ICCJ. Decizia nr. 7642/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7642/2011
Dosar nr.4882/118/2008
Şedinţa publică din 31 octombrie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 785 din 22 iunie 2009, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii A.I. şi N.C., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa, prin Primar, Consiliul Local Constanţa, Primarul Municipiul Constanţa; a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu RA E.D.P.P. Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţite, în temeiul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv a acestora.
Art. 4 alin. (2) din acelaşi act arată că „de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite".
Autorul comun al reclamanţilor a fost A.H. Potrivit certificatului de moştenitor nr. 206/1955 acesta a avut drept urmaşi pe S.A.L.M. - fiica, V.S.O. - soţie supravieţuitoare, K.R. şi B.B. - nepoţi de soră testamentară.
Numita V.S. a fost moştenită de M.M. în calitate de soră şi A.I., în calitate de legatar universal, reclamant în cauza de faţă, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 59/1963.
La rândul său M.M., cunoscut şi sub numele de M.M.E.M., a fost moştenită de către N.C., reclamanta în cauză, aspect rezultat din certificatul de moştenitor nr. 526/1982.
Terenul în suprafaţă de 662,70 mp situat în Constanţa, staţiunea Mamaia a fost dobândit, în anul 1935, de către autorul comun al reclamanţilor, A.H., prin schimb de la numitul V.A. care la rândul său l-a achiziţionat de la Primăria Municipiului Constanţa. În acest sens stau înscrisurile aflate la dosar.
În aceeaşi zonă, autorul reclamanţilor a mai deţinut o suprafaţă de teren de 387,33 mp cumpărat de la Primăria Constanţa în anul 1930.
Prin Decizia nr. 695 din 12 septembrie 1942 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat ca A.H. este exceptat de la naţionalizarea bunurilor sale în temeiul Decretului-lege nr. 842/1941 privind trecerea în proprietatea statului a imobilelor urbane aparţinând evreilor persoane fizice sau societăţi evreieşti. În cuprinsul acestei hotărâri judecătoreşti s-a menţionat că proprietatea lui A.H. suprafaţa de teren de 662,70 mp.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin imobil preluat abuziv se mai înţelege „orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat".
Art. 1 lit. e) din HG nr. 250/2007 instituie sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire în favoarea persoanei care pretinde dreptul. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, faptul că imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.
În speţă, reclamanţii nu au precizat modul în care bunul a fost preluat de către stat şi nici data acestei preluări. Nici din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu a rezultat modalitatea de preluare a bunului.
În primul rând, Tribunalul a învederat că prin expertiza efectuată în cauză nu s-a putut individualiza imobilul, astfel că nu se putea reţine că acesta se afla în patrimoniul statului pentru a deveni operabilă prezumţia de preluare abuzivă instituită de art. 1 lit. e) din HG nr. 250/2007.
În al doilea rând, Tribunalul a apreciat că, în cauză, preluarea bunului nu a fost una abuzivă, pentru considerentele ce succed.
Bunul - teren în suprafaţă de 662,70 mp, staţiunea Mamaia - a fost dobândit de către autorul H. de la numitul V.A. care, la rândul său, l-a achiziţionat de la Primăria Municipiului Constanţa la data de 28 martie 1935, act ce se regăseşte transcris în registrul deţinut de Arhivele Naţionale la nr. 1549.
Din Adresa din 22 mai 2000 a Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanţa rezultă că lotul de teren face parte din suprafaţa menţionată în inventarul bunurilor imobiliare aparţinând Primăriei Constanţa, terenul fiind cedat statului de către Ministerul Agriculturii prin procesele-verbale din 28 aprilie 1905 şi 8 aprilie 1935.
Consiliul Comunal al Primăriei, prin Decizia nr. 25.1905 a hotărât dezvoltarea acestei zone şi vânzarea loturilor de teren rezultate din parcelare cu condiţia expresă ca dobânditorul să construiască în termen de 4 ani. Ulterior, în anul 1924, acest termen a fost prelungit la 6 ani, sub condiţia desfiinţării contractului pentru neplata la termenul de scadenţă a ratelor sau neîndeplinirea obligaţiei de construire. Prin Decizia nr. 22.043/1958 a fostului Sfat Popular al oraşului Constanţa s-au declarat de drept desfiinţate toate actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru neexecutarea clauzelor prevăzute cu privire la plata preţului şi edificarea construcţiilor.
Este adevărat că reclamaţii nu au depus la dosar înscrisul ce materializează convenţia de vânzare-cumpărare cu autorul schimbului de imobile realizat cu A.H., însă Tribunalul apreciază că şi în cauză, la origini a fost încheiat un astfel de act. Această concluzie rezultă din poziţionarea terenului, din faptul că acesta a fost individualizat în extrasul provenit de la Arhivele Statului prin lot şi careu că de altfel toate terenurile ce au făcut obiectul unor astfel de convenţii, că terenul a fost cumpărat de la Primăria Constanţa. Aşa fiind, bunul a fost transmis grevat de obligaţia de construire impusă de actul normativ sub imperiul căruia a fost încheiată vânzarea. Aşadar, părţile au prevăzut o clauză potrivit cu care nerespectarea obligaţiei de a construi sau de a achita preţul atrage după sine rezoluţiunea de plin drept a contractului, fără punere în întârziere şi fără nicio altă formalitate, act încheiat sub imperiul deciziei Consiliului Comunal a Municipiului Constanţa din 1935.
Plata preţului a fost efectuată în mod integral la momentul achiziţionării, însă cu privire la edificarea construcţiei nu au fost produse dovezi.
Pactul comisoriu de gradul IV presupune ca părţile să prevadă în contract clauza potrivit cu care în caz de neexecutare a unei părţi a obligaţiilor sale acesta se consideră rezolvat de plin drept. O astfel de clauză a grevat contractul de vânzare-cumpărare al bunului din cauză şi a operat în cauză pentru clauza de construire. Prin urmare, bunul nu a intrat în mod abuziv în patrimoniul statului ci în temeiul desfiinţării de drept a unei convenţii încheiate cu acesta şi, prin urmare, ipoteza prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu se regăseşte în speţă.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 299C din 22 decembrie 2010, a respins apelul, ca nefondat, declarat de apelanţii-reclamanţi A.I., N.C., împotriva Sentinţei civile nr. 785 din 22 iunie 2009, în contradictoriu cu pârâţii: municipiul Constanţa, prin Primar, Consiliul Local Constanţa şi Primarul municipiului Constanţa şi RA E.D.P.P. Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul definind la art. 2 care anume preluări pot fi reţinute ca fiind abuzive în sensul acestui act normativ, de exemplu: naţionalizarea, confiscarea averii, preluarea fără vreun titlu sau pentru neplata impozitelor etc.
În categoria preluărilor mai sus arătate, caracterizate a fi abuzive, nu se încadrează şi acele situaţii în care, ca urmare a desfiinţării unor contracte civile pentru nerespectarea de către părţile contractante a clauzelor contractuale, bunul se reîntoarce în patrimoniul părţii contractante îndreptăţite la această măsură.
Este şi situaţia părţilor care au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, contract care ulterior a fost desfiinţat, fie pe cale judiciară, fie, în cazul în care părţile au înţeles să insereze clauze contractuale exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii, în puterea acestor clauze.
În acest context al analizei este de menţionat că inserarea într-un contract a unui pact comisoriu (cu excepţia celui care reiterează dispoziţiile art. 1020 C. civ.), nu mai face necesară intervenţia instanţei judecătoreşti, dar dacă totuşi se apelează la ea, instanţa va putea face numai verificările pe care înseşi clauzele convenţionale de rezoluţiune stipulate de părţi le permit, instanţa putând verifica, la sesizarea părţilor, caracterul culpabil sau neculpabil al neexecutării.
În speţă, este necontestat faptul că primul cumpărător V.A., a cumpărat de la Primăria municipiului Constanţa un lot din terenul situat în staţiunea Mamaia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 681/1935 transcris sub nr. 1549/1935 de Tribunalul Constanţa.
Vânzarea acestui teren a fost posibilă ca urmare a faptului că prin Decizia nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria oraşului Constanţa a intrat în posesia mai multor terenuri situate în staţiunea Mamaia, care i-au fost predate de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, terenuri pe care a hotărât să le vândă sub formă de loturi, cu obligaţia (condiţia) pentru cumpărător de a ridica în 4 ani pe acestea construcţii, termen prelungit ulterior la 6 ani.
Autorul reclamanţilor A.H. a dobândit proprietatea asupra terenului în suprafaţă de 662,70 mp situat în staţiunea Mamaia, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numitul A.V., contract autentificat sub nr. 1607/1935 şi transcris sub nr. 3195/1935 la Tribunalul Constanţa.
Această transmisiune succesivă a dreptului de proprietate pune în discuţie, dacă a operat preluarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale din primul contract de către cel de-al doilea cumpărător (autorul reclamantei apelante) şi cum operează în speţă principiul relativităţii efectelor contractului, A.H. apărând din acest punct de vedere un terţ faţă de primul raport obligaţional.
Dacă aplicarea acestui principiu enunţat, definit prin art. 973 C. civ., consacră regula raportării efectelor juridice ale actului juridic civil doar la autorii lui, nu este mai puţin adevărat că doctrina reglementează şi excepţiile de la aplicarea acestui principiu, iar una dintre acestea vizează situaţia succesorului cu titlu particular care întruneşte calitatea de având-cauză, prin translatarea în patrimoniul său a drepturilor şi obligaţiilor dobândite, respectiv asumate, de cel de la care i-a fost transmis bunul.
Dar nu orice succesor cu titlu particular se subrogă în poziţia antecesorului care îi transmite cu titlu oneros bunul, ci doar cel ale cărui drepturi şi obligaţii transmise sunt direct şi indisolubil legate de natura bunului dobândit şi sunt născute printr-un act supus formalităţilor de publicitate.
Prin urmare, ceea ce are relevanţă este definirea naturii drepturilor şi obligaţiilor născute în legătură cu obiectul material al transmisiunii cu titlu particular, pentru a se stabili dacă - astfel cum este în speţă, prin excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil - o obligaţie asumată sub condiţie rezolutorie prin primul contract se opune în acelaşi mod ca şi debitorului acesteia, terţului cumpărător.
Această problemă trimite aşadar la delimitarea obligaţiilor civile după modul în care îşi produc efectele, clasificarea doctrinară stabilind trei categorii: simple, opozabile terţilor şi obligaţii reale, ultimele două tipologii referindu-se la acele obligaţii care au o strânsă conexiune cu bunul supus actului juridic şi care, prin natura lor, exced sferei uzuale a opozabilităţii doar faţă de părţile private ale actului.
Revenind la natura obligaţiei asumate de cumpărătorul iniţial al terenului în litigiu, Curtea va reţine că vânzarea terenului din staţiunea Mamaia nu a avut configuraţia unui simplu act privat de translaţie a dreptului real de la autoritatea locală proprietară către persoana fizică interesată, ci a constituit materializarea unui demers anterior al autorităţilor vremii în a asigura amenajarea şi sistematizarea zonei cuprinse între lacul Siutghiol şi Marea Neagră.
Astfel, după cum reiese din Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1270 din 2 noiembrie 1905, publicat în M. Of., prin acest act s-a aprobat cedarea terenului de 192 ha şi 9.750 mp din proprietatea Statului Român în patrimoniul Comunei Constanţa, cu obligaţia stabilită însă pentru administraţia locală ca în cazul în care se va proceda la parcelare şi vinderea de loturi determinate pentru construirea de vile şi case de agrement, sumele astfel obţinute să fie investite în dotări edilitare ale staţiunii (drumuri, plantaţii, parcuri).
Ulterior, printr-un Decret Regal emis la 22 februarie 1906 şi publicat în M. Of., Comuna urbană Constanţa este autorizată să vândă în loturi, către persoane fizice, plaja de nisip aflată între lacul Siutghiol şi Marea Neagră, „cu preţul şi în condiţiunile stabilite prin încheierea consiliului comunal de la 30 decembrie 1905, pentru construiri de vile şi case de agrement’’, cu aceeaşi obligaţie impusă autorităţii, de a afecta sumele astfel dobândite exclusiv înfrumuseţării plajei propriu-zise.
În aceste condiţii, înstrăinarea acestor loturi a fost subsumată încă de la început nu unui scop privat, ci unuia public şi imperativ, pentru care s-a şi dispus trecerea imobilului din proprietatea statului în cel al autorităţii locale, parcelarea şi vinderea lui - anume, amenajarea acestei zone de la malul mării şi asigurarea fondurilor pentru dezvoltarea staţiunii, motiv pentru care condiţiile impuse de Consiliul comunal pentru înstrăinarea loturilor astfel create aveau natura unor obligaţii opozabile erga omnes, aşadar nu doar cumpărătorilor acestor loturi, ci şi tuturor persoanelor interesate în încheierea unor acte juridice în legătură cu aceste terenuri.
Litigiul priveşte, în consecinţă, un teren vândut în aceste condiţii de către Primăria Municipiului Constanţa, astfel că obligaţiile cumpărătorului de a construi o casă de locuit sau o vilă într-un răstimp de patru ani şi de a contribui la cheltuielile edilitare depăşesc natura obişnuită a celor opozabile doar între părţi (res inter alios acta) şi îmbracă forma unor obligaţii scriptae in rem, opozabile fără discuţie şi terţilor.
Contractul prin care vânzătorul V.A. a dobândit terenul nu a fost depus la dosar în integralitate (fiind obţinută de reclamanţi numai o copie a transcrierii actului), dar este de necontestat, că terenul în suprafaţă de 662, 70 mp, din planul de parcelare al plajei Mamaia, din anul 1924, face parte din suprafaţa de 259 ha situată între lacul Siutghiol şi Marea Neagră, cedată în anul 1905 Primăriei Municipiului Constanţa de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor Publice.
Prin urmare, chiar în lipsa înscrisului doveditor, în integralitatea lui, în contract ca şi în toate celelalte înscrisuri încheiate în baza Hotărârii din 30 decembrie 1905, a fost prevăzută clauza potrivit căreia neîndeplinirea obligaţiei asumate de cumpărător de a construi în termen de 4 ani (ulterior prelungit la 6 ani) atrage rezilierea contractului „fără somaţiune sau judecată şi fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător".
Susţinerea reclamanţilor în sensul că instanţa a dat în mod nelegal eficienţă susţinerilor generice ale părţilor legate de clauza de construire din contractul iniţial şi de pactul comisoriu de grad IV, deşi acest contract nu a fost depus în instanţă, nu fost reţinută în condiţiile în care, pe de o parte, actul de vânzare-cumpărare depus de reclamanţi are ca obiect înstrăinarea unui teren din categoria şi amplasamentul celui la care fac referire actele normative invocate, iar, pe de altă parte, primului cumpărător i s-a acordat facilitatea plăţii preţului în rate, conform dispoziţiilor normative invocate mai sus, iar în actul subsecvent s-a explicitat modul de dobândire al vânzătorului.
Reclamanţii fiind cei care au dedus judecăţii încălcarea dreptului lor de proprietate asupra terenului în litigiu, conform art. 1169 C. civ., aveau obligaţia de a face proba contrară, pentru a dovedi în acest fel că vânzarea terenului în litigiu, deşi s-a realizat în perioada vizată de Decretul regal nr. 761/1906 şi pe amplasamentul prevăzut de acelaşi act normativ, s-a realizat în condiţii speciale, diferite de condiţiile generale de vânzare-cumpărare a terenurilor din staţiunea Mamaia.
Dacă existenţa şi modul de valorificare a unor asemenea obligaţii pot fi analizate, astfel cum s-a arătat, nu doar prin raportare la debitorul lor iniţial, ci şi la succesorii cu titlu particular în patrimoniul cărora sunt transferate printr-un act juridic ulterior, este fără dubiu că în speţă autorul apelanţilor reclamanţi a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare 1607 din 5 iulie 1935 nu doar dreptul de proprietate asupra terenului de 662, 70 mp, ci şi obligaţiile antecesorului său, chiar dacă ele nici nu au fost amintite în cuprinsul actului.
Cerinţa opozabilităţii obligaţiei în integralitatea sa (inclusiv din punctul de vedere al conţinutului corelativ privind sancţiunea rezoluţiunii de plin drept) faţă de terţul subdobânditor a fost, în consecinţă, împlinită, iar faţă de activarea clauzei cuprinzând pactul comisoriu de grad IV acesta nu se mai putea apăra prin invocarea principiului res inter alios acta, devreme ce natura obligaţiei era atât de strâns legată de scopul şi importanţa publică date bunului, încât ea depăşea chiar sfera celor scriptae in rem, pentru a intra în cea a obligaţiilor propter rem.
Împrejurarea că vânzătorul nu a adus la cunoştinţa autorului reclamanţilor faptul că a dobândit un teren afectat de o obligaţie propter rem (de a construi o casă sau o vilă într-un anumit interval de timp) sub sancţiunea rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, nu îl exonerează pe autorul reclamanţilor de răspunderea pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei ce greva dreptul de proprietate, şi nici nu face ineficient pactul comisoriu de gradul IV ce greva vânzarea realizată de Primăria Municipiului Constanţa.
În măsura în care reclamanţii au suferit vreun prejudiciu rezultat din împrejurarea că autorul lor, la momentul dobândirii terenului în suprafaţă de 662,70 mp conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1607/1935 a fost indus în eroare, fiindu-i ascunse sarcinile reale ce grevau bunul în litigiu - respectiv i s-a ascuns faptul că odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului îi revenea şi obligaţia de a construi o vilă pe terenul situat în Mamaia, sub sancţiunea rezoluţiunii de drept a contractului în caz de neexecutare - se pot îndrepta împotriva vânzătorului sau a moştenitorilor acestuia pentru acoperirea prejudiciului - această problemă nefăcând obiectul investirii primei instanţe.
Obligaţia propter rem apare ca un accesoriu al unui drept real, ca adevărată sarcină reală ce incumbă titularului unui drept real privitor la un bun oarecare - în speţă obligaţia proprietarului terenului situat în zona litoralului Mării Negre - Staţiunea Mamaia de a construi o casă sau o vilă pe acest teren, sub sancţiunea rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare.
Prin contractele mai sus menţionate cumpărătorului V.A. şi ulterior subdobânditorului cu titlu particular A.H. le-a revenit obligaţia de a construi pe terenul în suprafaţă de 662,70 mp o vilă în conformitate cu planul aprobat de administraţia municipală în termen de 4 ani, termen prelungit ulterior la 6 ani, respectiv până în anul 1941.
Procedând la interpretarea clauzelor contractelor în lumina dispoziţiilor art. 977 - 982 C. civ., cât şi în raport de Condiţiile generale de vânzare-cumpărare aprobate prin Hotărârea Primăriei Comunei Constanţa din anul 1905, a rezultat că părţile au inserat în actul translativ de proprietate un pact comisoriu de gradul IV, reliefat prin clauza conform căreia vânzarea se desfiinţează „(...) fără somaţie, judecată şi fără nici un drept de despăgubiri pentru cumpărător (...)" în cazul în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţia de a construi în termenul de 6 ani.
Pactul comisoriu de gradul IV desfiinţează de drept actul în care este conţinut, reprezentând efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului, inserarea lui în contractul de vânzare-cumpărare fiind expresia principiului libertăţii de voinţă a părţilor, care astfel au renunţat cu anticipaţie la caracterul judiciar al rezoluţiunii.
Ori prin inserarea în primul contract de vânzare-cumpărare a pactului comisoriu mai sus redat, părţile au înţeles să accepte că în caz de nerealizare a condiţiei stipulate, aceea de a se ridica de către cumpărător o construcţie până la împlinirea termenului (1941), contractul este desfiinţat de plin drept, fără să fie necesară intervenţia instanţei de judecată, adică fără să fie necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens şi fără vreo altă formalitate prealabilă.
Ca efect al desfiinţării retroactive a contractului de vânzare-cumpărare bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului Constanţa.
În privinţa momentului în care are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de gradul IV, s-a reţinut că desfiinţarea nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutarea obligaţiilor unei părţi - dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului de a face efectivă această sancţiune.
Manifestarea de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii a fost exprimată în anul 1958, prin Decizia nr. 22043.
Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naţionalizare şi de dobândire a proprietăţii asupra terenurilor de către stat, cum greşit susţin reclamanţii, ci reprezintă doar manifestarea de voinţă a creditoarei Primăria Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.
Contractul încheiat de autorul reclamanţilor, care prevede că sancţiunea rezoluţiunii convenţionale se produce de drept, fără intervenţia instanţei, doar prin manifestarea voinţei creditorului exprimată neîndoielnic, nu a fost supus termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat prin Decretul nr. 167/1958, pentru că a fost încheiat în anul 1935, iar până la data apariţiei actului normativ menţionat mai sus debitorul se putea apăra doar prin invocarea prescripţiei achizitive conform art. 1890 C. civ., care prevede că „toate acţiunile, atât reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care s-a îndeplinit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă".
Prin urmare, termenul de prescripţie aplicabil obligaţiilor născute în temeiul contractului din 1935 era cel prevăzut de art. 1890 C. civ., de 30 de ani, iar nu termenul de 3 ani stabilit de Decretul nr. 167/1958, care a intrat în vigoare la 15 iulie 1960 (Buletinul Oficial al României nr. 11 din 15 iulie 1960) şi nu conţine dispoziţii care să permită aplicarea lui retroactivă.
Este adevărat că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă şi nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autorul reclamantei, dar identificarea acestuia era lesne de făcut, pentru că din actele depuse a rezultat că parcela vândută acestuia face parte din suprafaţa de teren cuprinsă între lacul Siutghiol şi Marea Neagră, cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanţa din 1905, iar terenul era situat în zona Complexului hotelier C. şi H. din staţiunea Mamaia, conform concluziilor expertizei efectuată în apel.
Apărarea reclamantei în sensul că, în speţă, pactul comisoriu de gradul IV privind rezoluţiunea de drept a contractului nu şi-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenţei unor cauze de forţă majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi schimbarea regimului politic, situaţie în care nu s-a putut reţine vinovăţia autorului lor cât priveşte neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract nu poate fi primită, reclamanţii neprobând, conform art. 1169 C. civ., existenţa unui caz de forţă majoră pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul cumpărării terenului (anul 1935) şi momentul la care vânzătoarea şi-a manifestat opţiunea de a rezilia contractul în temeiul pactului comisoriu de gradul IV (anul 1958). Până la momentul emiterii dispoziţiei nr. 22043/1958, prin care creditoarea şi-a manifestat expres şi neîndoielnic voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligaţia ori putea face dovada că, deşi a încercat să îşi execute obligaţia, a fost împiedicat de creditor ori de o cauză de forţă majoră.
S-a reţinut că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligaţia de a construi a fost încheiat în anul 1935, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiilor necesare edificării unei construcţii. Mai mult, s-a reţinut că autorul reclamanţilor nu a făcut nici obiectul vreunei măsuri represive în perioada aplicării Decretului-lege nr. 842/1941 (ce viza proprietăţile evreieşti), prin Decizia civilă nr. 695 din 12 septembrie 1942 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti statuându-se că A.H. s-a bucurat de excepţiunea prevăzută de art. 5 alin. (a) din Decretul-lege nr. 842/1941 şi imobilele sale - inclusiv terenul de 662 mp din Mamaia - nu au intrat în proprietatea statului.
În Decizia civilă nr. 695 din 12 septembrie 1942 a Curţii de Apel Bucureşti nu s-a făcut nicio referire la sarcina ce greva dreptul de proprietate al autorului A.H. - respectiv obligaţia acestuia de a construi o casă de locuit pe terenul situat în staţiunea Mamaia, întrucât această problemă de drept nu a făcut obiectul învestirii instanţei de judecată chemată să se pronunţe exclusiv asupra calităţii cetăţeanului A.H. de persoană exceptată de la aplicarea Decretului-lege nr. 848/1941 care viza preluarea de către stat a proprietăţilor evreieşti.
Prin urmare lipsa oricăror referiri în această hotărâre judecătorească la sarcinile care grevau vreunul din imobilele proprietatea A.H. menţionate expres în dispozitivul hotărârii, nu echivalează cu inexistenţa obligaţiilor sau sarcinilor reale ale proprietarului, ci se datorează faptului că obiectul cercetării instanţei de judecată l-a făcut exclusiv calitatea petentului Dr. A.H. de persoană exceptată conform art. 5 alin. (a) de la aplicarea Legii nr. 842/1941, motivat de faptul că acesta a fost încetăţenit prin lege individuală înainte de 15 august 1916, şi în consecinţă imobilul său - reprezentând teren în suprafaţă de 662,70 mp situat în staţiunea Mamaia alături de alte bunuri imobiliare, nu au intrat în proprietatea Statului Român în baza legislaţiei ce viza preluarea bunurilor evreilor persoane fizice sau societăţi comerciale.
Ulterior, după terminarea războiului, prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanţa a aprobat prelungirea termenului de construcţie pe locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie 1947.
Dacă pentru perioada războiului (1941 - 1945) s-a reţinut că neexecutarea construcţiei nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forţă majoră să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariţia deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gr. IV.
S-a reţinut că prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autorităţile locale, recunoscând existenţa în timpul războiului a unei crize de materiale de construcţie, a lucrătorilor specializaţi în construcţia de case, cât şi împrejurarea că este necesară o dezvoltare a construcţiei de locuinţe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data acestei decizii şi până la 1 decembrie 1947 şi nu au impus interdicţii speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condiţiile mai sus menţionate.
Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării fusese adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1935, iar cumpărătorii, anterior intrării în vigoare a acestei legi, timp de 3 ani, nu au făcut niciun demers pentru a construi pe acest teren.
De altfel, chiar după adoptarea Legii nr. 215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării nu s-a interzis total şi în mod absolut edificarea unor construcţii în zona Dobrogei, în art. 13 din lege prevăzându-se obligaţia ca „orice lucrare, construcţie, plantaţie pe care un particular ar vrea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Aerului şi Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă cerinţelor apărării naţionale".
Ori, în cauză, s-a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada că autorul lor a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, i s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării ţării.
Este adevărat că în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost adoptate o serie de acte normative prin care s-a îngrădit dreptul de proprietate al cetăţenilor, dar instaurarea unui nou regim politic, în principiu, nu constituie un caz de forţă majoră, persoanele ce au fost împiedicate să îşi conserve sau să dobândească dreptul de proprietate fiind ţinute să dovedească, în concret, această împiedicare (sens în care s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizii de speţă: Decizia civilă nr. 4236 din 25 iunie 2008, Decizia civilă nr. 5680 din 9 octombrie 2008).
În ceea ce îl priveşte pe autorul reclamantei, nu s-a dovedit prin nicio probă administrată în cauză că acesta ar fi fost declarat ca fiind un element ce a aparţinut aparatului de stat burghez care ar fi desfăşurat o intensă activitate împotriva clasei muncitoare şi că împotriva acestuia s-ar fi luat măsuri de represiune (arestare, domiciliu forţat, trimiterea într-o colonie de muncă), situaţie în care s-ar fi aflat în imposibilitate obiectivă să îşi execute obligaţia asumată prin contract, respectiv aceea de a construi o casă pe terenul cumpărat de la Comuna Constanţa, până în anul 1958.
Simpla temere a autorului reclamanţilor, că într-o perioadă de tensiuni sociale, există riscul ca odată construită casa, aceasta ar fi putut fi preluată de stat, prin măsuri de naţionalizare sau rechiziţie, nu constituie o cauză de forţă majoră, care să facă ineficient pactul comisoriu de gradul IV.
Această viziune regăsită în recenta jurisprudenţă a instanţei supreme în speţe similare (Decizia nr. 3747 din 16 mai 2007; nr. 4236 din 25 iunie 2008; 5680 din 09 octombrie 2008; 3063 din 18 mai 2010) vine în susţinerea ideii că schimbarea de regim politic nu poate fi analizată, în toate cazurile, ca fiind o situaţie de forţă majoră, iar în măsura în care înseşi autorităţile au emis Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 privind operarea rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate de cumpărătorii acestor terenuri cade în sarcina procesuală a pretinsului titular al dreptului de a dovedi că după finalizarea conflagraţiei mondiale cumpărătorul a continuat să se afle într-o circumstanţă care în mod obiectiv l-a împiedicat să pretindă, fie executarea contractului, fie restituirea prestaţiilor.
Pentru considerentele expuse, constatându-se că nu s-a dovedit că autorul reclamanţilor a fost împiedicat dintr-o cauză de forţă majoră - pe toată perioada cuprinsă între momentul cumpărării terenului (1935) şi data manifestării de voinţă a vânzătoarei Oraşul Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gradul IV (Deciziunea nr. 22043/1958) - să construiască o vilă pe terenul notificat, Curtea a constatat că în mod judicios prima instanţă a reţinut că preluarea bunului nu s-a realizat în mod abuziv, ci ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile C. civ., subdobânditorul cu titlu particular suportând sancţiunea rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei ce greva bunul.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, au declarat recurs reclamanţii: A.I. şi N.C., criticând-o ca fiind nelegală.
La termenul de judecată din 31 octombrie 2011, Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii recursului, dat fiind că susţinerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanţă, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., reţinând cauza spre soluţionare pe acest aspect.
Faţă de excepţia invocată din oficiu Înalta Curte apreciază că este întemeiată şi o va admite ca atare, pentru următoarele considerente:
Conform art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. conduce la nulitatea recursului.
În cauză, chiar dacă recurentul a invocat explicit dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că susţinerile formulate nu se încadrează în acest caz şi nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situaţii prevăzute de art. 304, care atrag modificarea ori casarea deciziei de apel.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. statuează: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Verificând criticile din cererea de recurs, în raport de conţinutul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că recurentul face o expunere a situaţiei de fapt şi, legat de aceasta, prezintă aspecte ce nu au legătură cu analiza de către instanţa de apel a probelor, ceea ce nu poate fi considerat drept critici încadrabile în dispoziţiile articolului enunţat.
Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ.: „Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alineatul (2)" al aceluiaşi articol, respectiv când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanţa de recurs.
În aceste condiţii, având în vedere că susţinerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi cum nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanţă, operează sancţiunea nulităţii recursului reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. şi în consecinţă Înalta Curte va constata nul recursul, admiţând excepţia cu acest obiect invocată din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii A.I. şi N.C. împotriva Deciziei nr. 299C din 22 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2011.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 7644/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7623/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
