ICCJ. Decizia nr. 7427/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7427/2011
Dosar nr.2015/96/2009
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 160 din 27 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita, secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta C.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Harghita, stabilindu-se caracterul politic al măsurilor cu caracter administrativ la care a fost supus G.V., tatăl reclamantei şi a fost obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 5.100 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit prin aplicarea măsurilor administrative în perioada 1 ianuarie 1949 - 31 martie 1954.
Prin încheierea Camerei de consiliu din 24 februarie 2010 a Tribunalului Harghita s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în Sentinţa civilă nr. 160 din 27 ianuarie 2010, în sensul că despăgubirile materiale la care a fost obligat pârâtul sunt în sumă de 6.300 RON, în loc de 5.100 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, astfel cum rezultă din Referatul întocmit de comisia din sat, tatăl reclamantei, G.V., a fost declarat chiabur şi în perioada 1949 - 1954 a figurat în categoria socială de chiabur. Aceeaşi împrejurare rezultă şi din Extrasul emis de Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Harghita la data de 16 iulie 2009, în care se arată că tatăl reclamantei a fost trecut pe lista chiaburilor pentru că a avut servitor şi a folosit braţe de muncă străine 60 - 70 zile anual.
Potrivit Referatului din 31 martie 1954, Comisia din comuna Deda a propus ştergerea numitului G.V. de pe lista de chiaburi.
Din declaraţia martorei C.M., rezultă că tatăl reclamantei a fost declarat chiabur, iar din acest motiv membrii familiei sale, printre care şi reclamanta, care a convieţuit cu el, au suferit persecutări din partea autorităţilor din anul 1949.
Astfel, membrii familiei nu puteau părăsi localitatea decât cu acordul autorităţilor, fiind consideraţi ca inamici ai clasei muncitoare, aveau obligaţia de a preda aproximativ toate produsele agricole din munca desfăşurată pe câmp. În perioada în care tatăl reclamantei a figurat pe lista chiaburilor, întregii familii li s-a restrâns dreptul de folosinţă cu privire la locuinţa lor, proprietate personală. Astfel, familia avea dreptul să folosească o singură cameră din întregul imobil. Restul camerelor au fost sigilate, fiindu-le interzis accesul în aceste încăperi, deşi o parte din bunurile lor au rămas încuiate. Periodic, se prezenta cineva de la miliţie şi lua din aceste bunuri, sub pretextul că "se duc pentru popor".
În acelaşi timp, părinţii reclamantei erau obligaţi să efectueze diferite munci la sfatul popular. Ei nu aveau voie să înstrăineze animale din ogradă iar dacă sacrificau cea mai mare parte din carnea rezultată trebuia să o predea autorităţilor din vremea respectivă.
Tatăl reclamantei era luat câteodată şi noaptea de acasă şi era ţinut la miliţie fără să cunoască motivele.
Chiar şi reclamanta, fiica celui considerat chiabur era, la rândul ei, considerată chiabur şi era expusă la şcoală şi în faţa comunităţii locale, la fel ca părinţii ei, aceloraşi măsuri punitive din partea regimului comunist.
Persecutarea exercitată de organele represive ale regimului comunist unei persoane care nu a săvârşit niciun act de natură infracţională, singura vină fiind că a posedat în trecut teren şi că a fost ajutat la muncile agricole de alte persoane, are natură politică.
Pentru a ruina economic această categorie socială, regimul comunist a aplicat o serie de măsuri discriminatorii, precum mărirea progresivă a impozitului (cei consideraţi chiaburi trebuiau să dea o cantitate mai mare de cereale decât celelalte categorii de ţărani), confiscarea averii, interzicerea dreptului de vot (la alegerile din decembrie 1950, cei consideraţi chiaburi nu au avut voie să participe la alegeri).
Faţă de această situaţie de fapt, prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Aşa fiind, apreciind că sunt întrunite condiţiile reglementate de art. 4 din Legea nr. 221/2009, instanţa a stabilit caracterul politic al măsurilor cu caracter administrativ la care a fost supus G.V., tatăl reclamantei, în perioada 1 ianuarie 1949 - 31 martie 1954.
Reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat la plata despăgubirilor materiale constând din lipsa de folosinţă, în perioada menţionată, a imobilului pe care părinţii îl aveau în proprietate precum şi obligarea la despăgubirile ce i se cuvin în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1991.
Cu privire la această cerere, s-a reţinut că Decretul-Lege nr. 118/1991 prevede o procedură distinctă de acordare a despăgubirilor.
În ce priveşte pretenţiile privind despăgubirile materiale, tribunalul a apreciat că acestea sunt întemeiate, acordând despăgubiri materiale în sumă de 6.300 RON.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, în reprezentarea Statului Român.
Prin Decizia nr. 101/A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a hotărât, în complet de divergenţă, respingerea apelului pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, în reprezentarea Statului Român.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestei până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005."
Aşa cum rezultă din declaraţia martorului audiat în cauză, în perioada în care părinţii reclamantei erau declaraţi chiaburi nu aveau voie să folosească în întregime construcţia care era proprietatea lor, ci doar o singură încăpere, restul încăperilor fiind sigilate cu toate bunurile care s-au aflat înăuntru. Periodic se prezenta cineva de la miliţie şi lua din aceste bunuri pentru popor.
Din animalele pe care le sacrificau, o cotă parte erau obligaţi să o predea la fisc. Familia a devenit foarte săracă, astfel că era o problemă să cumpere haine şi ghete pentru copii. Periodic, părinţii reclamantei erau obligaţi să efectueze diferite munci la Sfatul Popular.
Prin urmare, ca efect al măsurii administrative au fost confiscate, respectiv trecute forţat şi cu titlu gratuit în patrimoniul statului bunuri, aparţinând familiei reclamantei, fără să existe o hotărâre de condamnare sau un temei legal.
Prejudiciul s-a cauzat prin încălcarea unor drepturi subiective, lipsind proprietarii de folosinţa lucrului lor.
Curtea de apel a considerat că, faţă de prevederile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 998 - 999 C. civ. se impune repararea integrală a prejudiciului cauzat.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Harghita, care a formulat următoarele critici.
Invocând motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care prevede expressis verbis, cazurile în care se pot acorda despăgubiri materiale.
Astfel, art. 5 alin. (1) lit. b) prevede: "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare;"
Având în vedere faptul că reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte pricinuirea unei prejudiciu material, este nelegală Decizia curţii de apel şi obligarea Statului Român la asemenea despăgubiri.
Mai susţine recurentul că instanţa de apel nu a indicat în ce constă prejudiciul material produs familiei reclamantei şi nici cum a stabilit valoarea despăgubirilor, în speţă nefiind administrate probe care să justifice cuantumul despăgubirilor acordate.
Recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, iar pe fond, respingerea acţiunii.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material.
Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede în art. 5.
"(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
….
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Legea nr. 221/2009, care are un caracter special în materia răspunderii delictuale, prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) că se acordă despăgubiri pentru prejudiciu material doar pentru bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al unei măsuri administrative de condamnare.
În speţă, reclamanta nu a invocat vreo măsură de confiscare şi nici nu a dovedit că autorităţile vremii au luat o măsură a confiscării bunurilor familiei sale, ci a invocat degradarea stării materiale a familiei, astfel că pretenţia sa nu se încadrează în dispoziţiile expres prevăzute de lege.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul, se va modifica Decizia recurată, în sensul că se va admite apelul pârâtului împotriva Sentinţei civile nr. 160 din 27 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita, secţia civilă, şi se va schimba în parte sentinţa în sensul că se va înlătura obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale către reclamantă, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Harghita împotriva Deciziei nr. 101/A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică Decizia recurată, în sensul că admite apelul pârâtului împotriva Sentinţei civile nr. 160 din 27 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale către reclamantă.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7464/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7426/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
