ICCJ. Decizia nr. 7379/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7379/2011
Dosar nr.9740/1/2010
Şedinţa publică din 20 octombrie 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia în anulare înregistrată la data de 05 noiembrie 2010 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestatoarea SC M. SA a solicitat, în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., anularea Deciziei nr. 5879 din 8 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În motivarea contestaţiei formulate, contestatoarea arată că.
Prin Decizia nr. 5879 din 8 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâtele SC M. SA, SC R. SRL şi SC T. SRL prin lichidator SC S.&B. L.C. SRL împotriva Deciziei nr. 9/A din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel din Târgu Mureş.
1. Prin Decizia nr. 5879/2010 nu s-a analizat motivul de recurs referitor la dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru Apărare Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
2. La soluţionarea recursului nici celelalte motive invocate de recurenta-contestatoare SC M. SA nu au fost cercetate.
a. Astfel, deşi reclamanţii au invocat reaua-credinţă, nici o dovadă nu s-a făcut în acest sens, dar instanţa de recurs reţine reaua-credinţă a recurentei.
b. Instanţa de recurs a reţinut eronat că revendicarea reclamanţilor a fost adusă la cunoştinţa SC M. SA în anul 1991. În realitate, recurenta SC M. SA nu a primit nici o notificare în anul 1991, imobilul nefiind revendicat de la această societate comercială.
La data privatizării SC M. SA, nu existau legile de restituire a imobilelor, motiv pentru care o simplă manifestare de intenţie de la SC R. SRL, nu se poate considera ca dovadă a relei-credinţă a recurentei SC M. SA.
c. Instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs referitor la neroactvitatea legii civile invocat de recurenta SC M. SA.
d. Nu s-a solicitat niciodată anularea contractelor de privatizare prin metoda MEBO. Instanţa greşit a reţinut că cele două pârâte au încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât acest alineat nu exista în legea iniţială.
Cu ocazia privatizării prin metoda MEBO, SC M. SA prin acţionariatul compus la data respectivă din cei cea 4.000 angajaţi, a achitat statului român (prin FPS şi FPP 1) contravaloarea patrimoniului exprimat prin acţiuni, deci a cumpărat de la stat şi imobilele în speţă.
Deşi SC M. SA a fost dobânditor legal al imobilelor, prin soluţia instanţei de recurs a fost obligată să restituie imobilele fără să se ţină cont de plata sus-menţionată, anulându-se astfel efectele unei privatizări legale.
e. Instanţa, prin rolul ei activ, putea invoca şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Se ataşează contestaţiei formulate un înscris intitulat "anexă" în care contestatoarea redă istoricul înfiinţării şi privatizării SC M. SA, situaţia juridică şi de fapt a imobilului în litigiu şi demersurile juridice efectuate în legătură cu acest bun.
Analizând contestaţia în anulare cu care a fost învestită, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la data de 12 iulie 2001, reclamanţii E.J. , E.A., L.A.M. şi E.M.B. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtele SC M. SA şi SC R. SA, să dispună obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului cu construcţii "atelier, hală de producţie P+l, din cărămidă, şopron de lemne, buncăr şi finisaj din cărămidă, vestiar, birou, grup sanitar din cărămidă, rezervor de aer cu cota de 862/1127" şi teren aferent în suprafaţă de 862 m.p. situat în Târgu Mureş, Piaţa M., cuprins în C.F Târgu Mureş, nr. top. ..., transcris din C.F. ... Târgu Mureş.
În drept au fost invocate prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 lit. a), art. 6 alin. (2), art. 21, art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001.
La data de 8 februarie 2002, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, solicitând introducerea în cauză a pârâtei SC T. SRL şi anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. X/22 mai 2001 şi nr. Y/28 august 2001, arătând că acestea sunt lovite de nulitate absolută, fiind încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi după declanşarea procedurii de revendicare de către reclamanţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 321 din 14 iunie 2002, Tribunalul Mureş a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.
Soluţia a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 7/A din 6 februarie 2003 a Curţii de Apel Târgu Mureş, însă ambele hotărâri au fost casate prin Decizia nr. 7953 din 12 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe - Tribunalul Mureş -, reţinându-se că nu a fost analizat aspectul bunei sau relei-credinţe a pârâtelor la dobândirea imobilului din litigiu şi nici eventuala îndreptăţire a reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent, conform notificării formulate.
Rejudecând cauza, Tribunalul Mureş a pronunţat Sentinţa civilă nr. 841 din 30 mai 2007, prin care a respins excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâta SC M. S.A., a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată şi a dispus judecarea separată a cererii de chemare în garanţie formulată de SC M. S.A. în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Societatea de Investiţii Funciare Banat-Crişana şi Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 118/A din 28 noiembrie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi şi de chemata în garanţie Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.
Prin Decizia civilă nr. 5241 din 26 septembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat în parte sentinţa instanţei de apel şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 841 din 30 mai 2007 a Tribunalului Mureş.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi s-a respins ca nefondat recursul declarat de chemata în garanţie Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.
Procedând la rejudecarea cauzei, prin Decizia civilă nr. 9/A din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş a admis apelul declarat de reclamanţii E.J., prin moştenitor E.K. şi L.A.-M. împotriva Sentinţei civile nr. 841 din 30 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Mureş, a schimbat în parte hotărârea atacată şi, în consecinţă: a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtele SC M. SA, SC R. SA şi SC T. SRL Târgu Mureş, a anulat contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. X/22 mai 2001 şi sub nr. Y/28 august 2001 şi a obligat pârâtele să restituie în natură reclamanţilor imobilul înscris în C.F. Târgu Mureş, nr. top. ... (transcris din C.F. ...), compus din construcţii "atelier, hală de producţie P+l, din cărămidă; şopron de lemn; magazie de lemn; şopron de lemn; buncăr şi finisaj din cărămidă; vestiar; birou; grup sanitar, din cărămidă; rezervor de aer", cu cota de 862/1127 din întreg şi teren aferent în suprafaţă de 862 m.p. situat în municipiul Târgu Mureş, str. M.
Decizia a fost atacată cu recurs de pârâţii SC M. SA Târgu-Mureş, SC R. SRL Târgu-Mureş şi SC T. SRL prin lichidator SC S. şi B. L.C. SRL Târgu-Mureş, iar prin Decizia nr. 5879 din 8 noiembrie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins recursurile ca nefondate.
Sub aspectul recursului declarat de SC M. SA, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Decizia recurată este legală, fiind pronunţată în raport de problemele de drept dezlegate prin Decizia nr. 5241 din 26 septembrie 2009 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Prin hotărârea Înaltei Curţi s-a făcut trimitere la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, menţionându-se că "reclamanţii aveau, dacă nu chiar un bun, cel puţin o speranţă legitimă - calificată permanent de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind un element al dreptului de proprietate, de a obţine restituirea în natură a imobilului, speranţă pe care modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 247/2005 (art. 29 din forma republicată a Legii nr. 10/2001) în cursul judecării cauzei le-a luat-o, prin înlăturarea condiţiei de preluare cu titlu valabil din fostul art. 27 din lege".
S-a arătat prin aceeaşi decizie că, "alături de aceste considerente, trebuie subliniat că această modalitate de reparaţie prin restituire în natură, speranţă dată de Legea nr. 10/2001" la data intrării în vigoare, reprezintă forma cea mai adecvată de înlăturare a abuzurilor regimului comunist.
Instanţa de apel, cu ocazia rejudecării căii de atac, a analizat cauza sub toate aspectele de drept pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a dezlegat şi a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat din proprietatea antecesorilor reclamanţilor în baza Legii nr. 119/1948, conform art. 1 pct. 20, poziţia nr. 16 din lista - anexă nr. 8.
Referitor la contractele de vânzare-cumpărare intervenite între recurentele-pârâte, instanţa de apel a constatat în mod corect că acestea sunt lovite de nulitate absolută, neputând fi reţinută buna-credinţă a părţilor contractante, în situaţia în care actele de înstrăinare s-au perfectat după ce reclamanţii au demarat procedura administrativă de restituire, formulând la 11 aprilie 2001 notificare în acest sens.
Este evident că scopul urmărit prin cele două înstrăinări, după momentul formulării notificării, a fost acela de a scoate imobilul de sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Intimaţii reclamanţi au adus la cunoştinţă recurentelor-pârâte SC M. SA şi SC R. SRL, la data de 10 septembrie 1991, că imobilul în litigiu este proprietatea lor, că doresc să-l revendice în natură şi că în cazul unei eventuale privatizări să nu fie inclus în patrimoniul societăţii ori să fie înstrăinat.
Cele două pârâte au încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Acest aspect a fost reglementat şi înainte de modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, fiind prevăzut şi de forma anterioară a Legii nr. 10/2001, situaţie în care, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare după apariţia Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), constituie o încălcare evidentă a normelor legale în vigoare, din care reiese reaua-credinţă a celor trei recurente care au procedat la înstrăinarea imobilului.
Cu toate că recurenta-pârâtă SC M. SA Târgu-Mureş a invocat în drept şi motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 - 8 C. proc. civ., din prezentarea extensivă a recursului nu rezultă nici o critică în sensul celor două motive precizate, pentru ca instanţa să le poată analiza.
1. Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
În temeiul art. 318 teza 2 C. proc. civ., contestatoarea a susţinut că, prin hotărârea a cărei anulare se cere, instanţa de recurs a omis să cerceteze mai multe critici care reprezentau motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Primul dintre acestea viza încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru Apărare Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, referitoare la protecţia proprietăţii.
Verificând Decizia a cărei anulare se solicită, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a răspuns criticilor formulate în acest sens de recurenta SC M. SA.
Astfel, prin Decizia contestată, instanţa de recurs şi-a însuşit argumentele expuse prin Decizia de casare referitoare la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, care susţineau concluzia că "reclamanţii aveau, dacă nu chiar un bun, cel puţin o speranţă legitimă - calificată permanent de Curtea Europeană a Drepturilor omului ca fiind un element al dreptului de proprietate, de a obţine restituirea în natură a imobilului, speranţă pe care modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 247/2005 (art. 29 din forma republicată a Legii nr. 10/2001) în cursul judecării cauzei le-a luat-o, prin înlăturarea condiţiei de preluare cu titlu valabil din fostul art. 27 din lege".
În condiţiile în care, atât recurenta SC M. SA cât şi reclamanţii pretindeau existenţa unui bun în patrimoniul lor în temeiul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin considerentele deciziei, instanţa de recurs a arătat care sunt argumentele pentru care a considerat întemeiate susţinerile reclamanţilor în acest sens, cu consecinţa respingerii pretenţiilor recurentei fundamentate pe acelaşi temei juridic.
Contestatoarea mai arată că nici critica constând în neretroactivitatea legii civile invocată de recurenta SC M. SA. nu a fost analizată de instanţa de recurs.
Nici această susţinere nu este fondată.
Instanţa de recurs a arătat că "cele două pârâte au încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Acest aspect a fost reglementat şi înainte de modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, fiind prevăzut şi de forma anterioară a Legii nr. 10/2001, situaţie în care, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare după apariţia Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), constituie o încălcare evidentă a normelor legale în vigoare, din care reiese reaua-credinţă a celor trei recurente care au procedat la înstrăinarea imobilului".
Totodată, Înalta Curte reţine că a doua teza a art. 318 C. proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate de parte întrucât aceste argumente trebuie subsumate motivului de casare sau de modificare pe care se sprijină putând fi analizate unitar, printr-un raţionament juridic comun.
Pe de altă parte, nu există o obligaţie legală a instanţei de recurs de a analiza fiecare argument în parte, ci numai obligaţia de a analiza fiecare motiv de recurs formulat. Or, în cauză, această obligaţie a fost îndeplinită, hotărârea instanţei de recurs răspunzând motivat fiecăreia din criticile care s-au circumscris prevederilor art. 304 C. proc. civ.
2. Prin celelalte susţineri formulate prin contestaţia în anulare se critică aprecierile instanţei asupra relei-credinţe a recurentei, se arată că instanţa de recurs a reţinut eronat că revendicarea reclamanţilor a fost adusă la cunoştinţa SC M. SA în anul 1991, că nu s-a solicitat niciodată anularea contractelor de privatizare prin metoda MEBO, instanţa de recurs reţinând greşit că cele două pârâte au încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât acest alineat nu exista în legea iniţială şi că, prin rolul ei activ, instanţa de recurs putea invoca şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În legătură cu aceste susţineri, Înalta Curte reţine că, fiind o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi promovată numai în condiţiile reglementate de art. 317 - 318 C. proc. civ., contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele indicate în dispoziţiile legale menţionate, neputându-se invoca în susţinerea ei critici pentru care partea a avut posibilitatea exercitării căilor de atac de reformare a hotărârii.
Or, prin contestaţia în anulare exercitată, contestatoarea a înţeles să formuleze susţineri legate de modul de soluţionare a litigiului în fazele procesuale anterioare, invocând erori de judecată săvârşite pe parcursul judecării cauzei şi o greşită aplicare a prevederilor legale raportat la probele administrate.
Prin urmare, constatând că prin Decizia a cărei anulare se cere, instanţa de recurs a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curtea va respinge contestaţia în anulare formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC M. SA împotriva Deciziei nr. 5879 din 08 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7397/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 7356/2011. Civil → |
|---|
