ICCJ. Decizia nr. 7467/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7467/2011
Dosar nr.1555/109/2009
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 106 din 20 mai 2010, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea precizată şi completată formulată de reclamanţii D.I., D.L., D.S., D.C., D.R., R.M., J.I., C.A., I.L., D.Z., T.I.M., P.V.I., D.G., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Piteşti, Primarul Municipiului Piteşti.
În consecinţă, a dispus anularea Dispoziţiei nr. 460/2009 emise de Municipiul Piteşti, prin Primar, şi a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale, pentru suprafeţele de teren de 16220 mp şi respectiv 1663 mp, identificate conform raportului de expertiză tehnică D.I. în schiţa anexă ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că prin dispoziţia contestată s-au respins notificările formulate de contestatori prin care au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri băneşti pentru terenul în suprafaţă de 20.883 mp, deoarece nu au prezentat acte din care să rezulte că imobilul a fost preluat abuziv de către stat de la autorul lor, D.C., după anul 1945.
În cauză, s-a dispus transpunerea în teren a actelor de proprietate, prin care s-au identificat următoarele suprafeţe de teren: 16220 mp reprezentând cota de ½ din suprafaţa ce i-a revenit în urma partajului voluntar din 10 februarie 1948, suprafaţa de 3000 mp conform actului din 1933, precum şi suprafaţa de 1663 mp teren ce a făcut obiectul actelor de expropriere conform raportului de expertiză întocmit de exp.ing. D.I.
S-a concluzionat că suprafaţa de 16220 mp este ocupată în prezent de Universitatea C-tin B., precum şi de mai multe proprietăţi reconstituite în baza legilor fondului funciar, precum şi teren ce aparţine domeniului public, respectiv străzi, alei pietonale, spaţii verzi stradale, zona funcţională a blocurilor C1, D1, B2 şi E1.
De asemenea, s-a identificat şi suprafaţa de 1663 mp teren pentru care tribunalul a reţinut că este afectat de lucrări de utilitate publică, iar în ceea ce priveşte suprafaţa de 3000 mp s-a constatat că nu poate fi stabilit amplasamentul acestuia, din lipsa elementelor de identificare şi reperaj, vecinătăţile menţionate în act fiind insuficiente în corelare cu planurile cadastrale din 1930 - 1933.
S-a reţinut că, în cauză, contestatorii au făcut dovada potrivit actelor de proprietate depuse la dosar că cele două suprafeţe de teren de 16220 şi respectiv 1663 mp au aparţinut autorilor lor D.C., în prezent aceste terenuri nefiind însă libere.
S-a reţinut, potrivit constatărilor efectuate de către expertul D.I., că terenul de 1663 mp evidenţiat pe planul parcelar din 20.04.1948 a fost expropriat, iar cel în suprafaţă de 16.220 mp în prezent, o parte este ocupat de Universitatea C.B., altă parte este atribuită conform legilor fondului funciar unor terţe persoane fizice, iar altă parte constituie domeniu public al Municipiului Piteşti, conform H.C.L. nr. 194/1999 şi HGR. nr.449/2002.
Astfel, terenul a fost preluat de stat fără titlu, motiv pentru care în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. I din Legea nr. 10/2001, reclamanţii fiind moştenitorii defunctului D.I.C. în sensul dispoziţiilor art. 4 din acelaşi act normativ.
Cu privire la precizarea din data de 7 aprilie 2010 a reclamanţilor privind restituirea în natură a suprafeţei de 787,5 mp identificată de aceştia, tribunalul a reţinut că aceasta nu este liberă întrucât constituie domeniu public-spaţiu verde potrivit H.C.L. nr. 194/1999 şi HGR. nr. 449/2002, aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 137/A din 8 noiembrie 2010, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei menţionate, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a dispus restituirea în natură a suprafeţei de teren de 787,5 mp, cu culoare verde, între pct. 7, 8, 9, diminuând corespunzător suprafaţa de teren pentru care se acordă măsuri reparatorii, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei. Totodată, a respins ca nefondat apelul pârâţilor Municipiul Piteşti şi Primarul Municipiului Piteşti.
Referitor la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a apreciat că, atâta vreme cât prima instanţă a anulat dispoziţia contestată şi a stabilit îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii, nu se poate reţine că instanţa a acordat altceva decât ceea ce s-a cerut prin acţiune şi nu se poate reţine vreo vătămare a reclamanţilor prin modul de redactare a dispozitivului sentinţei.
Instanţa de apel a mai reţinut că, aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, coroborat cu proba cu cercetare la faţa locului, terenul în suprafaţă de 787,5 mp, în formă de triunghi, ce face parte din suprafaţa totală de 16.220 mp, având ca vecinătăţi: Nord - Şoseaua Calea Bascov, iar pe celelalte două laturi blocul de locuinţe şi alee de acces, este amenajat ca spaţiu de joacă pentru copii, fiind inventariat în domeniul public din anul 1998, fiind trecut în domeniul public al municipiului prin Hotărârea nr. 449/2002.
Municipiul Piteşti nu a făcut dovada că terenul este afectat de utilităţi sau amenajări urbane care să nu permită restituirea în natură către contestator, câtă vreme terenul a fost trecut în domeniul public al acestuia, ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 3000 mp, în mod corect tribunalul a reţinut că nu poate fi identificată prin vecinătăţi şi amplasament în raport de planurile cadastrale din anii 1930 - 1933, revenind reclamanţilor sarcina probei pentru a face dovada că acest teren a aparţinut autorului lor în limitele şi amplasamentul pe care îl susţin.
Referitor la apelul pârâţilor, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au depus actele doveditoare ale proprietăţii autorului lor cu prilejul soluţionării contestaţiei formulate împotriva notificării, şi nu odată cu notificarea, situaţie faţă de care aceştia nu pot fi decăzuţi din dreptul de a-şi dovedi temeinicia pretenţiilor solicitate în justiţie.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că, prin actualul art. 23 din lege aplicabil de la data de 02 septembrie 2005, s-a prevăzut în mod expres că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării, interpretarea fiind aceea a rezolvării definitive a acesteia, adică şi după parcurgerea procedurii judiciare.
Instanţa de apel a mai reţinut că tribunalul a statuat în mod corect că, potrivit constatărilor efectuate în teren de către expert, terenul în suprafaţă de 1663 mp, evidenţiat pe planul parcelar din anul 1948 a fost expropriat, iar terenul în suprafaţă de 16220 mp este ocupat parţial de Universitatea C.B., altă parte fiind atribuită conform legilor fondului funciar către terţe persoane fizice şi în sfârşit o altă parte a fost trecut în domeniul public al Municipiului Piteşti prin HG nr. 449/2002.
Este justă concluzia tribunalului în sensul că terenul a fost preluat de stat fără titlu, în speţă făcându-se în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de constatările expertului că terenul ce a făcut obiectul declaraţiei de expropriere din anul 1948 se regăseşte în patrimoniul statului, prin prevederea din pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, se instituie prezumţia legală că preluarea terenului s-a făcut în mod abuziv de către stat din patrimoniul autorului reclamanţilor.
Revenea pârâţilor sarcina probei, probă pe care însă nu au făcut-o, că terenul nu a fost preluat în mod abuziv de la autorul reclamanţilor, iar susţinerea privind primirea, de către reclamanţi, a despăgubirilor pentru aceleaşi suprafeţe de terenuri în procedura fondului funciar, nu poate fi reţinută, câtă vreme nu a fost dovedită.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii Primarul municipiului Piteşti, Municipiul Piteşti, prin primar, formulând critici de nelegalitate, fără a le încadra în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- În mod greşit, s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei cu destinaţie de loc de joacă pentru copii - amenajare constatată prin cercetarea la faţa locului -, cu motivarea că a fost amenajat ca atare după apariţia Legii nr. 10/2001.
S-a dovedit că amenajarea şi dotarea corespunzătoare a avut loc anterior, adică după edificarea blocurilor de locuinţe în zona Nord. În urma exploziei la unul dintre blocuri la data de 13 noiembrie 1998, toate dotările din zonă au fost desfiinţate pentru a permite consolidarea blocului, dar au fost refăcute, spaţiul de joacă fiind trecut în inventar în anul 1998.
Mai mult, distanţa dintre unul dintre blocurile de locuinţe şi terenul în litigiu este mai mică de 5 m şi nu permite intervenţia cu maşini speciale de pompieri, salvare etc.
- În mod greşit, nu s-a ţinut cont de faptul că terenul solicitat a făcut obiectul Legii nr. 247/2005, acordându-se despăgubiri reclamanţilor.
- Terenul pentru care s-au acordat despăgubiri în prezenta cauză a făcut obiectul unor reconstituiri în favoarea unor terţe persoane, ca urmare a efectuării unui schimb de teren intervenit în anul 1965, potrivit documentaţiei ataşate şi la raportul de expertiză.
- Instanţa trebuia să se raporteze numai la actele avute în vedere de comisia de soluţionare a notificării, în sensul că trebuia verificată legalitatea emiterii dispoziţiei, fără să permită reclamanţilor să depună şi alte acte, deoarece aceştia aveau obligaţia să depună toate înscrisurile doveditoare la acel moment, şi nu în faţa primei instanţe.
- Instanţa nu a dat dovadă de rol activ prin faptul că nu a pus în vedere reclamanţilor să facă dovada preluării terenurilor de la autorul C.D. şi a continuităţii proprietăţii, în sensul că acesta era înscris în registrul agricol, în evidenţele fiscale etc. Autorul a dobândit terenul în anul 1921, iar până la momentul apariţiei legilor fondului funciar puteau opera acte de preluare sau de înstrăinare, pentru că reconstituirile pentru persoanele fizice au fost făcute pe vechile amplasamente, au conchis recurenţii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimaţii - reclamanţi au invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepţie pe care Înalta Curte a reţinut-o spre soluţionare odată cu însuşi recursul.
Examinând excepţia nulităţii invocată de către intimaţi, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată.
Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului - sancţiune prevăzută de alin. (1) pentru nemotivarea căii de atac în termenul legal - dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Pentru identitate de raţiune, nici trimiterea expresă la cazurile din art. 304 nu conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii, cât timp recurentul a arătat motivele de nelegalitate a deciziei recurate, iar acestea sunt susceptibile de încadrare în vreuna dintre ipotezele legale.
Se constată, din conţinutul motivelor de recurs, că pârâţii formulează critici relative la admisibilitatea procedurii în baza Legii nr. 10/2001, la momentul depunerii înscrisurilor doveditoare în sensul Legii nr. 10/2001, forţa probantă a înscrisurilor doveditoare depuse de reclamanţi, precum şi la natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanţilor în funcţie de situaţia juridică a terenului solicitat.
Astfel concepute motivele de recurs, Înalta Curte constată că este posibilă încadrarea lor în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva modului de aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 10 şi 23 din Legea nr. 10/2001, art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, critici ce urmează a fi analizate ca atare, în ordinea anterior menţionată.
În consecinţă, va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către intimaţii - reclamanţi.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Susţinând că reclamanţii au urmat procedura Legii nr. 247/2005 pentru acelaşi teren ce formează obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001 şi au primit despăgubiri, pârâţii tind la respingerea contestaţiei reclamanţilor fără o cercetare a legalităţii dispoziţiei contestate, în virtutea principiului electa una via, deoarece nu ar putea fi acordată o dublă reparaţie pentru acelaşi teren.
Din înscrisurile depuse de către reclamanţi în faza apelului, rezultă că aceştia au urmat procedura Legii nr. 247/2005, iar prin plângerea împotriva hotărârii Comisiei Judeţene Argeş, ce formează obiectul Dosarului nr. 3149/280/2007, aflat la acel moment pe rolul Judecătoriei Piteşti, s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 53 ha.
În cursul judecăţii acelui dosar, reclamanţii şi-au restrâns, însă, pretenţiile, arătând că nu solicită măsuri reparatorii pentru suprafeţele de 13.300 şi 20.883 ha, care constituie obiect al prezentei cauze.
În acest context, revenea pârâţilor sarcina de a dovedi acordarea de despăgubiri şi pentru imobilul ce formează obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce nu s-a întâmplat, în mod corect instanţa de apel înlăturând ca nedovedite susţinerile pe acest aspect.
2. În ceea ce priveşte momentul depunerii înscrisurilor doveditoare în sensul Legii nr. 10/2001, sunt nefondate susţinerile recurenţilor în sensul că, pentru determinarea calităţii de persoană îndreptăţită, trebuie luate în considerare doar înscrisurile depuse în faza procedurii prealabile, nu şi cele depuse ulterior, în faza judecăţii, deoarece instanţa de judecată este învestită cu verificarea legalităţii şi a temeiniciei dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001.
Art. 23 din lege, în forma conturată prin Legea nr. 247/2005, permite ca actele doveditoare ale dreptului de proprietate să fie depuse până la soluţionarea notificării. Întrucât norma nu distinge, atare înscrisuri pot fi depuse până la soluţionarea irevocabilă a notificării, aşadar, inclusiv în cadrul judecării contestaţiei împotriva dispoziţiei emise de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Limitarea probatoriului la înscrisurile administrate în procedura prealabilă ar fi incompatibilă cu finalitatea realizării dreptului, pe care persoana îndreptăţită o poate atinge prin contestaţia formulată, şi nu ar fi rezonabilă, atât timp cât, în conformitate cu dispoziţiile procedurale de drept comun, partea în proces poate depune înscrisuri noi, oricând în cursul procesului.
Ca atare, în mod corect, au fost luate în considerare înscrisurile administrate de către reclamanţi în faţa primei instanţe, depuse fiind cu respectarea termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, urmând a fi înlăturate susţinerile recurenţilor pe acest aspect.
3. În ceea ce priveşte modalitatea de dovedire a dreptului de proprietate în regimul legii speciale, sunt nefondate susţinerile recurenţilor în sensul că instanţa nu a dat dovadă de rol activ prin faptul că nu a pus în vedere reclamanţilor să facă dovada continuităţii proprietăţii în patrimoniul autorului reclamanţilor, C.D., din anul 1921, data dobândirii proprietăţii, până la momentul preluării de către stat.
Contrar susţinerilor pârâţilor, Legea nr. 10/2001 nu prevede vreo obligaţie a persoanelor care se pretind îndreptăţite la măsuri reparatorii de a dovedi că imobilul ce formează obiectul notificării a fost preluat chiar de la aceste persoane sau de la autorul lor.
Potrivit art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, sintagma "acte doveditoare ale dreptului de proprietate" din art. 23 al legii vizează actele juridice translative de proprietate (lit. a)), însă şi "orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii" de către persoana care a formulat notificarea sau autorul acesteia, inclusiv acte "emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective" (lit. d)).
În acelaşi timp, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
Se observă că sfera înscrisurilor prin care legiuitorul acceptă că se poate face dovada dreptului de proprietate acoperă nu numai dovezile directe, precum înscrisul translativ ori constitutiv al dreptului, însă şi pe cele indirecte. În această categorie se înscriu prezumţia legală relativă instituită de art. 24 alin. (1), pe baza actelor vizând preluarea imobilului, nu mai puţin, prezumţiile simple, pe baza evidenţelor autorităţilor publice referitoare la imobil, evident, cu condiţia ca aceste mijloace de probă să nu fie contrazise de alte probe şi să se coroboreze cu dovezile administrate.
În acest context, împrejurarea că bunul în litigiu a fost preluat de la o anumită persoană are relevanţă doar dacă proprietarul deposedat nu mai deţine înscrisul constatator al dreptului, prezumând, prin voinţa legiuitorului, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei ce se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii.
În niciun caz, normele anterior citate nu pot fi interpretate în sensul instituirii unei obligaţii în sarcina persoanei pretins îndreptăţite de a proba însăşi preluarea bunului de la această persoană, distinct de obligaţia probării dreptului de proprietate asupra bunului.
Prevederile în discuţie sunt concepute de legiuitor în favoarea proprietarilor deposedaţi de stat, conţinând înlesniri în privinţa dovedirii dreptului de proprietate, derogator de la dreptul comun, prin posibilitatea probării acestuia şi prin mijloace alternative la însuşi înscrisul constatator al unui act juridic translativ sau constitutiv al dreptului real.
Ca atare, nu pot fi interpretate drept temei al unei obligaţii suplimentare în plan probator, în caz contrar, s-ar ajunge la o limitare nejustificată a exerciţiului dreptului la măsuri reparatorii.
În aceste condiţii, este suficient, pentru recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii, că persoana ce se consideră îndreptăţită a dovedit existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului preluat de stat, sarcina probei contrare revenind părţii în proces care susţine că respectiva persoană nu mai proprietar al bunului la momentul preluării.
În speţă, astfel cum au reţinut ambele instanţe de fond, reclamanţii au înfăţişat chiar titlul de proprietate pentru suprafeţele de teren de 16.220 şi 1663 mp, pentru care li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, reprezentat de actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1468 din 21 iunie 1921 de Tribunalul Argeş şi actul de partaj voluntar din 10 februarie 1948, transcris sub nr. 240 din 20 februarie 1948 la Tribunalul Argeş, secţia I.
În aceste condiţii, nu era necesară depunerea altor înscrisuri pentru dovedirea calităţii de proprietar a autorului reclamanţilor, revenind pârâţilor sarcina probării situaţiei contrare afirmate, respectiv inexistenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanţilor la momentul preluării.
În absenţa unei obligaţii legale, în sarcina persoanei ce se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, de dovedire a preluării imobilului de către stat chiar de la această persoană, nu se poate reţine neîndeplinirea de către instanţă a rolului activ prin faptul că nu a cerut reclamanţilor dovezi pe acest aspect.
Pe de altă parte, întrucât le revenea obligaţia de a dovedi cele afirmate, pârâţii puteau prezenta date din evidenţele fiscale sau cadastrale de la momentul preluării imobilului, cu atât mai mult cu cât aceste evidenţe se află chiar în posesia unităţii administrativ - teritoriale sau - în raport de organizarea instituţională internă a Primăriei - a unor structuri din cadrul acesteia.
În contextul pasivităţii lor în administrarea de probatorii în susţinerea apărărilor, aşadar în executarea îndatoririlor procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii nu pot invoca o pretinsă neîndeplinire de către instanţă a rolului activ, aplicabile fiind dispoziţiile art. 108 alin. ultim C. proc. civ.
Se reţine, în acelaşi timp, că susţinerile recurenţilor privind nedovedirea preluării abuzive a imobilului de la autorul reclamanţilor au fost formulate în legătură cu reconstituirile făcute pe vechile amplasamente, în baza legilor fondului funciar, în favoarea unor persoane fizice.
Ocuparea unei porţiuni din terenul de 16.220 mp solicitat de către reclamanţi de către persoane cărora li s-a recunoscut dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 a fost constatată de către ambele instanţe de fond, care au valorificat concluziile în acest sens ale expertului specialitatea topografie D.I., desemnat în cauză. Nu a fost identificată suprafaţa certă astfel ocupată, însă din schiţa anexă rezultă că este vorba despre o suprafaţă relativ mică din întregul de 16.220 mp.
Astfel, expertul a constatat că terenul proprietatea autorului reclamanţilor a fost preluat de stat în baza H.C.M. nr. 308/1953, iar în anul 1958 a fost parcelat în 33 de parcele şi atribuit în proprietate diverselor persoane ale căror terenuri au fost din nou preluate de stat prin expropriere în anul 1967.
Pârâţii nu numai că nu au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, însă chiar şi-au exprimat acordul faţă de constatările expertului, prin concluziile scrise depuse la dosar.
Constatările expertului nu pot fi verificate decât în privinţa unei suprafeţe de 3212 mp, potrivit Deciziei nr. 29 din 29 ianuarie 1958 emise de fostul Sfat Popular Piteşti în favoarea numitei P.O., anexate raportului de expertiză, act în cuprinsul căruia se menţionează că această suprafaţă, primită în schimbul unui teren ce urma a fi destinat unei utilităţi publice, provine de la C.D., teren preluat în baza H.C.M. nr. 308/1953.
Acest act normativ nu a fost niciodată publicat, astfel încât este corectă aprecierea instanţelor de fond în sensul unei preluări abuzive de către stat, însă nu în termenii art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 pentru suprafaţa de 3212 mp, ci ai art. 2 alin. (1) lit. f). Pentru diferenţa de teren până la 16.220 mp, pentru care nu s-a făcut dovada preluării în acest fel, este viabil temeiul juridic reţinut de către instanţele de fond.
Din perspectiva susţinerilor şi apărărilor pârâţilor în proces, însă, chiar şi numai în ceea ce priveşte suprafaţa de 3212 mp, este suficient să se constate că raţiunea pentru care s-au făcut reconstituiri în favoarea altor persoane decât reclamanţii, pe vechile amplasamente, în baza legilor fondului funciar, este aceea că aceşti terţi au deţinut, într-adevăr, porţiuni din terenul ce a aparţinut autorului reclamanţilor, în temeiul unor acte juridice încheiate nu cu acesta, astfel cum se sugerează prin motivele de recurs, ci cu autoritatea administrativă locală, care îl preluase abuziv de la autorul C.D.
În aceste condiţii şi ţinându-se cont de faptul că pârâţii au fost de acord cu constatările expertului, se observă că susţinerile din motivarea recursului contrazic înseşi apărările formulate de aceste părţi în cursul judecăţii, în mod nejustificat, atât timp cât nu se bazează pe elemente noi, de natură a induce un dubiu în privinţa aspectelor deja reţinute.
În acelaşi timp, din cele arătate, rezultă că este lipsită de relevanţă, în ceea ce priveşte calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, împrejurarea că a fost reconstituit dreptul de proprietate în favoarea unor terţi pentru o parte din terenul ce formează obiectul notificării, în condiţiile în care terenul a fost preluat de către stat, succesiv, de la C.D., autorul reclamanţilor, precum şi de la acei terţi.
Art. 7 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede expres acordarea de măsuri reparatorii tuturor proprietarilor succesivi ai aceluiaşi teren, de la care a fost preluat de către stat, este adevărat, în situaţia în care toţi ar fi îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în baza acestui act normativ.
Pentru identitate de raţiune, oricăruia dintre proprietarii succesivi i se cuvin asemenea măsuri, în baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă alţi deţinători ai aceluiaşi teren - cărora li s-a atribuit teren din cel preluat de la fostul proprietar, iar ulterior au fost deposedaţi tot de către stat - au fost despăgubiţi în baza altor legi speciale cu caracter reparator, în speţă, a legilor fondului funciar.
Drept urmare, se impune respingerea susţinerilor recurenţilor pe acest aspect, ca nefondate.
4. În ceea ce priveşte suprafaţa de 787,5 mp restituită în natură prin Decizia de apel, se constată ca fiind corecte susţinerile recurenţilor privind greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din lege şi 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
Urmare a cercetării la faţa locului, instanţa de apel a reţinut că terenul respectiv este amenajat ca loc de joacă pentru copii, fiind inventariat în domeniul public din anul 1998 şi trecut în domeniul public al municipiului prin Hotărârea nr. 449/2002. A apreciat că restituirea în natură este posibilă, câtă vreme terenul a fost trecut în domeniul public al Municipiului Piteşti, ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
Cele reţinute în considerentele deciziei de apel sunt contradictorii: se arată, pe de o parte, că terenul respectiv face parte din domeniul public al municipiului încă din anul 1998, iar, pe de altă parte, că trecerea în domeniul public ar fi avut loc după anul 2001.
Ceea ce interesează în cauză nu este împrejurarea dacă terenul face sau nu parte din domeniul public al municipiului, deoarece aceasta nu constituie un impediment legal pentru restituirea în natură, ci dacă terenul este ocupat de amenajări de utilitate publică, în sensul Legii nr. 10/2001 şi să nu fi intervenit schimbarea destinaţiei după data formulării notificării, în conformitate cu art. 21 alin. (5) din lege.
Or, însăşi instanţa de apel a reţinut că spaţiul este inventariat din anul 1998, aspect ce rezultă din HG nr. 447/2002 privind domeniul public al judeţului Argeş şi al unităţilor administrativ - teritoriale din judeţ, în care se arată că inventarierea a avut loc prin Hotărârea Consiliului Local nr. 229/1997, iar terenul respectiv figurează cu destinaţia de loc de joacă încă din anul 1983.
Ca atare, nu a intervenit vreo schimbare a destinaţiei terenului după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a fi incident art. 21 alin. (5) din lege.
Cât priveşte afectarea terenului unei utilităţi sau amenajări urbane, chiar dacă destinaţia de loc de joacă nu este menţionată explicit în enumerarea din art. 10.3 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte apreciază că atare destinaţie este de utilitate publică.
Pe de o parte, enumerarea legală este exemplificativă (se permite continuarea listei prin sintagma "şi altele asemenea"). Pe de altă parte, acest spaţiu corespunde definiţiei unei "amenajări de utilitate publică" din art. 10.3 din Normele metodologice, aceea de amenajare destinată "a deservi nevoile comunităţii", respectiv pentru folosul locuitorilor din zonă, locul de joacă fiind amplasat într-un complex de locuinţe.
Ca atare, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că natura de bun domenial al terenului cu destinaţia de loc de joacă ar avea relevanţă pentru stabilirea măsurilor reparatorii, în fapt, interesând caracterul de utilitate publică al amenajării terenului, prevăzut de lege drept un impediment la restituirea în natură.
Se constată, aşadar, că terenul în suprafaţă de 787,5 mp nu poate fi restituit în natură, instanţa de apel schimbând în mod nelegal hotărârea primei instanţe, ce respinsese solicitarea de restituire în natură a acestei suprafeţe şi făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din lege şi 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
Drept urmare, Înalta Curte va admite recursul pârâţilor şi, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte Decizia recurată, în sensul respingerii, ca nefondat, şi a apelului reclamanţilor împotriva Sentinţei nr. 106 din 20 mai 2010 a Tribunalului Argeş, conform art. 296 C. proc. civ.
Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei, privind respingerea ca nefondat a apelului pârâţilor (ce conţine critici similare cu cele din motivele de recurs care au fost înlăturate prin prezenta decizie), precum şi privind menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului pârâţilor Primarul municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti, prin primar.
Admite recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Piteşti şi Municipiul Piteşti, prin primar, împotriva Deciziei nr. 137/A din 8 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul respingerii, ca nefondat, şi a apelului reclamanţilor împotriva Sentinţei nr. 106 din 20 mai 2010 a Tribunalului Argeş, secţia civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7469/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7458/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
