ICCJ. Decizia nr. 7620/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7620/2011
Dosar nr.2751/101/2010
Şedinţa publică din 28 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 aprilie 2010, reclamanta R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru a fi obligat la 1.000.000 euro daune morale, în calitate de moştenitoare a bunicului său C.C., condamnat pe nedrept în perioada 10 mai 1961 - 3 august 1964.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că bunicul său a fost învăţător şi pentru convingerile sale politice a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 94/1961 de Tribunalul Militar la 8 ani închisoare, fiind purtat prin mai multe închisori, apoi în Delta Dunării unde a fost obligat să culeagă stuf din apă. Din cauza presiunilor asupra familiei, părinţii ei au divorţat, statul a confiscat averea acesteia şi după eliberarea din închisoare a avut probleme grave de sănătate. A mai arătat că prin Decizia nr. 70/1997 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi a dispus achitarea bunicului său şi înlăturarea măsurii confiscării averii.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi nedovedită, dar şi inadmisibilă întrucât autorul reclamantei avea posibilitatea să solicite drepturile cuvenite în baza art. 504 C. proc. pen.
Prin Sentinţa civilă nr. 298 din 4 iunie 2010 a Tribunalului Mehedinţi s-a admis acţiunea şi a fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 200.000 euro despăgubiri morale.
Tribunalul a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 94/1961 a Tribunalului Militar Bucureşti bunicul reclamantei, C.C., a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prevăzută de art. 209 C. pen., executarea pedepsei începând la 10 mai 1961, fiind pus în libertate la 3 august 1964, aşa cum reiese din adresa X din 1990 a MI.
S-au considerat incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi prevederile art. 5 din acelaşi act normativ care stabilesc dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 precum şi, după decesul acestei persoane, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Reclamanta a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptăţită, fiind moştenitor legal al autorului C.C., condamnat penal de regimul comunist iar pentru stabilirea daunelor morale, s-a constatat că prin condamnarea bunicului reclamantei s-a produs un prejudiciu moral constând în atingerea adusă demnităţii, onoarei acestuia, familia sa având de suferit în urma condamnării sale din partea autorităţilor, neavând posibilitatea de a se realiza deplin pe plan social, profesional.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român motivând că acţiunea este inadmisibilă deoarece reclamanta putea solicita despăgubiri potrivit art. 504 C. proc. pen. S-a susţinut că daunele morale sunt neîntemeiate şi nedovedite, iar în subsidiar s-a criticat cuantumul daunelor morale acordate, s-a arătat că reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu cu consecinţe dintre cele mai grave şi s-a susţinut că instanţa nu a stabilit dacă pentru acelaşi autor s-au formulat mai multe cereri de către diferiţi moştenitori.
Apelantul a invocat şi modificarea legii prin OUG nr. 62/2010, prin care s-a plafonat cuantumul despăgubirilor.
Prin Decizia nr. 406 din 18 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelul pârâtului, reţinând următoarele:
Reclamanta a promovat acţiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale în temeiul dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenţii acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sale sunt suspendate de drept.
Deşi la data soluţionării apelului de faţă termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Asupra caracterului şi obligativităţii unor astfel de decizii s-a pronunţat Curtea Constituţională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puţin de instituţiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. Mai mult, în situaţia în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăşi termenul de 45 zile, Decizia Curţii Constituţionale nu şi-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.
Caracterul obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanţe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cu care România este stat de drept.
Constatând că nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituţiei dispoziţiile invocate de reclamantă în promovarea acţiunii şi aplicate de prima instanţă pentru admiterea cererii privind acordarea daunelor morale, instanţa de apel a apreciat că acţiunea este neîntemeiată.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamanta R.E., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că în mod nelegal a fost respinsă cererea dedusă judecăţii întrucât probele administrate au relevat că bunicul său a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prevăzută de art. 209 C. proc. civ. şi considerată de legea specială invocată în cauză - Legea nr. 221/2009 - drept condamnare cu caracter politic. În acest fel sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 5 din acelaşi act normativ ce recunosc dreptul persoanelor aflate într-o asemenea situaţie, la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
A susţinut că a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în accepţiunea aceleiaşi legi, fiind moştenitoare legală a autorului său C.C., în calitate de nepoată.
A învederat ca fiind legală dispoziţia primei instanţe privind modalitatea de determinare cât şi cuantumul sumei reţinute şi stabilite cu titlu de despăgubiri.
Dispoziţiile Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale la care face referire instanţa de apel nu sunt incidente în cauza de faţă, întrucât la data promovării prezentei acţiuni, exista temeiul de drept invocat în cauză - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - astfel încât aplicarea acestei decizii în cauza dedusă judecăţii, ar însemna ca victimelor regimului totalitar comunist să li se încalce grosolan dreptul la compensaţii băneşti pentru prejudiciile morale suferite.
A solicitat admiterea recursului şi schimbarea deciziei recurate în sensul admiterii acţiunii reclamantei şi obligării pârâtului la plata daunelor morale solicitate.
Recursul nu este fondat.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, „deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Aceleaşi prevederi se regăsesc în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Faţă de această reglementare, constituţională şi, respectiv, legală, trebuie distinsă natura juridică a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale şi, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.
a) Sub primul aspect - natura juridică a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale - deşi nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel care intervine nu este legiuitorul însuşi, emitentul actului, ci organul jurisdicţional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituţionalitate, consecinţele declarării caracterului neconstituţional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existenţă juridică şi deci să mai constituie temei al pretenţiilor în justiţie.
Din motive de securitate şi de stabilitate a circuitului juridic, Constituţia României prevede că efectele declarării neconstituţionale a actului (legi, ordonanţe, regulamente) se produc doar ex nunc.
Este vorba aşadar de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art. 147 alin. (1) din Constituţia României] actului declarat neconstituţional pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanţei de jurisdicţie constituţională, hotărâre cu caracter general obligatoriu şi care se bucură de putere de lucru judecat.
b) Fiind în prezenţa lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalităţii în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei.
Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Nu este vorba, în această situaţie, despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv a supravieţuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situaţiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât şi obligaţiile corelative ale părţilor, configurate prin acordul lor de voinţă, îşi păstrează întinderea, durata, modalităţile de exercitare şi de executare stabilite la data perfectării actului juridic).
Aşadar, în cazul situaţiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situaţii juridice legale, în desfăşurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată s-a pronunţat de altfel instanţa supremă, printr-o decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 350/19.05.2011), prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi prin urmare „instanţele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.E. împotriva Deciziei nr. 406 din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7617/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 7621/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
