ICCJ. Decizia nr. 7478/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7478/2011
Dosar nr.23203/3/2008
Şedinţa publică din 21 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 248 din 22 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta M.J., în contradictoriu cu pârâta C.N.A.D.N.R. SA.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta a înţeles să solicite nulitatea hotărârii de stabilire a despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului proprietatea sa, motivată de împrejurarea că nu a fost notificată, iar suma ce i-a fost acordată nu acoperă valoarea imobilului şi prejudiciul suferit.
Aceste susţineri au fost, însă, înlăturate, deoarece reclamantei i-au fost comunicate, conform propriei declaraţii, documentele privitoare la despăgubirea acordată, la data de 29 mai 2008, iar suma stabilită de 71.285,38 RON, a fost consemnată la dispoziţia reclamantei la 17 aprilie 2008 la CEC, astfel cum prevede art. 6 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, sumă ulterior încasată la 26 martie 2009.
Având în vedere aspectele ce rezultă din coroborarea cererii de renunţare la judecată, formulată de reclamantă, cu faptul acceptării şi încasării sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubire în ceea ce o priveşte, pentru imobilul expropriat, tribunalul, în raport de dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 33/1994 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 508 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către reclamantă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a înlăturat, în primul rând, criticile relative la greşita respingere de către tribunal, a cererii de acordare a diferenţei dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi suma stabilită drept despăgubire, sumă care nu ar reprezenta valoarea reală a despăgubirilor care i s-ar fi cuvenit.
Analiza sistematică, dar şi cea logică a dispoziţiilor art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198 din 25 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local relevă concluzia că eliberarea efectivă a sumei se realizează doar ulterior momentului definitivării sale, sub aspectul cuantumului concret cuvenit. Acest moment este configurat de norma juridică în discuţie prin condiţionarea de existenţa fie a unei hotărâri judecătoreşti de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenite, fie a unei declaraţii autentice de acceptare a sumei astfel stabilite.
Aşadar, prin modul de legiferare instituit în vederea realizării finalităţii dorite, cele două ipoteze juridice se exclud reciproc, astfel încât dacă persoana îndreptăţită este de acord (evident, integral) cu suma stabilită (global, integral) ca despăgubiri datorate, existând declaraţia autentică în acest sens, suma se va elibera, procedura fiind epuizată sub acest aspect.
Dacă, însă, persoana nu este de acord cu suma stabilită drept despăgubire, atunci trebuie urmată procedura judiciară de stabilire a cuantumului datorat, eliberarea sumei urmând a se realiza de-abia după rămânerea definitivă şi irevocabilă, a hotărârii în acest sens.
Tocmai de aceea, în cadrul dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 se reglementează posibilitatea contestării judiciare doar pentru "expropriatul nemulţumit", ceea ce echivalează, prin delimitarea celor două ipoteze legale, cu existenţa deplinului acord al expropriatului ce a dat declaraţia autentică de acceptare a sumei stabilite.
Concluzia este întărită şi de interpretarea istorico-teleologică a textului legal enunţat, prin raportare la formularea anterioară a acestuia. Astfel, forma anterioară a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din lege nu permitea eliberarea sumei înainte de stabilirea cuantumului său total şi definitiv printr-o hotărâre judecătorească. Modificarea introdusă prin Legea nr. 184/2008, caracterizată prin flexibilitate, dinamizează procedura, în sensul eliberării mai rapide a despăgubirilor, însă acceptarea nu va putea viza, pentru identitate de raţiune, decât suma totală stabilită, fără posibilitatea continuării procedurii pentru solicitarea vreunei diferenţe, astfel cum pretinde apelanta din cauză.
Acceptarea ofertei de despăgubiri de către expropriat reprezintă un act juridic caracterizat în principiu, prin concordanţă (în sensul conformităţii cu oferta de despăgubiri), caracter neîndoielnic, caracter personal şi util (în sensul de a fi realizată înainte ca oferta de despăgubiri să fi fost revocată).
Sub acelaşi aspect, este adevărat că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 34/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, stabilesc modul de evaluare a despăgubirilor, în vederea stabilirii unei despăgubiri juste şi rezonabile, însă această determinare se realizează doar în situaţia nerealizării unei înţelegeri între cele două părţi, concretizate în declaraţia autentică la care se referă art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198 din 25 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, respectiv în cadrul existenţei primei ipoteze a normei juridice în discuţie configurat de purtarea unui litigiu privind stabilirea cuantumului despăgubirii.
Instanţa de apel a mai reţinut că în cauză este incidentă ipoteza ultim menţionată de textul legal, respectiv existenţa unei declaraţii autentice de acceptare a sumei despăgubirilor, stabilite de către expropriator, acceptare necondiţionată de reclamantă, de vreun alt element sau vreo altă împrejurare viitoare, precum invocă aceasta în apelul său, respectiv, despăgubirea ulterioară şi pentru diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi suma stabilită drept despăgubire.
Dimpotrivă, din conţinutul concret al declaraţiei, rezultă că reclamanta a acceptat "suma reprezentând despăgubiri, stabilită prin hotărârea" de expropriere, acceptarea fiind simplă şi necondiţionată, ea îndeplinind toate cerinţele anterior menţionate, inclusiv concordanţa, respectiv conformitatea acesteia cu oferta realizată. Or, oferta nu a vizat o parte a despăgubirilor, ci cuantumul integral al acestora.
Aserţiunile reclamantei în sensul că a nuanţat această acceptare, de obţinerea în continuare a diferenţei menţionată, prin cerere formulată în acest sens către pârâtă, sunt nefondate, atât timp cât respectivul înscris nu este semnat de către reclamantă şi nici nu poartă vreo dată de înregistrare la pârâtă, ceea ce echivalează cu neformularea unei astfel de cereri, deci cu inexistenţa unei astfel de condiţii.
Dimpotrivă, dovada acceptării sumei stabilite drept despăgubire totală, cu această semnificaţie decurgând din interpretarea conţinutului concret al declaraţiei autentice, este ilustrată şi de încasarea efectivă a despăgubirii, potrivit extrasului CEC Bank din data de 17 noiembrie 2009 şi dispoziţiei de deblocare a contului, deşi reclamanta nu recunoaşte faptul încasării.
Or, aşa cum s-a arătat, eliberarea sumei de bani nu se poate realiza decât la momentul definitivării cuantumului său total, reclamanta neputând să invoce o altă interpretare a prevederii legale pe care îşi întemeiază cererea, atât timp cât declaraţia sa de acceptare a fost una conformă ofertei realizate.
Pentru ansamblul acestor considerente, instanţa de apel a apreciat că toate criticile din motivele de apel, arondate acestui aspect, inclusiv cele referitoare la nesocotirea dreptului de proprietate ocrotit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale, sunt nefondate.
În al doilea rând, instanţa de apel a înlăturat şi criticile relative la nulitatea hotărârii şi a procesului-verbal, ca urmare a faptului că aceasta nu a fost încunoştiinţată de declanşarea procedurii de expropriere, cu motivarea că dispoziţiile legale incidente în materie nu instituie o astfel de obligativitate, de înştiinţare personală a fiecărui expropriat în parte.
Astfel, din prevederile art. 3 alin. (3) şi art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 198 din 25 mai 2004 rezultă că procedura stabilită de legiuitor implică modalitatea de aducere la cunoştinţă prin afişare, deci în mod general şi nu direct, astfel cum invocă reclamanta.
Or, atât HG nr. 948 din 22 august 2007 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Fluidizare trafic pe DN 1 km 8+100 - km 17+000 şi Centura rutieră în zona de nord a municipiului Bucureşti - obiect 5A - Reabilitare şi extindere la patru benzi a Centurii rutiere a municipiului Bucureşti între DN 1A şi DN 1", cât şi HG nr. 1519/2007 de modificare a sa, au fost publicate în M. Of. al României (nr. 600, respectiv 872), beneficiind astfel, de o formă largă de publicizare.
Nu mai puţin, potrivit susţinerii pârâtei, necontestate de către reclamantă, la sediul Consiliului Local al sectorului 1 Bucureşti, s-a procedat la afişarea informaţiilor privind lista imobilelor propuse spre expropriere, planul de amplasament al lucrării, anunţul privind posibilitatea depunerii de către titularii dreptului de proprietate, conform HG nr. 1519/2007, a cererii prevăzute de art. 5 din acest act împreună cu documentele doveditoare, valoarea despăgubirilor pentru fiecare imobil expropriat.
Este adevărat că potrivit art. 3 alin. (3) din HG nr. 941 din 10 iunie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, act normativ care în prezent este abrogat de HG nr. 434/2009, prevedea posibilitatea notificării personale a fiecărui titular de drepturi reale asupra imobilului expropriat, însă textul normativ instituia facultativ, la latitudinea expropriatorului, această posibilitate.
Instanţa de apel a constatat că însăşi reclamanta recunoaşte, prin chiar motivele sale de apel, că a primit totuşi înştiinţarea cuprinzând elementele relevante, comunicându-i-se câte un exemplar al procesului-verbal şi al hotărârii la data de 29 mai 2008, participând aşadar, în mod activ în cadrul procedurii de expropriere.
În al treilea rând, instanţa de apel a înlăturat şi criticile circumscrise necomunicării unor înscrisuri depuse la dosar, de partea adversă, greşitei menţionări a dezbaterilor de la un termen de judecată, greşitei precizări a datelor din cuprinsul întâmpinării depuse de intimată la dosar, precum şi a greşitei expuneri a susţinerilor reclamantei, în cadrul sentinţei apelate.
Astfel, s-a apreciat că, atât timp cât însăşi reclamanta precizează că a studiat actele depuse la dosar de către pârâtă, pentru următorul termen de judecată, nu a fost vătămată în dreptul său la apărare şi la un proces echitabil, în sensul cerinţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale.
Totodată, eventualele erori materiale din cuprinsul încheierilor de şedinţă pot fi rectificate pe calea procedurală reglementată de dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., procedură specială şi prioritară, potrivit regulii specialia generalibus derogant.
Cât priveşte erorile strecurate în cadrul întâmpinării pârâtei, pot fi rectificate de către aceasta, la cererea reclamantei, însă ele nu pot echivala cu lipsa întâmpinării, în condiţiile în care întâmpinarea răspunde, cel puţin parţial, criticilor evocate de această parte, prin cererea de chemare în judecată.
Considerentele tribunalului referitoare la renunţarea reclamantei la judecată sau la menţiunea referitoare la valoarea învederată de reclamantă, pentru un metru pătrat, nu au fost unele decisive în soluţia adoptată, în condiţiile în care pe de o parte, instanţa de judecată nu a luat act de cererea de renunţare la judecată, aceasta nefiind semnată şi fiind mult nuanţată ulterior, iar pe de altă parte, soluţia tribunalului a fost determinată de acceptarea sumei de bani stabilite drept despăgubire, fapt care transforma în inutile, orice precizări relative la valoarea concretă a imobilului expropriat, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, precum şi a încheierilor de şedinţă din 20 şi 27 septembrie 2010, a declarat recurs reclamanta M.J., criticând-o pentru nelegalitate şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de apel a procedat greşit analizând aspectele relative la cuantumul despăgubirilor cu prioritate faţă de cele vizând legalitatea procedurii de expropriere.
- Instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor alin. (8) al art. 5 din Legea nr. 198/2004, însă acesta nu exista la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind introdus prin modificarea intervenită la data de 31 octombrie 2008, prin Legea nr. 184/2008; de asemenea, a menţionat greşit că actualul alin. (8) ar coincide cu alin. (5) din reglementarea anterioară, acesta din urmă, în niciuna dintre variante, neavând incidenţă în cauză;
- Faptul că, la eliberarea sumei, expropriatorul a solicitat reclamantei o declaraţie autentică este un abuz din partea acestuia, care a încercat, astfel, să-şi acopere ilegalităţile din procedura exproprierii, prin consemnarea unei sume de bani care nu corespunde cu despăgubirea, în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, nefiind, astfel, respectată garanţia constituţională privind caracterul just al despăgubirii;
- În mod greşit, a fost ignorată cererea sa de amânare a cauzei, pentru lipsă de apărare, dovedită, de la termenul de judecată din 20 septembrie 2010, când s-au pus concluzii, fiindu-i încălcat dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât părţii i-a fost refuzată şi repunerea cauzei pe rol, solicitată în scris.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Cu toate că recurentul nu a indicat temeiul juridic al criticilor formulate, în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., este posibilă încadrarea primului şi a ultimului motiv, în ordinea prezentată de către recurent, în cazurile prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar a celorlalte două - în cazul descris de art. 304 pct. 9, dat fiind faptul că se pretinde încălcarea ori aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv substanţial, după caz, din perspectiva cărora vor fi analizate.
În cadrul motivelor de recurs formulate, criticile vizând modul de aplicare a normelor de procedură urmează a fi cercetate cu prioritate, date fiind consecinţele eventualei admiteri a susţinerilor părţii pe acest aspect, respectiv admiterea recursului şi casarea în totalitate a deciziei, fără a fi necesară şi evaluarea aspectelor de fond.
1. Motivul de recurs relativ la pretinsa încălcare, de către instanţa de apel, a dreptului reclamantei la apărare, prin respingerea cererilor sale de amânare, respectiv de repunere a cauzei pe rol, vizează încheierile de şedinţă din datele de 20 septembrie 2010, când instanţa de apel a reţinut cauza spre soluţionare, amânând pronunţarea, şi 27 septembrie 2010, când pronunţarea a fost din nou amânată pentru data de 29 septembrie 2010.
În aplicarea art. 106 C. proc. civ., eventuala anulare a încheierilor de şedinţă succesive ar conduce la nulitatea actului subsecvent, anume Decizia pronunţată la data de 29 septembrie 2010, recurată, de asemenea, în cauză, motiv pentru care se impune cercetarea cu precădere a legalităţii acestor acte de procedură.
Contrar susţinerilor recurentei, la termenul de judecată din 20 septembrie 2010, partea nu a formulat o cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, ci de lăsare a cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată, pentru a permite apărătorului ales să se prezinte la proces.
Instanţa a dat curs acestei cereri şi a reluat cauza la sfârşitul şedinţei, în prezenţa reclamantei, amânând chiar pronunţarea, în aplicarea art. 156 alin. (2) C. proc. civ., tocmai pentru a asigura părţii posibilitatea susţinerii apărării concepute în cauză, prin depunerea de concluzii scrise.
În aceste condiţii, dreptul la apărare al reclamantei a fost pe deplin respectat, criticile pe acest aspect urmând a fi înlăturate, nefiind întrunite cerinţele din art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. Este nefondat şi motivul de recurs prin care se reproşează instanţei de apel analizarea aspectelor privind cuantumul despăgubirilor cu prioritate faţă de cele de legalitate a procedurii de expropriere.
Prima instanţă nu a analizat cuantumul despăgubirilor la care ar fi fost îndreptăţită reclamanta în urma exproprierii, pe baza criteriilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 198/2004 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, aspect ce interesa fondul contestaţiei, ci s-a pronunţat asupra susţinerilor pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. privind efectele acceptării ofertei de despăgubiri, formulate în cadrul excepţiei lipsei de interes a contestaţiei împotriva Hotărârii nr. 2 din 25 februarie 2008 emise de pârâtă.
Chiar dacă nu a respins contestaţia ca fiind rămasă fără interes, astfel cum preconiza pârâta prin invocarea excepţiei, tribunalul a valorificat susţinerile acesteia la pronunţarea soluţiei, atât timp cât nu a cercetat cuantumul despăgubirilor cuvenite, ceea ce înseamnă că nu a intrat în fondul cauzei.
În aceste condiţii, în mod corect, instanţa de apel a cercetat legalitatea şi temeinicia sentinţei din perspectiva raţionamentului juridic pe care aceasta s-a întemeiat, făcând o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, "stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".
Faptul că instanţa de apel a cercetat şi alte aspecte, precum cele ţinând de legalitatea procedurii de expropriere, cu toate că sentinţa a fost confirmată în raport de împrejurarea acceptării ofertei de despăgubiri, nu contrazice constatarea anterioară, atât timp cât au fost validate argumentele decisive din hotărârea primei instanţe.
Mai mult, respingerea tuturor susţinerilor reclamantei din motivarea apelului exclude existenţa vreunei vătămări prin ordinea de analiză a acestora, astfel încât, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge şi acest motiv de recurs.
3. Motivele vizând fondul cauzei urmează a fi analizate împreună, întrucât, deşi numerotate distinct în cererea de recurs, constituie argumente în susţinerea încălcării ori a aplicării greşite a aceloraşi prevederi legale.
Sunt nefondate susţinerile referitoare la aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor alin. (8) al art. 5 din Legea nr. 198/2004, în condiţiile în care ipoteza legală nu exista la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind introdusă abia la 31 octombrie 2008, urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008.
Procedând în acest fel, instanţa de apel a dat eficienţă principiului aplicării imediate a legii noi de drept substanţial, fiind vorba despre o situaţie juridică în curs de derulare, neepuizată la momentul intrării acesteia în vigoare (facta pendentia), anume oferta de despăgubire făcută de către pârâtă, ce îşi producea efectele inclusiv în cazul formulării unei cereri în justiţie de către persoana expropriată, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, aşadar, inclusiv în faza apelului.
Pe de altă parte, chiar dacă norma din art. 5 alin. (8) nu exista ca atare în forma legii de la data de 11 iunie 2008 - data sesizării instanţei -, introducerea sa nu a constituit decât o modificare formală a reglementării, în sensul menţionării exprese a cerinţei unei declaraţii autentice care să reflecte acordul expropriatului în privinţa cuantumului despăgubirii propuse de către expropriator.
Astfel, după cum, în mod corect, a constatat instanţa de apel prin interpretarea normei din art. 5, legiuitorul a prevăzut că eliberarea sumei de bani reprezentând despăgubiri pentru expropriere, de către expropriator, se face fie în baza hotărârii emise în procedura administrativă, dacă persoana expropriată acceptă cuantumul despăgubirii propuse, fie în baza hotărârii judecătoreşti irevocabile, dacă persoana vizată de expropriere s-a adresat instanţei în scopul stabilirii despăgubirilor.
În toate cazurile, eliberarea sumei se face la cerere, astfel cum rezultă din art. 5 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 198/2004 (care şi-au păstrat forma iniţială până la data pronunţării deciziei de apel recurate), noţiunea de "cerere" fiind explicitată în art. 4 alin. (3) din HG nr. 941 din 10 iunie 2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, în sensul manifestării de voinţă, în formă scrisă, care exprimă acordul cu privire la cuantumul despăgubirii propuse.
Adăugarea, prin art. 5 alin. (8), a unei condiţii de formă, cea autentică, în ceea ce priveşte manifestarea de voinţă, nu a schimbat fondul problemei, reprezentat de acceptarea cuantumului despăgubirilor, astfel încât relevantă în cauză este opţiunea exprimată de către reclamantă în sensul acceptării sumei de bani propuse de către expropriator.
Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, împrejurarea că i s-a solicitat de către pârâtă o declaraţie în formă autentică în sensul acceptării cuantumului despăgubirilor nu reflectă un abuz al autorităţilor, atât timp cât acest act era prevăzut de legea în vigoare.
O asemenea declaraţie nu i s-ar fi solicitat dacă reclamanta nu şi-ar fi manifestat intenţia de a accepta despăgubirea propusă, adresându-se în acest scop autorităţii competente.
Reclamanta nu a contestat faptul că a fost de acord cu plata sumei de bani propuse, dovadă că a încasat chiar acea sumă de bani, astfel cum au reţinut instanţele de fond, solicitând în prezenta cauză doar diferenţa între suma încasată şi cea care ar fi urmat a fi stabilită de instanţă pe baza expertizei.
De asemenea, nu a contestat natura de act juridic unilateral în ceea ce priveşte acceptarea cuantumului despăgubirilor, reţinută de ambele instanţe de fond, şi nici caracterul irevocabil al opţiunii exprimate de reclamantă, de esenţa actului unilateral.
Aplicarea principiului irevocabilităţii actului juridic unilateral reprezentat de acceptarea propunerii de despăgubiri făcute de expropriator semnifică stingerea dreptului de a se pretinde, de către persoana expropriată, un alt cuantum al despăgubirii, astfel încât, în mod corect, instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a contestaţiei ca neîntemeiată.
În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile relative la împrejurarea că despăgubirea încasată nu ar fi "justă", atât timp cât reclamanta a fost de acord cu plata sumei respective, asumându-şi efectele opţiunii sale.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.J. împotriva încheierilor de şedinţă din 20 septembrie 2010, respectiv, din 27 septembrie 2010 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi împotriva Deciziei nr. 508/A din 29 septembrie 2010 a aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2011.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 7479/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7470/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
