depunere a notificării în baza Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta S.D.R.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi fără administrarea probelor necesare şi utile soluţionării cauzei.
În acest sens, se arată că la termenul din 29 noiembrie2010 instanţa de apel a respins cererea de administrare a probelor cu interogatoriu şi testimonială, încălcând prin aceasta dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al reclamantei şi creând premisele pronunţării unei hotărâri nelegale.
Respingând administrarea probelor solicitate, instanţa a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
O altă critică vizează încălcarea şi aplicarea greşită a legii în cauză, sens în care se arată că, din motivarea sumară făcută de instanţa de apel se poate deduce, deşi nu rezultă cu claritate, faptul că şi-a însuşit susţinerile instanţei de fond, respectiv că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 trebuie să îmbrace o anumită formă şi că, pe cale de consecinţă, şi mandatul dat unei alte persoane pentru formularea notificării trebuie să fie un mandat special care să fie dat cel puţin în forma scrisă (chiar dacă nu forma autentică), interpretare contrară sensului şi finalităţii reparatorii pe care o are Legea nr. 10/2001, dispoziţiile acesteia neprevăzând o sancţiune pentru lipsa unor condiţii de formă ale notificării sau ale mandatului dat în vederea formulării acesteia.
Natura juridică a notificării şi drepturile născute din aceasta trebuie analizate în raport de legea sub imperiul căreia a fost depusă, mai ales că, după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, nu s-a instituit un nou termen pentru depunerea notificării. Această interpretare rezultă şi din Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale în care se arată:
«În continuare, Curtea constată că prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente nu s-au adus modificări dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, deci nu s-a instituit un nou termen de depunere al notificărilor de către persoanele îndreptăţite. În acest sens, este indubitabil că depunerea notificărilor s-a realizat sub imperiul Legii nr. 10/2001, în termenul acolo prevăzut, întrucât acest termen nu era în derulare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, fiind expirat, aşa cum s-a arătat mai sus, la data de 14 februarie 2002, se poate afirma că, odată înfăptuită, situaţia juridică respectivă s-a şi finalizat. Prin urmare, toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situaţie juridică identică, şi anume au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri».
Din interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării introduse prin Legea nr. 247/2005, în vigoare la data acordării mandatului şi depunerii notificării, rezultă că cererea de acordare a măsurilor reparatorii, formulată de succesorii proprietarului imobilului preluat abuziv, reprezintă un act de conservare şi nu de dispoziţie, care nu implică cerinţa formei autentice, şi nici măcar a formei scrise a împuternicirii şi care se justifică prin principiul potrivit căruia coindivizării se reprezintă unii pe ceilalţi în privinţa actelor de conservare şi de administrare.
Această interpretare se impune şi dacă se are în vedere finalitatea reparatorie a Legii nr. 10/2001 ce presupune interpretarea acesteia în favoarea celor îndreptăţiţi şi potrivit principiului constituţional al protejării şi garantării dreptului de proprietate şi dreptului la moştenire.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1533 C. civ. mandatul este expres sau tacit, putând fi dat în forma scrisă sau chiar verbală, fiind un contract consensual ce ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor.
În condiţiile în care contractul de mandat este considerat încheiat în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor (cu excepţia cazului când este dat pentru încheierea unui act pentru care este necesară forma autentică - ad validitatem) nu se poate face distincţie în ce priveşte valabilitatea sau nevalabilitatea sa după cum este expres sau tacit, respectiv dat în forma scrisă sau verbală. Făcând această distincţie şi susţinând că era necesară existenţa unui mandat scris, deoarece acesta avea şi valoarea unui act de acceptare a succesiunii, instanţa introduce o distincţie acolo unde legea nu face nici una.
În aceste condiţii, este nelegală susţinerea instanţelor de fond şi apel în sensul că era necesar un mandat scris, deoarece reclamanta nu deţine un certificat de moştenitor, iar acest mandat ar fi avut valoarea unui act de acceptare a succesiunii. Succesiunea a fost acceptată de apelantă cu mult înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, fapt necontestat de nimeni, certificatul de moştenitor eliberat ulterior nefăcând decât să ateste acest lucru.
În aceste condiţii notificarea nu mai avea valoarea unui act de acceptare a succesiunii, având doar caracterul unui act de conservare a bunurilor din masa succesorală şi urmând să profite tuturor moştenitorilor.
Interpretarea dată de instanţa de apel şi de cea de fond dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi art. 697 C. civ. sunt, de asemenea, greşite deoarece în cazul de faţă nu ne aflăm în situaţia unei persoane care nu a acceptat moştenirea în termen şi pentru care notificarea valorează act de acceptare a succesiunii, iar lipsa acesteia duce la considerarea succesibilului străin de succesiune, cu consecinţa că de cota acestuia profită ceilalţi moştenitori.
În cazul de faţă, din Certificatul de moştenitor nr. 21/2003, care a stat la baza emiterii dispoziţiei contestate fiind cunoscut de intimate, rezultă că apelanta a acceptat succesiunea în termen, că are calitate de moştenitor a defunctului C.T. şi că din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia fac parte şi drepturile ce se vor naşte din redobândirea imobilului situat în Bucureşti, sector 2, imobil ce face obiectul dispoziţiei contestate.
Instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare atât la data depunerii notificării, cât şi la data emiterii dispoziţiei, în condiţiile în care a respins apelul, considerând valabilă dispoziţia atacată, deşi a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale menţionate, conform cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, deci formularea notificării avea doar caracterul unui act de conservare a dreptului de proprietate.
De asemenea, instanţa a soluţionat apelul cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data depunerii notificării, care stipulează că de prevederile sale beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, fără să condiţioneze acest beneficiu de formularea sau nu a notificării, condiţie introdusă ulterior expirării termenului pentru depunerea notificării şi finalizării situaţiei juridice născute din aceasta şi care nu se putea aplica în cazul de faţă, astfel cum rezultă şi din analiza făcută în cazul unei alte modificări a Legii nr. 10/2001 de către Curtea Constituţionala în Decizia nr. 830/2008.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
O primă critică formulată de recurenta reclamantă se referă la respingerea cererii de probatorii, cu martori şi interogatoriu, de către instanţa de apel, critică ce excede analizei care poate fi realizată în calea de atac a recursului, unde nedevoluându-se fondul, nu se examinează probele, ci doar legalitatea soluţiei respectiv, corecta aplicare a legii asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, astfel cum aceasta a fost determinată de către instanţele fondului.
Nu poate fi primită susţinerea recurentei reclamante că, respingând administrarea probelor solicitate, instanţa a încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., deoarece rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru între toate principiile procesului civil.
Instanţa de apel nu era obligată, ci avea doar posibilitatea de a încuviinţa administrarea unor probe, apreciind utilitatea lor în raport de obiectul cauzei, ceea ce s-a şi întâmplat în apel. Prin urmare, nu a fost vorba despre nesocotirea unor reguli (referitoare la administrarea probelor) în desfăşurarea judecăţii, pentru a fi incident în recurs motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Referitor la critica de nelegalitate, vizând interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001, care nu prevede o sancţiune în lipsa îndeplinirii unor condiţii de formă ale notificării sau ale mandatului dat în vederea formulării acesteia, Înalta Curte constată că nu este întemeiată.
Astfel, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care este obligatorie, se declanşează prin notificarea formulată în condiţiile art. 22 din legea specială, iar conform alin. (2) al acestui text, „notificarea va cuprinde denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia".
Notificarea, care trebuie să cuprindă elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, este actul prin care titularul cererii îşi valorifică dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului preluat de stat, şi nu un act de conservare a bunului imobil (astfel cum susţine recurenta reclamantă), pentru a profita tuturor persoanelor care, deşi se consideră îndreptăţite la restituire, nu au formulat notificare.
În speţă, notificarea formulată la data de 18 iulie 2001 cuprinde numai elementele de identificare a intimatelor pârâte F.A.R. şi C.L., care au formulat cererea în nume propriu, solicitând restituirea în natură şi punerea în posesia acestora în părţi ideale a imobilului situat în sector 2, Bucureşti.
Din conţinutul notificării nu rezultă că prin întocmirea actului intimatele pârâte au înţeles să gireze şi interesele celorlalţi moştenitori ai autorilor lor, defuncţii C.A.A. şi C.T. În notificare nu există nicio menţiune că defuncţii au avut şi alţi moştenitori, iar în cursul procesului pârâta C.L. a negat constant că ar fi primit vreun mandat din partea fiicei sale, recurenta reclamantă S.D.R., pentru a promova demersul de notificare şi în numele acesteia.
Prin urmare, pentru obţinerea de măsuri reparatorii (inclusiv restituirea în natură) persoana care se consideră îndreptăţită are obligaţia de a notifica entitatea obligată să soluţioneze cererea, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Mai mult, prin Legea nr. 10/2001 este stabilit termenul de 12 luni pentru înregistrarea notificării, termen care se calculează de la data de 14 februarie 2001, când legea a intrat în vigoare, expirând la data de 14 februarie 2002.
Termenul este de decădere, deoarece art. 22 alin. (5) din lege prevede că nerespectarea lui atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent".
Faţă de această prevedere, constatarea existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii este condiţionată de formularea notificării, respectiv a cererii scrise, iar prin Decizia nr. 830/2008 (invocată de recurentă) Curtea Constituţională nu s-a pronunţat în sensul recunoaşterii dreptului pentru persoanele care nu au formulat notificare. Dimpotrivă, în chiar considerentele acestei decizii se arată, în mod expres, că „toate persoanele care au depus cereri în termenul legal se află într-o situaţie juridică identică şi anume, au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii", prin urmare, nu şi cele care nu au depus cereri.
Susţinerile recurentei reclamante cu privire la aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 1533 C. civ., referitoare la contractul de mandat, nu pot fi primite deoarece, în speţă, raportul juridic dedus judecăţii este guvernat de legea specială, Legea nr. 10/2001, operând principiul de drept specialia generalibus derogant, astfel încât actul juridic în discuţie, respectiv existenţa sau nu a notificării, se analizează prin prisma acestei legi.
De asemenea, susţinerile privind aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 10/2001, nu sunt întemeiate, deoarece, moştenitorii care nu au formulat notificare nu dobândesc partea succesorală de la cel care lasă moştenirea.
În acest sens, s-a reţinut corecta aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora de cotele cuvenite moştenitorilor ce nu au depus în termen cererea de restituire beneficiază ceilalţi moştenitori care au înţeles să facă acest lucru.
Certificatul de moştenitor nr. 21/2003 invocat de recurenta reclamantă ca sursă a drepturilor sale este nerelevant, întrucât în cauză nu se contestă dreptul său formal de a moşteni, calitatea sa de moştenitor, ci faptul că nu a formulat notificarea, singura care îi dădea dreptul să valorifice aceste drepturi.
Ceea ce dă valoare de acceptare a succesiunii este doar cererea de restituire a bunului ce face obiectul de aplicare al legii, formulată în nume propriu de cel ce se consideră persoană îndreptăţită.
În contextul acestor considerente, pentru identitate de raţiune, nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 invocată de recurenta reclamantă.
Ca atare, în mod corect s-au pronunţat instanţele anterioare asupra legalităţii dispoziţiei emise în soluţionarea unei notificări, formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, de către alte persoane decât reclamanta.
În consecinţă, având în vedere cele ce preced şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul astfel formulat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.D.R. împotriva Deciziei nr. 737A din 06 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 7368/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7365/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
