ICCJ. Decizia nr. 7644/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7644/2011
Dosar nr. 16233/3/2009
Şedinţa publică din 31 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 52 din 20 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea formulată de contestatorii D.I., D.R.V. şi D.F., în contradictoriu cu intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primar General; a anulat Dispoziţia nr. 11273 din 11 martie 2009 emisă de intimat; a dispus restituirea în natură către contestatori a terenului în suprafaţă de 252,92 mp, situat în Bucureşti, cu vecinătăţile indicate în dispozitivul hotărârii, conform raportului de expertiză topometrică întocmit de expert P.O.; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă civilă, Tribunalul a reţinut că, prin notificarea nr. 1891/2001 înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc „C.S.A.", notificatorii D.I. şi I.D. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţa de 250 mp, situat în Bucureşti.
Notificarea menţionată anterior a fost soluţionată prin emiterea Dispoziţiei nr. 11273 din 11 martie 2009, prin care a fost respinsă, reţinându-se că notificatorii nu prezintă act de proprietate încheiat în formă autentică, imobilul fiind dobândit prin act sub semnătură privată în anul 1956, iar Decretul nr. 221/1950 prevedea obligativitatea încheierii în formă autentică a actelor de înstrăinare/partaj, având ca obiect imobile/terenuri, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Tribunalul a reţinut, în fapt, că, prin chitanţa sub semnătură privată, încheiată în anul 1956, V.D. a cumpărat de la S. terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 250 mp (în chitanţă s-a menţionat, la momentul primirii ulterioare a ratelor de preţ, că terenul este situat, în urma schimbării denumirii şi numărului poştal al străzii).
Conform certificatelor de naştere, respectiv de căsătorie, în urma căsătoriei, V.D. a luat numele de R.D.
Imobilul a fost preluat de stat în baza prevederilor Decretului nr. 133 din 16 aprilie 1986, de la R.D., din situaţia juridică ataşată în dosarul de fond rezultând că, la data preluării, era compus din teren în suprafaţă de 250 mp şi construcţie; ulterior preluării, construcţia a fost demolată şi s-au acordat despăgubiri pentru aceasta (nu şi pentru teren), conform înscrisurilor ataşate la dosar.
Conform certificatului de moştenitor eliberat de fostul notariat de Stat al sectorului 5 Bucureşti, sub nr. 1718 din 27 octombrie 1992, de pe urma defunctei R.D. au rămas ca moştenitori D.I. şi I.D. (care au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001); conform certificatului de moştenitor eliberat de Biroul Notarului Public „D.N.M." sub nr. 66 din 14 decembrie 2006, de pe urma defunctului I.D. au rămas ca moştenitori D.F. şi D.R.V. (contestatori în cauza de faţă, alături de D.I.).
În ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra terenului, Tribunalul (fără a lua în discuţie Decretul nr. 221/1950, care prevedea obligativitatea încheierii în formă autentică a actelor de înstrăinare/partaj având ca obiect imobile/terenuri - aspect care, de altfel, nu a fost contestat în cauza de faţă), a avut în vedere că aceasta nu a fost făcută prin Sentinţa civilă nr. 5595 din 04 septembrie 1987, pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, întrucât prin dispozitivul acestei sentinţe s-a constatat doar că R.D. este constructor de bună-credinţă, fără a se dispune însă şi în sensul că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, astfel cum susţin contestatorii.
Cu toate acestea, Tribunalul a constatat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora: "(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
Or, în cauză, după cum s-a arătat anterior, imobilul teren în suprafaţă de 250 mp, a fost preluat de la R.D., aceasta figurând, de altfel, şi ca titular de rol fiscal, conform relaţiilor din dosar fond.
Ca atare, Tribunalul a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a contestatorilor (în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată) la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafaţă de 250 mp, preluat de la autoarea lor, în condiţiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar aceştia sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, în ordinea de prioritate stabilită conform art. 1 şi 7 din acelaşi act normativ.
În ceea ce priveşte tipul de măsuri reparatorii care se vor acorda, Tribunalul a constatat că, în cauză, este posibilă restituirea în natură, care are prevalenţă asupra celorlalte tipuri de măsuri reparatorii în echivalent (de altfel, din relaţiile depuse la dosar fond rezultă că nu este posibilă acordarea de bunuri în compensare).
Astfel, terenul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topometrică depus la dosar fond, efectuat în baza actelor dosarului şi planurilor topografice puse la dispoziţie de Primăria municipiului Bucureşti, rezultând că suprafaţa actuală este de 252,92 mp, este un teren viran mărginit pe trei laturi tot de teren viran, care nu este ocupat de construcţii supraterane.
Expertul a precizat că nu poate concluziona asupra existenţei/inexistenţei unor reţele edilitare subterane, învederând că, pe acest aspect, a solicitat Primăriei municipiului Bucureşti planul cu reţele edilitare, fiindu-i comunicat însă de către instituţia solicitată că nu deţine un astfel de plan; expertul a opinat că nu s-ar justifica existenţa unor reţele edilitare pe un teren viran, fără niciun fel de reţele edilitare subterane.
Tribunalul a avut în vedere şi faptul că intimatul nu a contestat aspectele reţinute în raportul de expertiză - inexistenţa planului cu reţele edilitare, aprecierea expertului referitoare la inexistenţa în cazul terenului în litigiu a unor reţele edilitare subterane - şi, de altfel, nu s-a opus pretenţiilor contestatorilor, în cauză, nefiind depusă întâmpinare şi nefiind solicitate probe în apărare.
Împotriva acestei sentinţe civile a formulat apel Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin Decizia civilă nr. 581A din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a schimbat, în tot, sentinţa atacată, în sensul respingerii contestaţiei formulată de D.I., D.F. şi D.R.V. împotriva Dispoziţiei nr. 11273 din 11 martie 2009 emisă de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Este corect, conform actelor de la dosar că terenul notificat a fost preluat prin act sub semnătură privată.
Or, proprietatea nu se transferă decât prin acte autentice (ad validitatem, ad solemnitatem şi ad probationem).
Cum a fost preluat ulterior anului 1950, erau aplicabile Decretele nr. 221/1950 şi, respectiv, nr. 144/1958, şi trebuia obţinută o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, în condiţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958.
În aceste condiţii intimaţii nu sunt proprietari, nu au calitatea de persoană îndreptăţită şi nici nu au calitate şi capacitate procesuală activă de a notifica terenul, iar notificarea a fost corect respinsă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D.I., D.R.V. şi D.F., criticând-o pentru următoarele motive:
În mod neîntemeiat şi nelegal, instanţa de apel a dispus admiterea apelului formulat de către intimat, apreciind că atâta vreme cât recurenţii sau autorii lor nu au formulat o acţiune judecătorească prin care să solicite pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, recurenţii nu probează un drept de proprietate şi, astfel, nu deţin calitatea de persoane îndreptăţite.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, «(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.»
Având în vedere prevederile legale anterior menţionate, faptul că autoarea recurenţilor, R.D., a figurat ca titular de rol fiscal cu privire la terenul în litigiu, şi acesta figurează în cuprinsul Decretului C.S. nr. 133 din 16 aprilie 1986, la anexa 1, poziţia 219, şi în cuprinsul Decretului C.S. nr. 242/1987, ca fiind preluat de la proprietara R.D., recurenţii au făcut dovada faptului că au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, în virtutea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Contrar concluziilor instanţei de apel, instanţa de fond a analizat în mod legal şi temeinic probatoriul existent la dosarul cauzei, a apreciat corect valoarea lor probatorie în ce priveşte calitatea de moştenitori ai autoarei sus-menţionate, dreptul de proprietate al acesteia, preluarea abuzivă a terenului, calitatea de persoane îndrituite la restituire şi posibilitatea efectivă de a le fi restituit în natură terenul.
D.I., împreună cu fratele său, I.D. (tatăl decedat al Iui D.R.V. şi soţul decedat al lui D.F.) au transmis Primăriei municipiului Bucureşti, prin intermediul biroului executorului judecătoresc, notificarea înregistrată sub nr. 1891 din 10 august 2001, prin care au solicitat, în calitate de persoane îndreptăţite, restituirea în natură sau prin echivalent a terenului, anexând documente de stare civilă şi certificate de moştenitor prin care au demonstrat calitatea de moştenitori ai defunctei R.D., proprietara terenului, precum şi înscrisuri doveditoare, care probează dreptul de proprietate al defunctei şi preluarea abuzivă a terenului (Sentinţa civilă pronunţată în data de 04 septembrie 1987 în Dosarul nr. 8909/1987, de Judecătoria sector 6 Bucureşti; istoricul de rol fiscal al terenului eliberat sub nr. 018-6-01012 din 16 februarie 2006 de către Serviciul Public pentru Finanţe Publice Locale din cadrul Primăriei Sectorului 6; situaţia juridică a terenului eliberată sub nr. 593471/599 din 24 ianuarie 2007 de către Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală; borderoul nr. 686 din 03 februarie 1988 pentru plata despăgubirilor, adeverinţa eliberată în data de 28 ianuarie 1988, referitoare la procesul-verbal nr. 365 din 26 iunie 1987.
În ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenului, acesta a fost achiziţionat de către R.D. de la S.C., în anul 1956.
La momentul achiziţionării, R.D. a încheiat cu vânzătorul S.C. (care nu a avut niciun moştenitor) doar un act sub semnătură privată privind terenul.
În acest sens, într-adevăr, sunt incidente dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din Decretul nr. 221/1950, care impuneau ca fiind condiţie ad validitatem pentru perfectarea oricăror înstrăinări între vii „de orice fel a terenurilor cu sau fără construcţiuni, care se află pe teritoriul Capitalei R.P.R." forma autentică a înscrisurilor de înstrăinare şi „autorizarea prealabila a Sfatului Popular respectiv".
Reprezentanţii Primăriei municipiului Bucureşti, în mod corect, au făcut menţiune în cuprinsul dispoziţiei despre incidenţa prevederilor Decretului nr. 221/1950.
Cu toate acestea, emiterea dispoziţiei s-a făcut în mod netemeinic şi nelegal, întrucât au fost ignorate celelalte documente doveditoare ale calităţii şi dreptului recurenţilor de proprietate, astfel cum, în mod corect, s-a arătat în sentinţă.
În acest sens, prin sentinţa civilă pronunţată în data de 04 septembrie 1987, în Dosarul nr. 8909/1987, de Judecătoria sector 6 Bucureşti s-a admis acţiunea reclamantei R.D. şi s-a constatat, de asemenea, că aceasta „este constructor de bună-credinţă al imobilului" situat pe teren. Faţă de cele constatate mai sus, de către instanţa de judecată, rezultă în mod clar faptul că autoarea R.D. a uzucapat dreptul de proprietate asupra terenului.
De altfel, dreptul de proprietate al autoarei R.D. asupra terenului a fost constatat nu numai prin sentinţă, ci şi de către autorităţile publice locale, centrale şi fiscale. În acest sens, se menţionează istoricul de rol fiscal al terenului, eliberat sub nr. 018-6-01012 din 16 februarie 2006, de către Serviciul Public pentru Finanţe Publice Locale din cadrul Primăriei sectorului 6, prin care se precizează faptul că „rolul fiscal de la această adresă a fost închis la cererea înregistrată sub nr. 409 din 06 ianuarie 1986, depusă de către R.D., în baza procesului-verbal de preluare a acestui imobil de către ICRAL Giuleşti din 17 decembrie 1985".
Prin urmare, coroborând toate înscrisurile mai sus menţionate, se concluzionează că autoarea R.D. a figurat ca proprietar al terenului în evidenţele fiscale până la data de 06 ianuarie 1986, deţinând în proprietate şi posedând terenul cu bună-credinţă şi netulburată în drepturile sale pentru o perioadă de 30 de ani.
În ce priveşte deposedarea abuzivă a autoarei recurenţilor de terenul proprietatea sa, aceasta a fost constatată şi de către Primăria municipiului Bucureşti, care, prin adresa privind situaţia juridică a terenului, eliberată sub nr. 593471/599 din 24 ianuarie 2007 de către Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală - Serviciul Evidenţa Proprietăţii, preciza faptul că terenul a făcut obiectul mai multor acte normative, respectiv Decretul C.S. nr. 133 din 16 aprilie 1986, în care, la anexa 1, la poziţia 219, R.D. figurează ca fiind proprietara terenului şi Decretul C.S. nr. 242/1987, în care, la poziţia 295 din anexă figurează, de asemenea, R.D. ca proprietară a terenului.
Faţă de cele menţionate mai sus, rezultă în mod clar faptul că R.D., în calitate de proprietară a terenului, a fost deposedată în mod abuziv, de către statul român.
Mai mult, aşa cum rezultă şi din borderoul nr. 686 din 03 februarie 1988 pentru plata despăgubirilor - exproprieri - privind şantierul eliberat în considerarea Decretului nr. 133/1986, de către CPMB - DGDAL - ICRAL Giuleşti, şi din adeverinţa eliberată în data de 28 ianuarie 1988 referitoare la procesul-verbal nr. 365 din 26 iunie 1987, imobilul proprietatea autoarei R.D., compus din teren şi construcţie, a fost evaluat de către autorităţile competente, care, contrar evaluării făcute şi pentru teren, au acordat autoarei părţilor despăgubiri băneşti doar pentru construcţia proprietatea sa.
Recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului promovat de către Municipiul Bucureşti şi, în consecinţă, menţinerea sentinţei, ca legală şi temeinică.
În raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului, pe care o consideră întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recurenţii au încadrat susţinerile formulate în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar dezvoltarea lor nu permite o asemenea încadrare.
În esenţă, recurenţii critică situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în raport de probele administrate, susţinând că au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei lor asupra terenului în litigiu, prin înscrisurile depuse la dosar, inclusiv prin hotărârea judecătorească prin care s-a constatat calitatea acesteia de constructor de bună-credinţă asupra terenului în litigiu, respectiv sentinţa civilă din 4 septembrie 1987 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, rămasă definitivă.
Or, faţă de actuala structură a recursului, reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate nu mai poate avea loc, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., ce permitea o astfel de analiză, prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Recurenţii prezintă modalitatea în care autoarea lor, R.D., a dobândit imobilul în litigiu, respectiv prin înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1956, cu S.C., invocând înscrisuri din care rezultă că aceasta achita impozitul aferent terenului, figurând ca proprietar în evidenţele fiscale; precizează şi actele normative în baza cărora bunul a fost preluat, precum şi faptul că sunt moştenitorii persoanei menţionate, potrivit actelor succesorale depuse la dosar.
Prin toate aceste critici, recurenţii intenţionează să combată cele reţinute în fapt, de către Curte, şi anume că autoarea lor nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în raport de faptul că terenul putea fi transmis în proprietate către aceasta, doar în baza unui act autentic de vânzare-cumpărare încheiat cu S.C., act care nu s-a perfectat în forma cerută de legea în vigoare la data respectivă, şi anume Decretul nr. 221/1950 şi Decretul nr. 144/1958.
De asemenea, a mai arătat Curtea, nu s-a obţinut o hotărâre judecătorească care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în baza art. 12 din Decretul nr. 144/1958.
Faţă de considerentele Curţii, singura critică de nelegalitate care s-ar fi putut formula de recurenţi ar fi trebuit să se raporteze la actele normative în raport de care instanţa de apel a considerat necesar ca actul perfectat între autoarea reclamanţilor şi pretinsul vânzător să fie încheiat în formă autentică, şi anume Decretul nr. 221/1950 şi Decretul nr. 144/1958.
Reclamanţii nu au combătut, însă, incidenţa, în speţă, a celor două acte normative, dimpotrivă au arătat că sunt de acord cu reţinerea, de către unitatea deţinătoare, a aplicabilităţii primului dintre actele normative enunţate mai sus.
Necombătând pentru motive de nelegalitate cele reţinute de Curtea de Apel în legătură cu modalitatea prin care actele juridice privind terenurile puteau fi încheiate în mod valabil, în raport de legea în vigoare la data încheierii lor, prezenta instanţă nu poate proceda la modificarea deciziei, în sensul celor pretinse de reclamanţi.
Modul în care au fost interpretate probele, de către instanţa de apel, inclusiv în legătură cu cele reţinute prin sentinţa pronunţată în anul 1987, hotărârea judecătorească având tot valoarea unui mijloc de probă în acest proces, nu poate fi apreciat de prezenta instanţă, pentru considerentele deja arătate.
În ceea ce priveşte invocarea prezumţiilor cu care operează art. 24 din Legea nr. 10/2001 referitor la existenţa şi întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului, susţinerile recurenţilor nu se circumscriu unui motiv de nelegalitate, astfel cum intenţionează aceştia, deoarece textul de lege nu are legătură cu argumentele în drept ale Curţii, pentru care s-a respins contestaţia reclamanţilor.
Astfel, Curtea a reţinut că există un înscris prin care se pretinde transmisiunea dreptului de proprietate către autoarea reclamanţilor, dar acesta fiind un înscris sub semnătură privată, nu produce efect translativ de proprietate faţă de legislaţia în vigoare la data încheierii lui, care pretindea ad validitatem, forma autentică pentru transferul proprietăţii asupra terenurilor.
Reţinând că există probe privind dreptul autoarei reclamanţilor asupra terenului, dar acestea nu dovedesc transferul dreptului pretins către persoana menţionată, art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost invocat de recurenţi în mod formal, deoarece textul de lege se aplică doar în cazul în care nu există astfel de probe, iar nu când valoarea probatorie a dovezilor invocate nu este cea scontată de părţi, în sensul că nu au efect translativ de proprietate.
Cum nu se pune această problemă în speţă, reclamanţii invocând şi dovedind că autoarea lor a încheiat o convenţie în legătură cu terenul în litigiu, dar fără efect translativ de proprietate, nu se pune problema aplicării şi, în consecinţă, nici a nerespectării art. 24 din Legea nr. 10/2001, care porneşte de la o altă premisă decât ipoteza din speţă, respectiv inexistenţa unor înscrisuri prin care se pretinde dovada dreptului de proprietate în persoana celui deposedat abuziv.
Având în vedere că situaţia premisă a art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu este îndeplinită în litigiul de faţă, nici textul de lege respectiv nu are legătură cu situaţia reţinută de instanţă, neputându-se invoca încălcarea sa.
Cât priveşte dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, de către autoarea reclamanţilor, ceea ce se pretinde că s-ar fi reţinut în cuprinsul sentinţei pronunţate în anul 1987, această susţinere nu poate fi primită ca motiv de recurs, deoarece vizează tot interpretarea unui mijloc de probă, şi anume hotărârea judecătorească menţionată, în legătură cu dreptul de proprietate al autoarei reclamanţilor, iar nu un motiv de nelegalitate al deciziei recurate.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca, de altfel în niciunul dintre motivele de casare sau de modificare reglementate în art. 304, astfel încât, în baza art. 306 din acelaşi cod, va constata nul recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii D.I., D.R.V. şi D.F. împotriva Deciziei nr. 581 A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7649/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7642/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
