ICCJ. Decizia nr. 7623/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7623/2011
Dosar nr.8558/95/2010
Şedinţa publică din 28 octombrie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Acţiunea civilă înregistrată sub nr. 8558/95/2010, reclamanta P.D. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând daune morale şi măsuri reparatorii pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă faţă de părinţii săi, S.D. şi S.A.
Prin Sentinţa civilă nr. 311 din 01 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.D. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 4000 euro despăgubiri civile.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin art. 3 din Legea nr. 221/2009 s-a recunoscut de drept caracterul politic al măsurii administrative ce a fost dispusă prin Decizia nr. 200/1951.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor la care urmează să fie obligat statul, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispoziţiile Ordonanţei nr. 62/2010 prin care a fost modificată şi completată Legea nr. 221/2009, care la art. 1 a stabilit un cuantum de 5000 euro pentru soţul/soţia sau descendenţii de gradul I.
Cum, reclamanta prin acţiunea introductivă a solicitat acordarea de despăgubiri pentru măsura administrativă cu caracter politic dispusă faţă de părinţii săi S.D. şi S.A., făcând dovada calităţii de descendent de gradul I de pe urma acestora, tribunalul a apreciat că este întemeiată acţiunea reclamantei, admiţând-o în parte, cu obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanţe, la plata sumei de 4000 euro, la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri ţinându-se seama şi de măsurile reparatorii deja acordate reclamantei prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei decizii civile a formulat apel Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 454 din 08 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român reprezentant prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea formulată de reclamanta P.D.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Nu este fondat motivul de apel privitor la nedovedirea prejudiciului moral, deoarece acest prejudiciu este rezultatul daunelor de natură nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale persoanei.
Daunele morale constau în atingerea adusă acelor valori ale individului care definesc personalitatea, precum existenţa fizică, integritatea corporală, sănătatea, sensibilitatea fizică şi psihică, precum şi sentimentele.
Dovada prejudiciului moral suferit nu se poate face cu probe materiale, pentru că în acest caz sunt lezate drepturi nepatrimoniale.
La stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul moral se au în vedere valorile umane lezate şi măsura în care au fost afectate, consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic, psihic, profesional, familial şi social.
Prin condamnarea politică a autorilor reclamantei le-au fost lezate valori esenţiale ale personalităţii umane, precum dreptul la viaţă, la libertate, la sănătate, la munca liberă - astfel că sub aspectul reţinerii unui prejudiciu moral cauzat autorilor reclamantei, sentinţa este temeinică şi legală.
Schimbarea sentinţei se impune, însă din alte considerente privitoare la temeiul de drept al despăgubirilor acordate.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenţii până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţia României.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile a căror neconstituţionalitate s-a constatat sunt suspendate de drept.
În raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia care a declarat neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale este definitivă şi obligatorie, efectele sale răsfrângându-se şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, Decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Asupra caracterului şi obligativităţii acestor decizii s-a pronunţat Curtea Constituţională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).
Deşi, la data soluţionării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional nu a expirat, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistenţa normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispoziţiile legale îşi încetează efectele.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională, nu se mai aplică, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplică dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia să nu aplice în acea cauză, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
În măsura în care este necesar, instanţa judecătorească aplică direct dispoziţiile Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispoziţiile declarate neconstituţionale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremaţiei Constituţiei şi importanţa controlului constituţionalităţii legilor de către Curtea Constituţională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Cum, în speţă, dispoziţiile pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi care au fost avute în vedere de prima instanţă la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituţiei - se constată că sentinţa este lipsită de temei legal.
Totodată, trebuie avute în vedere şi considerentele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut că expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, potrivit căreia „în privinţa prejudiciului suferit (...) pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist", nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice (art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009) cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.
S-a mai reţinut în considerentele deciziei că prin introducerea posibilităţii descendenţilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri şi anume cel al echităţii şi dreptăţii şi că, prin dispoziţiile legale analizate sub aspect constituţional se diluează scopul pentru care au fost reglementate.
Nu se poate reţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţie în vigoare la data promovării acţiunii, reclamanta are o „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziţie legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad hoc (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.D.
Criticile formulate prin motivele de recurs se întemeiază pe art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
În mod greşit instanţa de apel a admis apelul şi a modificat sentinţa tribunalului, în motivarea deciziei invocându-se declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15.11.2010.
Pe de o parte, la momentul la care Curtea de apel s-a pronunţat, respectiv la data de 08 decembrie 2010, se consideră că norma de drept era suspendată, însă în vigoare, întrucât nu era împlinit termenul de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., potrivit art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie.
De asemenea, în conformitate cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
În conformitate cu dispoziţiile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative „abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din Ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament."
Faţă de aceste argumente se consideră că la momentul pronunţării, exista o situaţie juridică nereglementată, echivalentă vidului legislativ, iar admiterea apelului s-a făcut cu încălcarea legii, în sensul că instanţa de apel în nici un caz nu putea să motiveze hotărârea de admitere în temeiul unei decizii a Curţii Constituţionale care nu era aplicabilă la data de 08 decembrie 2010 cum, de altfel, la acel moment, instanţa de apel nu avea de unde să ştie dacă legiuitorul va înţelege să coreleze sau nu normele legii cu Decizia sau/şi să emită un act nou.
Obiectul litigiului este dat de dreptul subiectiv sau interesul legitim invocat de reclamantă, a cărui protecţie se solicită prin intermediul justiţiei, pentru că, în fapt, prin situaţia juridică nou creată nu s-au schimbat faptele care reprezintă cauza petendi a acţiunii, nu s-au schimbat pretenţiile formulate, ci instanţa trebuia să interpreteze actul dedus judecăţii în funcţie de normele interne existente şi/sau normele comunitare aplicabile în cauză.
Rolul instanţei este esenţial în privinţa aplicării normei de drept, pe baza faptelor prezentate de către părţi, în virtutea disponibilităţii, aspect diferit de calificarea cererii. Aplicarea normei se realizează după alegerea sa pe baza faptelor corect stabilite şi încadrate juridic, şi presupune mai întâi interpretarea dispoziţiei legale.
Pe de altă parte, se poate aprecia că Legea nr. 221/2009 era constituţională la momentul introducerii cererii, astfel încât aplicarea deciziei Curţii Constituţionale încalcă principiul neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României. La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a se solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Totodată, recurenta reclamantă a invocat necesitatea respectării actelor internaţionale în materie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
În primul rând, se constată că invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a indicat în care parte hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii sau, în care parte se consideră că nu este deloc motivată, ca ipoteze ale motivului de nelegalitate invocat. De altfel, referirea la acest motiv de nelegalitate este lipsită de orice susţinere în dezvoltarea formulată în scris a acestui motiv de recurs.
De asemenea, Înalta Curte observă că în cauză nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Textul de lege invocat prevede posibilitatea de a cere modificarea ori casarea unei hotărâri „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia."
Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii", al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" a fost schimbat, priveşte încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ceea ce în speţă nu se verifică.
Referitor la criticile întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluţionată speţa în mod definitiv, nu este cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării în recurs, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of., sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.D. împotriva Deciziei nr. 454 din 08 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7642/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7617/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
