ICCJ. Decizia nr. 7470/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7470/2011
Dosar nr.13731/3/2009
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 309 din 5 martie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 13731/3/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea reclamanţilor B.N. şi B.G., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admiţându-se, în prealabil, excepţia cu acest obiect.
Totodată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice ca nefondată a admis acţiunea aceloraşi reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât, pe care l-a obligat la plata către reclamanţi a sumei de 1.371.460 RON, reprezentând valoare de circulaţie imobil actualizată cu indicele de inflaţie din ziua plăţii.
Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
În motivarea sentinţei, instanţa a constatat că reclamanţii au dobândit proprietatea imobilului din Bucureşti, str. I. nr. 23, et. l, ap. 2, sector 2, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. N00606/31 octombrie 1996, în schimbul unui preţ de 28.512.545 lei ROL, achitat integral la momentul încheierii contractului.
Acest contract a fost constatat ca fiind nul absolut, prin Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 20993/3/2005 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, devenită irevocabilă, ca motiv de nulitate fiind reţinut faptul că imobilul a trecut în patrimoniul statului "fără titlu", de la o persoană ce era exceptată de la naţionalizare, astfel că imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Urmare desfiinţării titlului de proprietate asupra imobilului, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, potrivit cu care proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prima instanţă a constatat că, potrivit art. 50 alin. (3) din lege, restituirea preţului de piaţă pentru imobilele ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, iar contractele încheiate în temeiul acestei legi au fost desfiinţate pe cale judecătorească, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare.
Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar persoana ce va fi obligată la plata acestui preţ, chemarea în judecată a Municipiului Bucureşti nefiind justificată, iar excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice fiind respinsă ca atare.
Nu au fost reţinute apărările pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, în sensul că în cauză ar interveni răspunderea pentru evicţiune reglementată de dispoziţiile art. 1337 C. civ., câtă vreme prin lege specială a fost reglementată situaţia acestor obligaţii.
În ce priveşte atitudinea subiectivă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului în temeiul Legii nr. 112/1995, dispoziţiile legii speciale nu condiţionează plata preţului de piaţă în raport de buna sau reaua-credinţă la cumpărare, or, dacă legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
Cum valabilitatea titlului statului, respectiv Decretul nr. 92/1950 nu era contestată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar acest act normativ reprezenta "titlu" în accepţiunea art. 2 din HG nr. 20/1996 care reprezenta metodologia de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la momentul încheierii acestui contract, tribunalul a reţinut că contractul de vânzare-cumpărare nr. N00606 din 31 octombrie 1996 s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
În ce priveşte plata preţului de piaţă al imobilului, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar din conţinutul expertizei tehnice judiciare întocmite de expert F.F., rezultă că la evaluarea imobilului s-au avut în vedere preţurile de tranzacţionare pe piaţa imobiliară, sens în care a fost admisă acţiunea, în aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cum în sarcina pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General, nu s-a reţinut o obligaţie, ci s-a constatat că acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Prin Decizia civilă nr. 707/A din 2 decembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, schimbând sentinţa apelată, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată în contradictoriu cu această parte.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale a apelantului-pârât, instanţa de apel a reţinut că, deşi potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de răspundere pentru evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 - 1337 C. civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti, situaţia specială pe care o au contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu constituie pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Aceasta a fost raţiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face, în ambele cazuri, de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Instanţa de apel a mai reţinut că prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun, reprezentat de C. civ., privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evicţiune şi a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se reţine că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului, este pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Sub acest aspect, în mod corect prima instanţă a apreciat că în speţă sunt incidente prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 - în vigoare la data introducerii acţiunii, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale a apelantului pârât Ministerul Finanţelor Publice.
De asemenea, faţă de normele legale incidente în speţă, apar ca vădit neîntemeiate şi susţinerile apelantului privind incidenţa în cauză a regulilor din materia evicţiunii şi răspunderea vânzătorului, în această materie, conform C. civ.
Instanţa de apel a avut în vedere în acest sens nu numai prevederile art. 50, ci şi pe cele cuprinse în art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, în raport de care noţiunea de desfiinţare a contractului se impune a fi înţeleasă în sensul că vizează nu numai lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, ci şi orice situaţie în care se constată pe calea unei acţiuni civile "ineficacitatea" actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului.
De altfel, în condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("preţul de piaţă") rezultă că singura raţiune a modificărilor legislative aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foştilor proprietari care au achiziţionat imobilele ce făceau obiectul acestei legi, prin contracte de vânzare-cumpărare, desfiinţate ulterior, ca urmare a recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului comunist.
Tot astfel, împrejurarea că prin acţiunea introductivă reclamanţii solicită restituirea preţului de circulaţie al bunului, deşi contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către aceştia în temeiul Legii nr. 112/1996 a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate avea relevanţă în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, ci ţine de fondul pretenţiilor deduse judecăţii, mai exact de stabilirea întinderii dreptului la despăgubiri.
Nu există nicio raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat, de vreme ce nu vânzătorul din contractul desfiinţat este cel care a încasat efectiv preţul, ci Ministerului Finanţelor, potrivit art. 13 şi 35 din Legea nr. 112/1995, în urma vânzării apartamentelor nerestituite în natură, cum este şi cazul în speţă, constituindu-se un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor.
Referitor la modul de soluţionare a fondului cauzei, instanţa de apel a reţinut că în speţă, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, că este nul contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către apelanţii reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, sens în care nu poate fi reţinută susţinerea acestora că, deşi nul, contractul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât în considerentele deciziei arătate mai sus, nulitatea contractului se raportează la încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi 9 din Legea nr. 112/1995.
Prin urmare, problema nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi repusă în discuţie, în raport de puterea de lucru judecat a hotărârii anterior arătate, situaţie în care în mod nelegal şi netemeinic prima instanţă a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Câtă vreme, prin acţiunea introductivă, reclamanţii au învestit instanţa de fond cu o cerere care a avut drept obiect, clar exprimat, despăgubirea acestora cu valoarea de piaţă a bunului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare pe care l-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar din cele ce preced rezultă că în raport de situaţia de fapt stabilită în cauză, pretenţiile astfel formulate nu sunt fondate, reclamanţii fiind îndreptăţiţi doar la restituirea preţului achitat conform contractului de vânzare-cumpărare, actualizat (pretenţii care nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, câtă vreme reclamanţii nu au înţeles să formuleze în cauză o cerere având acest obiect) critica apare ca fiind fondată.
Referitor la cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că aceştia au înţeles să se prevaleze de normele care reglementează obligaţia de garanţie, în caz de evicţiune, potrivit cărora vânzătorul este obligat să restituie integral preţul primit, cumpărătorul având dreptul şi la daune interese (art. 1341 pct. 4 C. civ.), potrivit dreptului comun (art. 1350 C. civ.), susţinând, pentru ipoteza subsidiară a admiterii apelului pârâtului Statul Român, că în aplicarea acestor norme, Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă şi este ţinut la repararea prejudiciului suferit de intimaţi.
Instanţa de apel a reţinut că această problemă a fost deja analizată în cadrul primului motiv de apel formulat de către apelantul Statul Român, fiind valabile considerentele expuse în susţinerea concluziei că pretenţiile reclamanţilor nu mai pot fi soluţionate pe calea dreptului comun, ci doar pe calea legii speciale reprezentate de prevederile înscrise în art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii speciale şi derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de art. 1340 şi urm. C. civ.
Aceasta întrucât, prin dispoziţiile legii speciale, s-au avut în vedere ambele ipoteze, respectiv şi aceea a eludării Legii nr. 112/1995, dar şi aceea a respectării Legii nr. 112/1995, aşa încât proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate pot beneficia şi de o reparaţie echitabilă prin despăgubirea lor la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Dacă s-ar avea în vedere dispoziţiile art. 1340 şi urm. C. civ., ar însemna ca foştii chiriaşi care au încheiat contractele cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi care nu ar avea dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului conform art. 501 din Legea nr. 10/2001, să treacă peste aplicarea acestor dispoziţii imperative şi să se folosească de calea dreptului comun pentru a obţine daunele interese reprezentate de valoarea de circulaţie a imobilului.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene, din cauza Raicu împotriva României, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu este incidenta cauzei, instanţa europeană raportându-se la situaţia cumpărătorului de bună credinţă; or, în cauză, prin Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007, irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat şi a cărei legalitate nu poate fi repusă în discuţie în acest cadru procesual, s-a statuat că reclamanţii au încălcat dispoziţiile Legii nr. 112/1995, acţionând cu rea-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii B.N. şi B.G., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele.
1. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 501 şi 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Ambele dispoziţii legale vizează contractele desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, aşadar, cele a căror nulitate a fost constatată.
Diferenţa între ipoteza la care se referă art. 501 şi cea la care se referă art. 50 alin. (2) din lege nu constă în aceea că, în primul caz, nu ar fi vorba despre anularea contractului de vânzare cumpărare, în timp ce, în al doilea caz, nu ar fi vorba de o asemenea anulare, cum eronat susţine instanţa de apel, ci în atitudinea subiectivă a părţilor la încheierea acestui act juridic.
Astfel, în ipoteza menţionată de art. 50 alin. (2), legiuitorul a folosit expresia "eludarea dispoziţiilor legale", ceea ce presupune intenţia de fraudă, respectiv faptul că ambele părţi contractante au fost de rea-credinţă, iar vânzarea s-a făcut în frauda adevăratului proprietar.
În condiţiile în care instanţa de apel exclude din sfera de aplicare a normei din art. 501 ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, considerând că în acest caz nu este îndeplinită condiţia referitoare la încheierea contractului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, se ajunge la situaţia absurdă în care textul de lege menţionat nu mai poate fi niciodată aplicat. Raţionamentul instanţei de apel este sofistic: în concepţia sa, pentru a se aplica prevederile art. 501 trebuie să intervină desfiinţarea contractului, deci nulitatea acestuia, dar acesta să fie încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale. Or, nulitatea este o sancţiune care intervine tocmai pentru că actul a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
Dacă se consideră, aşa cum face instanţa de apel, că în cazul anulării acestui contract nu ne aflăm în ipoteza textului de lege analizat, ar însemna că această dispoziţie legală de fapt nu este niciodată aplicabilă. Or, potrivit regulii de interpretare logică a normei legale, aceasta trebuie interpretată în sensul în care să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea aplicării.
În consecinţă, atât din aplicarea regulilor de interpretare a normei legale - interpretarea gramaticală şi sistematică -, cât şi din topografia textelor de lege rezultă că, în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv cu fraudarea legii, chiriaşii ale căror contracte au fost desfiinţate au dreptul la restituirea preţului actualizat. Atunci când nu este vorba de o asemenea eludare, respectiv de o asemenea intenţie de fraudă, ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 501 din Legea nr. 112/1995 în sensul că deşi a fost desfiinţat, deci anulat, contractul este considerat încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
2. Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că există putere de lucru judecat referitor la chestiunea încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În primul rând, puterea de lucru judecat este ataşată numai dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti, iar nu şi considerentelor. Astfel, în speţă se bucură de putere de lucru judecat numai dispozitivul Deciziei civile nr. 286/2007 prin care s-a dispus nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, deci există putere de lucru judecat în privinţa desfiinţării contractului, iar nu şi în privinţa considerentelor.
În al doilea rând, în cadrul litigiului având ca obiect nulitatea contractului s-a reţinut că trebuiau făcute minime diligenţe de către cumpărător în momentul încheierii contractului pentru verificarea situaţiei juridice a imobilului, diligenţe prin care ar fi putut afla de demersurile fostului proprietar, iar din probele administrate în cauza respectivă nu rezultă dacă au fost făcute astfel de diligenţe. În consecinţă, instanţa de judecată nu a reţinut conivenţa frauduloasă a părţilor în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi nici faptul că respectivii cumpărători ar fi fost de rea-credinţă la momentul cumpărării întrucât au cunoscut că fostul proprietar solicită restituirea în natură a imobilului. Aşadar, nu s-a reţinut încheierea contractului cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Nu a existat vreo intenţie de fraudă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile în care persoana care se pretinde moştenitor al fostului proprietar nu făcuse nici un demers pentru recuperarea imobilului.
Astfel, din adresa nr. 26269 din 27 iulie 2007 emisă de Primăria sector 2 rezultă că nu a fost depusă la această instituţie nici o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 privind mobilul în litigiu. De asemenea, din adresa nr. 28245 din 24 noiembrie 2004 a Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că nici în evidenţele acestei instituţii nu figurează cerere de restituire în natură sau pentru acordarea de despăgubiri formulată în temeiul Legii nr. 112/1995.
Din aceste înscrisuri rezultă că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare fostul proprietar nu făcuse nici un demers în vederea restituirii imobilului şi prin urmare nu se pune problema ca reclamanţii cumpărători să fi fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractului, respectiv să fi cunoscut sau să fi putut cunoaşte demersurile întreprinse de fostul proprietar. Din perspectiva cumpărătorului, contractul a fost încheiat deci cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, înscrisurile menţionate confirmând acest lucru.
3. În mod nelegal a apreciat instanţa de apel că, deşi în speţă ar fi incidentă ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate analiza aceste pretenţii, în condiţiile în care reclamanţii nu au înţeles să formuleze o cerere cu acest obiect (art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.).
Obiectul cererii de chemare în judecată îl formează angajarea răspunderii pentru evicţiune, deci repararea prejudiciului cauzat urmare a evicţiunii, reclamanţii indicând drept temei al acestei răspunderi atât dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, cât şi dispoziţiile C. civ. care constituie norma generală din această materie.
Reclamanţii au considerat că întinderea prejudiciului se situează la nivelul preţului de piaţă al imobilului, potrivit standardelor internaţionale. În ipoteza în care instanţa de apel considera că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru o astfel de evaluare, instanţa de apel avea obligaţia să stabilească întinderea acestui prejudiciu, respectiv despăgubirea cuvenită reclamanţilor. Altfel spus, în cazul în care aprecia că nu se impune o despăgubire pentru evicţiune constând în preţul de piaţă, ci doar o despăgubire constând în preţul actualizat al imobilului, soluţia nu era aceea a respingerii acţiunii, ci admiterea în parte, instanţa de apel fiind obligată să stabilească cuantumul despăgubirii cuvenite.
Instanţa de apel reţine în mod nelegal că ar fi vorba de un alt obiect al cererii de chemare în judecată cu care nu a fost sesizată. În realitate, obiectul acţiunii îl formează angajarea răspunderii pentru evicţiune. Atât în cazul art. 50 alin. (2), cât şi în cel al art. 501 din Legea nr. 10/2001, este vorba de răspundere pentru evicţiune, ceea ce diferă fiind doar cuantumul despăgubirii.
Împrejurarea că reclamanţii nu au indicat drept temei al cererii şi dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu constituie un impediment în acest sens, întrucât instanţa de judecată nu este ţinută de calificarea dată de parte şi de temeiul juridic indicat de aceasta. Dimpotrivă, ca o aplicare a principiului rolului activ, instanţa de judecată are obligaţia să dea calificarea juridică corectă raporturilor dintre părţi şi să stabilească norma legală incidenţă în speţă. Eventuala indicare greşită a temeiului de drept nu justifică respingerea acţiunii.
Potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt cuprinse în cererea de chemare în judecată. Totodată, judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt calificată juridic de către parte.
În consecinţă, în subsidiar, în cazul în care instanţa de apel considera ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, trebuia să stabilească prin probele administrate valoarea preţului actualizat şi să admită în parte acţiunea.
Recurenţii au mai susţinut că soluţia de respingere a cererii ca neîntemeiată este nelegală şi în raport de faptul că, în măsura în care s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de norma specială din Legea nr. 10/2001, trebuia să admită solicitarea subsidiară a reclamanţilor şi să dispună angajarea răspunderii pentru evicţiune, conform normei generale reprezentate de art. 1337 C. civ., admiţând, astfel, cererea de aderare la apel.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
1. Criticile prin care se denunţă încălcarea prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. (2) fiind invocat în context doar în scopul interpretării art. 501) au drept premisă o pretinsă apreciere de către instanţa de apel în sensul excluderii ipotezei anulării contractului de vânzare-cumpărare din sfera de aplicare a normei din art. 501, pe temeiul căruia reclamanţii afirmă îndreptăţirea la însăşi restituirea preţului de piaţă al imobilului.
În conformitate cu dispoziţiile acestei norme, "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."
Recurenţii - reclamanţi susţin că instanţa de apel ar fi exclus de plano incidenţa normei în ipoteza din speţă, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi a fost constatat nul pe cale judecătorească, astfel încât nu putea fi încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
O asemenea apreciere nu se regăseşte în considerentele deciziei recurate; instanţa de apel a analizat aplicabilitatea normei în discuţie din perspectiva celeilalte cerinţe a normei, anume respectarea ori nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul contractării, constatarea eludării acestui act normativ fiind motivul pentru care a respins încadrarea juridică indicată de reclamanţi.
Norma în discuţie prevede cumulativ atât cerinţa analizată de instanţa de apel, cât şi cerinţa desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ca atare, neîndeplinirea uneia conduce la inaplicabilitatea art. 501.
Se impune ca evaluarea legalităţii deciziei să se raporteze prioritar la cerinţa analizată de către instanţa de apel, deoarece numai în cazul unei aprecieri nelegale pe acest aspect ar prezenta interes cercetarea realităţii juridice a ipotezei unui contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, însă constatat nul pe cale judecătorească.
Pentru considerentele ce vor fi înfăţişate la pct. 2, în analiza criticilor recurenţilor, aprecierea instanţei de apel este legală, astfel încât, cu privire la primul motiv de recurs este suficient a se constata că, în raport de situaţia de fapt şi de drept stabilită, instanţa de apel a constatat în mod corect inaplicabilitatea art. 501 din Legea nr. 10/2001.
2. Prin Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III -a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, irevocabilă, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. N00606 din 31 octombrie 1996, încheiat de reclamanţi în calitate de chiriaşi ai imobilului din Bucureşti, str. I. nr. 23, et. l, ap. 2, sector 2.
În motivarea deciziei, s-a constatat, pe de o parte, că imobilul, preluat fiind de către stat fără titlu, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare fiind nul absolut pentru cauză ilicită.
Pe de altă parte, s-a apreciat că ambele părţi contractante au fost de rea-credinţă: vânzătorul - deoarece nu a ţinut cont de cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 112/1995 de către proprietarul deposedat de către stat, iar cumpărătorii - deoarece nu au făcut nicio diligenţă pentru a verifica dacă exista o asemenea cerere de restituire, pe care ar fi identificat-o prin diligenţe minime.
Dată fiind soluţia astfel argumentată, în mod corect, instanţa de apel din prezenta cauză a constatat că Decizia nr. 286 din 14 februarie 2007 beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce priveşte motivele de nulitate ce afectează contractul de vânzare-cumpărare, decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi 9 din Legea nr. 112/1995.
Contrar susţinerilor recurenţilor, efectele pozitive şi negative ale puterii de lucru judecat se produc nu numai în virtutea dispozitivului hotărârii, ci şi ale considerentelor pe care se sprijină soluţia adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt şi în drept date problemelor soluţionate. Dacă s-ar reţine contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea aceloraşi aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanţelor de judecată.
Or, este de esenţa puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătoreşti pronunţate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conţinut însăşi instituţia juridică în discuţie.
În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor prin care se tinde la reanalizarea atitudinii subiective a cumpărătorilor în prezenta cauză, din moment ce s-a statuat cu putere de lucru judecat că aceştia au fost de rea-credinţă la data contractării - ca, de altfel, şi vânzătorul -, deoarece ar fi putut cunoaşte, cu minime diligenţe, despre existenţa cererii de restituire formulate la data de 15 august 1996 de către proprietar, în baza Legii nr. 112/1995.
Se constată că instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti irevocabile anterior pronunţate, conchizând în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu consecinţa neîndeplinirii cerinţei de aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, motivul de recurs pe acest aspect fiind nefondat.
3. Criticile recurenţilor - reclamanţi sunt, însă, întemeiate în ceea ce priveşte neacordarea preţului actualizat plătit la momentul contractării, în aplicarea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a constatat că situaţia din speţă întruneşte cerinţele de aplicare a normei.
Pretenţia concretă formulată în cauză este reprezentată de solicitarea de dezdăunare a cumpărătorilor, urmare a desfiinţării pe cale judecătorească a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, şi nu de însăşi cererea de restituire a preţului de piaţă în aplicarea art. 501.
Indicarea de către reclamanţi a acestei modalităţi de dezdăunare are relevanţă doar din punctul de vedere al temeiului juridic, ce constituie un element obligatoriu al cererii de chemare în judecată şi care poate fi aplicat ca atare ori corectat de către instanţă, prin recalificarea juridică a pretenţiilor, în raport de situaţia de fapt conturată în cauză.
Nu se poate considera că reclamantul dintr-o asemenea acţiune are un drept de opţiune pentru una sau alta dintre modalităţile de dezdăunare, pentru a se limita în acest fel cadrul procesual la cercetarea situaţiei de fapt şi a legii aplicabile. Atât timp cât cazurile şi condiţiile dezdăunării sunt prevăzute de legiuitor, o asemenea opţiune este exclusă, reclamantul neputând primi mai mult decât este îndreptăţit potrivit legii.
Însă, în oricare dintre ipotezele reglementate prin art. 50 alin. (2) şi 501 din Legea nr. 10/2001, cumpărătorul dintr-un contract desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este îndreptăţit la despăgubiri, soluţia diferită preconizată de legiuitor în fiecare caz în parte vizând doar întinderea despăgubirii. Titularului dreptului de creanţă îi este, în mod neechivoc, garantată obţinerea cel puţin a restituirii preţului actualizat, pe care o acoperă cererea în pretenţii dedusă judecăţii, chiar dacă reclamantul consideră că situaţia de fapt concretă îi permite recunoaşterea unei alte modalităţi de dezdăunare.
Se constată, aşadar, că instanţa de apel a apreciat greşit obiectul cererii formulate în cauză, cu consecinţa că nu a dat eficienţă dispoziţiilor legale incidente în raport de situaţia de fapt stabilită în cauză, respectiv art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Stabilirea sumei de bani cu titlu de despăgubiri nu impune administrarea de probe noi, respectiv efectuarea unei expertize de specialitate, fiind suficientă indicarea în titlul executoriu a acordării preţului actualizat, astfel cum prevede art. 50 alin. (2), criteriu pe baza căruia este posibilă îndeplinirea obligaţiei de către debitor, fie de bunăvoie, fie pe cale silită, fiind aplicabile dispoziţiile art. 3712 alin. (3) C. proc. civ.
În temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi, va modifica în parte Decizia recurată, în sensul că va obliga pe Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi, a sumei de 2851,25 RON, achitată de aceştia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 606 din 31 octombrie 1996, preţ ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, începând cu data de 31 octombrie 1996.
Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei, privind respingerea apelului reclamanţilor, admiterea apelului pârâtului, schimbarea în parte a sentinţei şi menţinerea dispoziţiilor din sentinţă referitoare la respingerea cererii reclamanţilor faţă de Municipiul Bucureşti şi respingerea cererii de chemare în garanţie.
4. Sunt lipsite de obiect criticile relative la temeiul juridic subsidiar pe care instanţa de apel l-ar fi putut analiza dacă ar fi înlăturat prevederile legii speciale, finalitatea căii de atac fiind atinsă prin admiterea recursului, pentru considerentele anterior expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.N. şi B.G. împotriva Deciziei nr. 707A din 2 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că obligă Ministerul Finanţelor Publice la plata, către reclamanţi, a sumei de 2851,25 RON, achitată de aceştia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 606 din 31 octombrie 1996, preţ ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, începând cu data de 31 octombrie 1996.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7478/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7469/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
