ICCJ. Decizia nr. 7426/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7426/2011
Dosar nr.36720/3/2008
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a sub nr. 36720/3/2 octombrie 2008 reclamantul G.B. a solicitat obligarea paraţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi V.C. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, B-dul F., nr. 69, sector 2, compus din teren în suprafaţa de 410 mp şi construcţia edificată pe acest teren alcătuită din trei camere în suprafaţă de 105 mp; să constate nulitatea absoluta a Deciziei nr. 285 din 03 martie 1977 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri, prin care imobilul situat în Bucureşti, B-dul F., nr. 69, sector 2, a trecut în proprietatea statului.
Prin Sentinţa civilă nr. 153 din 06 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantului pe capătul de cerere având ca obiect revendicare şi s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantul G.B. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi V.C., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă integrală. Totodată, s-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii Deciziei nr. 285/1977, ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul a arătat că autorul sau B.B., împreună cu sora sa L.A., au fost proprietarii imobilului ce formează obiectul cauzei situat în Bucureşti, B-dul F., nr. 69, sector 2.
În dovedire reclamantul a depus actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2325/1955.
Din certificatul de naştere serie NV nr. 117406 eliberat de Primăria Municipiului Medgidia, declaraţia de moştenire dată la 06 septembrie 2006 şi sentinţa pronunţată de Tribunalul Ţinutului Wayne Statul Michigan dată în dosarul nr. 2006-708380 DH, a rezultat că reclamantul este fiul şi moştenitorul defunctului B.B. Nu s-a făcut, însă, nici o dovadă că această hotărâre a fost recunoscută în România pentru a putea produce efecte juridice potrivit Legii nr. 105/1992.
Din aceeaşi hotărâre rezultă, însă, că alături de reclamantul G.B. moştenitori ai defunctului B.B. sunt şi D.B., în calitate de soţ supravieţuitor şi E.B., în calitate de fiu. Reclamantul a făcut de asemenea în faţa instanţelor americane declaraţia că este moştenitorul lui D.B. şi al lui E.B., aceste declaraţii fiind acceptate, prin hotărârea dată de Tribunalul Ţinutului Wayne Statul Michigan în dosarul nr. 20046880041 DE şi prin Hotărârea dată de Tribunalului Ţinutului Oakland în dosarul nr. 2004-294-595 DE. Nici cu privire la aceste hotărâri nu s-a făcut dovada recunoaşterii pe teritoriul României.
Sub un alt aspect tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că este şi moştenitorul coproprietarei L.A., pentru a putea formula cerere de revendicare a întregului imobil.
În materia revendicării, dat fiind caracterul de act de dispoziţie al acţiunii în revendicare, s-a statuat că o asemenea acţiune cu privire la imobile deţinute în coproprietate poate fi formulată numai de toţi coproprietarii.
Tribunalul a apreciat că reclamantul nu şi-a dovedit calitatea procesuală activă, sub un prim aspect, pentru faptul că actele depuse nu au deplină putere probatorie pe teritoriul României, iar sub un alt aspect pentru faptul că reclamantul nu a dovedit calitatea de moştenitor de pe urma celuilalt coproprietar, astfel încât nu poate pretinde restituirea întregului imobil.
Şi în măsura în care s-ar aprecia că prin cererea formulată a înţeles să solicite revendicarea în limitele cotei indivize a coproprietarului pe care pretinde că îl succede, deşi acest aspect nu rezultă din conţinutul cererii, nici într-o astfel de cerere reclamantul nu ar avea calitate procesuală, câtă vreme între coproprietari nu a intervenit un partaj, astfel încât să se poată stabili dacă imobilul ce formează obiectul litigiului a revenit în lotul reclamantului.
În ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a Deciziei nr. 285 din 03 martie 1977 emisă în baza Decretului nr. 223/1974, tribunalul a pus în discuţie la termenul din 23 ianuarie 2009 admisibilitatea acestei cereri în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. Tribunalul a apreciat cererea ca fiind admisibilă întrucât, deşi reclamantul avea la îndemână acţiunea în revendicare împotriva pârâtului V.C., nu avea la îndemână o acţiune în realizare împotriva pârâtului Municipiului Bucureşti.
Pe fondul acestei cereri, tribunalul a constatat, însă, că este neîntemeiată, întrucât motivul de nulitate invocat de reclamant constând în necomunicarea acestei decizii, nu reprezintă în realitate un motiv de nulitate.
Motivul privind faptul că Decretul nr. 223/1974, contravenea Constituţiei din anul 1965 şi C. civ., precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, nu este un motiv de nulitate a deciziei, emisă cu respectarea actului normativ în baza căruia a fost adoptată, ci vizează legalitatea generică a preluării imobilului de către stat, cerere cu care tribunalul nu a fost însă învestit.
Împotriva acestei decizii s-a formulat, în termen legal, apel de către reclamant, susţinându-se următoarele:
1. Prin aplicarea teoriei unanimităţii, prima instanţă a încălcat principiul liberului acces la justiţie. Comparaţia pe care o face prima instanţă cu regimul probatoriu stabilit de Legea nr. 10/2001 nu rezistă la o analiză mai atentă. În forma iniţială Legea nr. 10/2001 prevedea ca în situaţia proprietăţii indivize notificarea să fie formulată de toţi coproprietarii, acesta fiind şi motivul pentru care apelantul reclamant nu a formulat notificare în temeiul acestui act normativ, deoarece celălalt coproprietar, L.A., a decedat cu mulţi ani în urmă fără a lăsa moştenitori.
S-a arătat că prin Legea nr. 247/2005 s-a renunţat la teoria unanimităţii, la fel a evoluat situaţia şi în materia restituirii proprietăţilor funciare.
De asemenea, în proiectul noului C. civ. se prevede expres să se renunţe la aplicarea teoriei unanimităţii. Trebuie menţionat faptul că de lege lata nu există vreun text care să reglementeze în vreun fel această teorie, fiind de fapt o construcţie jurisprudenţială.
Momentul în care, s-a renunţat definitiv şi fără vreun echivoc la teoria unanimităţii a fost reprezentat de adoptarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii în cauza Lupaş împotriva României. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.
S-a citat din hotărârea în cauza Lupaş împotriva României şi s-a susţinut ca Tribunalul nu a analizat cererea şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
2. Prima instanţă în mod greşit a considerat că hotărârile prin care apelantul-reclamant îşi dovedeşte calitatea de moştenitor trebuiau recunoscute pe teritoriul României.
Recurentul a arătat că, prin hotărârile pronunţate şi care au fost considerate de prima instanţă că nu au deplină putere probatorie pe teritoriul României, a dezbătut succesiunea de pe urma părinţilor şi a fratelui său. Legea nr. 105/1992 la care se face referire prevede că doar pentru punerea în executare a unei hotărâri este necesar să fie urmată procedura de exequator.
3. În mod greşit prima instanţă a respins ca neîntemeiat capătul de cerere prin care recurentul a solicitat constatarea nulităţii deciziei de preluare.
Comunicarea deciziei persoanei al cărei imobil potrivit Decretului nr. 223/1974 a trecut în proprietatea statului a fost reglementată ca o condiţie de validitate a actului administrativ. Pentru a putea produce efecte juridice Decizia tribunalului trebuia comunicată neavând relevanţă faptul că aspectele legate de comunicarea deciziei sunt ulterioare momentului emiterii acesteia, aşa cum a apreciat prima instanţă.
Intimatul V.C. a depus întâmpinare la cererea de apel, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Prin Decizia nr. 328/A din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă s-a respins apelul.
În motivarea deciziei s-a reţinut că în mod corect a apreciat tribunalul că hotărârile judiciare străine trebuiau supuse procedurii de recunoaştere potrivit Legii nr. 105/1992.
Astfel, în condiţiile art. 165 şi urm. din Legea nr. 105/1992 hotărârile pronunţate de instanţele americane şi prin care a fost declarată calitatea de moştenitor a reclamantului de pe urma defuncţilor B.B., D.B. şi E.B. trebuiau supuse procedurii recunoaşterii pe teritoriul României, pentru a putea fi folosite în actualul proces, această procedură nefiind impusă doar în cazul punerii în executare a hotărârilor străine (procedura de recunoaştere şi procedura de exequator fiind două proceduri distincte).
Pe de altă parte, Curtea a constatat că acest aspect a fost surmontat în faza apelului, întrucât la termenul din data de 27 aprilie 2010 apelantul reclamant a depus proba faptului că, prin Sentinţa civilă nr. 476 din 02 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a 4-a civilă, au fost recunoscute pe teritoriul României efectele celor 3 sentinţe pronunţate de instanţele SUA prin care a fost declarat moştenitor reclamantul de pe urma celor 3 defuncţi menţionaţi mai sus.
Cu privire la criticile apelantului legat de modul de soluţionare a primului capăt de cerere - cererea de revendicare, prin aplicarea de către instanţa de fond a regulii unanimităţii, Curtea a constatat următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2325/1955 numiţii B.B. şi L.A. au cumpărat, în cote părţi egale de ½ fiecare, imobilul din Bucureşti, Bd. D. nr. 69, compus din 410 mp. teren şi construcţie.
Prin Decizia nr. 285 din 03 martie 1977 data de fostul C.P. al Municipiului Bucureşti, având în vedere plecarea din ţară a celor doi coproprietari, în temeiul Decretului nr. 223/1974 s-a trecut în proprietatea statului imobilul menţionat, teren şi construcţie (menţionându-se ca preluarea are loc cu plată pentru construcţie şi fără plata pentru terenul de 410,40 mp.).
Prin actele de stare civilă depuse la dosar şi sentinţele pronunţată de Tribunalul Ţinutului Wayne Statul Michigan dată în dosarul nr. 2006-708380 DH şi în dosarul nr. 20046880041 DE şi prin Hotărârea dată de Tribunalului Ţinutului Oakland în dosarul nr. 2004-294-595 DE, recunoscute pe teritoriul României (prin Sentinţa civilă nr. 476 din 02 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a 4-a civilă) s-a făcut proba faptului ca reclamantul G.B. este unicul succesor în drepturi al autorului său B.B.
Pe de alta parte, Curtea a constatat că într-adevăr reclamantul nu a făcut proba că este succesor în drepturi al coproprietarei L.A.
Cu privire la acest coproprietar, L.A., apelantul reclamant a susţinut că "a decedat cu mulţi ani în urmă fără a lăsa moştenitori", motivându-şi pe această împrejurare imposibilitatea atragerii în proces a acestui coproprietar (sau a succesorilor săi) şi apelând mai departe la argumente bazate pe hotărârea CEDO în cauza Lupaş contra României, ca şi la argumente în sensul că acţiunea în revendicare ar fi un act de conservare, ca la această regulă a unanimităţii s-ar renunţa prin proiectul noului C. civ., ca şi la opinii exprimate în literatura juridică asupra acestui aspect. Se face şi o paralelă cu soluţiile legislative adoptate în cadrul Legii nr. 10/2001.
Curtea a constatat înainte de toate că toate referirile făcute la Legea nr. 10/2001 nu pot căpăta relevanţa în cauză, pe de o parte pentru faptul că cererea prezentă a fost formulată ca o cerere de revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), iar de pe de altă parte întrucât reclamantul nu a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum în mod repetat a precizat, atât în cuprinsul motivelor de apel, cât şi în şedinţa publică la solicitarea instanţei de apel (la termenele de judecată din data de 26 ianuarie 2010 şi 09 martie 2010).
Aşadar, întrucât cererea prezenta este una de revendicare de drept comun nu prezintă importanţă o analiză comparativă a regulilor aplicabile acestei acţiuni şi cererii de restituire întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, în mod esenţial, întrucât reclamantul nu a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, nici nu i se pot aplica acestuia reguli care ar decurge din aplicarea acestui act normativ, în sensul de a se aprecia calitatea sa procesuală activă din perspectiva dreptului la restituire pe care acesta l-ar fi putut avea prin aplicarea Legii nr. 10/2001.
Nu pot fi primite apărările reclamantului în sensul că neformularea notificării de către el s-ar datora faptului că, în forma sa iniţială, Legea nr. 10/2001 nu prevedea dreptul de acrescământ care a fost recunoscut abia prin Legea nr. 247/2005 prin introducerea art. 4 alin. (4).
Într-adevăr, în forma sa iniţială art. 4 din Legea nr. 10/2001 prevedea ca "în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun." Iar în alin. (3) se stabilea ca "Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi."
Prin modificările aduse legii prin Legea nr. 247/2005 s-a introdus alin. (4) al art. 4, conform căruia "de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire."
Aşadar, şi în contextul Legii nr. 10/2001 în forma sa iniţială, valabilă pe toata durata termenului de formulare a notificării reglementat de art. 22 din lege, reclamantul avea recunoscut dreptul de a obţine restituirea părţii de proprietate asupra căreia putea invoca calitatea de succesor, iar faptul că nu avea un temei legal pentru a solicita restituirea şi a diferenţei de cota de proprietate nu poate justifica un raţionament în sensul că acesta nu avea interes să formuleze notificarea şi, prin urmare, că nu ar trebui să suporte consecinţele neformulării notificării.
Curtea a apreciat totodată că în mod corect instanţa de fond a stabilit că în cauza cererii de revendicare formulată de reclamant i se aplică regula unanimităţii creată într-adevăr jurisprudenţial, dar aplicată constant ca atare.
Astfel, trebuie avut în vedere faptul că însăşi coproprietatea nu are o reglementare actuală expresă, iar regula unanimităţii s-a impus în practică plecând de la natura juridică a acestei modalităţi juridice a dreptului de proprietate. Anume, din faptul ca niciunul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun privit în materialitatea sa şi cu atât mai mult nu are un drept de proprietate exclusiv asupra întregului bun în materialitatea sa, decurge consecinţa că un singur coproprietar nu poate solicita restituirea întregului bun, în materialitatea sa, astfel cum se solicită în cadrul unei acţiuni în revendicare, fără acordul celuilalt coproprietar.
Curtea nu şi-a însuşit opinia exprimată de apelantul reclamant (şi afirmată şi de o parte a teoreticienilor dreptului) în sensul că acţiunea în revendicare ar constitui un act de conservare a dreptului de proprietate.
A admite ca un singur coproprietar poate formula singur acţiunea în revendicare, pentru a solicita restituirea întregului bun (asupra căruia reclamantul nu ar avea decât o cotă parte de proprietate), înseamnă a interpreta că acest coproprietar lucrează şi pentru ceilalţi coproprietari, le reprezintă interesele, în temeiul gestiunii de afaceri sau a teoriei mandatului.
De aceea, acţiunea în revendicare ar produce consecinţe şi faţă de ceilalţi coproprietari, şi, având în vedere consecinţele pe care acţiunea în revendicare le produce, cererea de revendicare nu poate fi considerată un simplu act de conservare, ci apare ca un veritabil act de dispoziţie.
În ce priveşte faptul că în proiectul noului C. civ. această regulă este abandonată, este evident ca atâta timp cât acest act nu se află încă decât în faza de proiect, nu poate întemeia soluţia instanţei.
La fel, nu au relevanţă dispoziţiile din alte materii speciale în care s-a reglementat expres neaplicarea regulii unanimităţii, atâta timp cât nu ne aflăm în cadrul acestor materii speciale.
Curtea a analizat în ce fel este congruentă aceasta regulă cu jurisprudenţa CEDO şi cu dreptul fundamental de acces la justiţie reglementat de Constituţie şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a analizat în considerarea a două cauze hotărâte de instanţa europeană, anume cauza Lupaş contra României şi cauza Derscariu contra României şi a reţinut că jurisprudenţa Curţii Europene nu neagă regula unanimităţii, dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte.
În cauză, reclamantul a justificat formularea cererii doar de către el, fără alăturarea celuilalt coproprietar, prin aceea ca doamna L.A. "a decedat cu mulţi ani în urmă, fără a lăsa moştenitori".
Or, Curtea a apreciat că această justificare nu este una de natură să atragă aprecierea că, în circumstanţele concrete ale cauzei, abandonarea regulii unanimităţii s-ar justifica.
Astfel, trebuie observat înainte de toate că nu s-a făcut nicio probă de către reclamant în sensul celor susţinute, nici a decesului propriu-zis al doamnei L.A., nici al faptului că această a decedat fără moştenitori.
Trebuie observat faptul ca reclamantul însuşi este rudă cu dna. L.A., aceasta a fost (sau este) mătuşa sa, sora tatălui reclamantului, situaţie în raport de care este justificată aprecierea că reclamantului îi erau accesibile şi informaţiile legate de data (şi locul) decesului acesteia, şi legat de situaţia existenţei sau nu a succesibililor, şi, mai mult, îi erau accesibile demersurile pentru obţinerea şi a unor probe a situaţiei învederate.
Pe de altă parte, având în vedere faptul că, dacă numita L.A. ar fi decedat într-adevăr fără moştenitori, cum susţine reclamantul, succesiunea acesteia ar fi putut fi culeasă chiar de stat (aceasta şi în raport de conţinutul legislaţiei aplicabile moştenirii, în raport de cetăţenia acesteia la data decesului şi locul decesului), nu s-a arătat de către reclamant care sunt motivele pentru care acesta s-ar fi aflat în imposibilitate de a îşi organiza demersul judiciar grefat pe această situaţie, anume situaţia că partea de coproprietate aparţinând lui L.A. a fost culeasă de către stat (sau orice autoritate care poate apărea în legislaţia vreunui stat ca având dreptul de a culege moştenirile vacante), căci este evident ca urmare a decesului numitei L.A. la moştenirea sa a venit totuşi o anumită persoană, dacă nu un succesibil persoană fizică, oricum o autoritate pentru moştenirea vacantă.
În raport de aceasta, demersul judiciar al reclamantului se putea organiza în cadrul unei acţiuni în revendicare sau de partaj, după caz, dar în orice formulă reclamantul era cel care avea sarcina de a arăta în ce mod pentru el este atrasă o imposibilitate obiectivă, relativ insurmontabilă, care îl împiedică să formuleze acţiunea în revendicare împreună cu deţinătorul celeilalte cote de proprietate, şi, desigur, de a proba această situaţie de fapt, pentru a înlătura aplicarea regulii unanimităţii.
Nu s-a arătat de către reclamant care ar fi fost împrejurările de natură obiectivă şi relativ insurmontabile (raportat la nivelul unor diligenţe rezonabile) care l-au determinat să îşi organizeze demersul judiciar în modul în care a făcut-o şi care l-au împiedicat să probeze faptul că, urmare a decesului doamnei L.A., aceasta nu a avut moştenitori.
Oricum, era absolut necesară învederarea unor aspecte care să lămurească situaţia cotei părţi de proprietate care a aparţinut numitei L.A. şi a unui minim de probe care să susţină aceasta, în raport de care să se poată aprecia şi asupra împiedicării reclamantului de a atrage în proces pe celălalt coproprietar şi, în ultimă instanţă, să permită stabilirea drepturilor părţilor (căci în măsura în care, de pildă, moştenirii vacante a numitei L.A. i s-ar aplica Legea nr. 105/1992, aceasta ar fi culeasă de către Statul Român şi demersul judiciar al reclamantului ar trebui analizat în alt context ).
În concluzie, Curtea a apreciat că, formulând singur cererea de revendicare prezentă, reclamantul nu susţine o asemenea situaţie de fapt care să se constituie într-o împiedicare serioasă pentru reclamant de atragere în proces şi a celuilalt coproprietar (sau a succesorilor acestuia) şi, desigur, nici nu dovedeşte această situaţie de fapt, astfel că nu există niciun temei pentru a nu se aplica în cauză regula unanimităţii.
În consecinţă, în mod corect cererea reclamantului de revendicare a fost respinsă pentru nerespectarea regulii unanimităţii, fiind nefondate criticile apelantului sub acest aspect.
În ce priveşte soluţia dată de tribunal asupra capătului doi de cerere, referitor la constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 285/1977, Curtea a constat de asemenea corectă această soluţie, fiind nefondat apelul şi sub acest aspect.
Astfel, corect a stabilit instanţa de fond ca necomunicarea deciziei de preluare a imobilului de către stat nu are ca efect nulitatea acestei decizii, căci sancţiunea nulităţii intervine pentru nerespectarea condiţiilor (de fond sau de formă) edictate pentru încheierea actului, iar comunicarea acesteia vizează un moment ulterior şi exterior deciziei, o condiţie nu pentru încheierea deciziei, ci legată de formalităţile ulterioare emiterii ei.
Apelantul reclamant a susţinut în cadrul motivelor de apel că necomunicarea deciziei atrăgea faptul că aceasta nu producea efecte juridice.
Curtea a constatat că această consecinţă a necomunicării reprezintă însă o altă cauză de ineficacitate a deciziei decât nulitatea acesteia, fără să afecteze valabilitatea în sine a deciziei în raport de dispoziţiile Decretului nr. 223/1974.
Această cauză de ineficacitate a deciziei de preluare, distinctă de nulitatea deciziei, nu poate fi avută în vedere decât prin raportare la art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 10/2001 (la fel şi neconformitatea însuşi Decretului nr. 223/1974 cu dispoziţiile Constituţiei din anul 1965, ale art. 480 C. civ. şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului - critici care, susţinute în faţa instanţei de fond, nu au mai fost făcute de către reclamant în apel).
Conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat poate fi cercetată de instanţele de judecată, în cadrul acţiunilor în revendicare, numai "dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Această lege specială de reparaţie a fost adoptată şi este reprezentată de Legea nr. 10/2001, situaţie în care dreptul reclamantului de a pune în discuţie valabilitatea preluării imobilului de către stat nu poate fi analizat decât în contextul Legii nr. 10/2001, lege specială aplicabilă prioritar dreptului comun, indiferent că reclamantul ignoră aceste dispoziţii.
Or, în cadrul reglementat de aceasta lege specială, faţă de faptul că reclamantul nu a formulat notificare în termenul legal, în condiţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 acesta şi-a pierdut dreptul de a pune în discuţie valabilitatea titlului de preluare a imobilului, pentru a obţine restituirea bunului, astfel cum tinde de fapt prin acest capăt de cerere formulat în cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul G.B., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a invocat că prin Decizia atacată a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât în cauză a făcut dovada calităţii de proprietar a autorului său asupra imobilului, a calităţii sale de succesor după autorul său, a faptului că deţine un "bun" în sensul Convenţiei, fiind îndreptăţit la restituirea bunului sau la contravaloarea acestuia.
S-a susţinut că Decizia de preluare a fost nelegală, pentru că nu s-a acordat o justă despăgubire, terenul fiind preluat cu titlu gratuit, şi însăşi Decretul nr. 223/1974 a fost emis cu încălcarea Constituţiei în vigoare la acea dată, iar Decizia nefiind comunicată, bunul nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului său.
S-a susţinut că Legea nr. 10/2001 a impus o limitare în timp pentru a formula cereri de restituire în natură sau echivalent pentru imobilele preluate abuziv, reglementare care este în contradicţie cu principiile prevăzute de Convenţie privind dreptul de proprietate cât şi ca normă generală din dreptul intern (art. 480 C. civ.) astfel că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă.
O altă critică a vizat greşita aplicare a principiului unanimităţii în cauză, invocându-se jurisprudenţa Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
A susţinut recurentul că în mod greşit a reţinut instanţa că era necesar să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de coproprietar, fapt ce legea îi permitea, şi această reţinere este străină de obiectul judecăţii prezentei acţiuni în revendicare pe dreptul comun.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Îngrădirea exerciţiului acţiunii în revendicare, în raport de dispoziţiile legale interne incidente şi de jurisprudenţa consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 parag. 1 din Convenţie nu reprezintă o încălcare a liberului acces la justiţie, din moment ce există instituţii procesuale privind valorificarea drepturilor pretinse.
Legea nr. 10/2001 nu poate fi ignorată în analizarea legalităţii şi temeiniciei unei cereri în revendicare a unui imobil preluat abuziv, formulate pe temeiul dreptului comun după intrarea în vigoare a legii speciale.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Cu toate acestea, astfel cum se precizează în decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să-i asigure accesul la justiţie.
În măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, acţiunea în revendicare este admisibilă, însă obligă instanţa la analiza existenţei unui asemenea drept în patrimoniul reclamantului şi totodată la analiza admisibilităţii acţiunii, în raport de norma de drept substanţial şi procesual internă, prin raportare şi la norma convenţională.
Se constată că în cauză instanţa a analizat cu prioritate admisibilitatea acţiunii în revendicare din perspectiva calităţii procesuale active prin raportare la regula unanimităţii şi a reţinut incidenţa sa în raport de circumstanţele cauzei.
Aplicarea regulii unanimităţii în cazul acţiunii în revendicarea bunului aflat în coproprietate, nu contravine prin sine însăşi dreptului la un proces echitabil.
Regula unanimităţii nu poate fi opusă în mod evident reclamantului coproprietar, atunci când imposibilitatea de atragere în cadrul procesual a tuturor coproprietarilor are cauze obiective - imposibilitatea de identificare a unor coproprietari sau refuzul nejustificat al unora de a lua parte la procedură.
Atitudinea reclamantului coproprietar care, deşi poate în mod rezonabil să obţină identificarea celorlalţi coproprietari, nu o face, sau, deşi i-a identificat, omite sau refuză să le solicite să i se alăture în demersul său procesual, fiind culpabilă, nu trebuie să înlăture aplicarea regulii unanimităţii, acţiunea în revendicare fiind un evident act de dispoziţie cu privire la bun.
Chiar Curtea Europeană a constatat că regula unanimităţii chiar dacă nu este consacrată legislativ, întruneşte condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate, (cauzele Lupaş şi Drescariu împotriva României), urmărind un scop legitim, şi anume protejarea tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai imobilului.
În mod fondat a reţinut instanţa incidenţa în cauză a regulii unanimităţii pe baza situaţiei de fapt evidenţiată de materialul probator administrat.
Invocarea de către recurent a înlăturării regulii unanimităţii prin proiectul noului C. civ. este nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 643 din noul C. civ. "fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare".
Însă potrivit art. 63 din Legea nr. 71/2001 dispoziţiile art. 643 alin. (1) din noul C. civ. se aplică numai în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a C. civ.
În raport de data pronunţării deciziei recurate, se constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 643 alin. (1) din noul C. civ.
În mod legal s-a reţinut de către instanţă că în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1999 şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu se mai poate pune în discuţie valabilitatea titlului de preluare a imobilului, valabilitatea ce se impunea a fi analizată doar în măsura în care s-ar fi formulat notificare în condiţiile legii speciale.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva Deciziei nr. 328 A din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7427/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7415/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
